Cu toate acesta, nu credeam că Ben e un om rău. Nicidecum. Era un căpitan bun, doar că nu avea răbdare cu cei mai mici și o lăsa pe Marina, femeia lui, să se descurce cu ei. Ea tranșase problema așa cum numai femeile o pot face:
- Dacă Ben nu e de acord să aducă problema în fața consiliului, ce pot face eu? spusese ea ascunzându-și privirea de mine.
- Poate că aveți dreptate, am adăugat eu împăciuitor și nu am mai continuat cu faptul că era un lucru înțelept, pentru a nu suna a batjocură, deși credeam sincer că era un lucru înțelept. Nu aveam nevoie de ore de corecție. Nu acum când timpul pentru mine era și așa prea scurt și de-abia îmi găseam două trei momente pe zi pentru a mă gândi la ce era cu mine pe lumea aceasta și la ce era cu atracția spre munte.
Linur îmi spuse că în vechime, oamenii își puteau explica astfel de porniri prin legături cu lumi nemaivăzute, cu dimensiuni la care spera să ajungă printr-o conduită spirituală strictă, dar extrem de benefică pentru evoluția individului și implicit a societății care-l înconjura. Dar asta era prea mult pentru înțelegerea mea. În plus, ce să fie mai concret decât lumea în care ne aflam? Și lumea asta, ceea ce vedeam adică, era realitatea mea. Cum poate să mai existe o alta și să nu o vedem? Iar Linur să încăpățâna să-mi dea același răspuns cu gândurile mele pe care nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simțeam, dar existau. Puteam eu să neg că ele existau? Evident că nu. Deci, conchidea el, existau lucruri dincolo de percepțiile noastre. Nu trebuie decât să le dăm ascultare.
Linur ăsta, îmi spuneam eu, ori e un mare șarlatan, care nu prea știe ce spune, ori e un mare neînțeles care fie nu se înțelege pe el însuși, fie știe mai multe decât noi toți laolaltă. Când i-am expus această teorie a mea, într-o seară pe malul mării, a optat pentru a doua variantă. Nici el nu știa de unde îi vin asemenea idei. Dar eu știam: dacă ar fi avut mai puțin timp la dispoziție, cu siguranță ar fi avut și mai puține idei. Dacă ar fi fost mai bine pentru comunitate să facă lucruri practice în loc de teorie sau nu, nu știam încă, dar eu sigur aveam de câștigat mai mult decât îmi dădeam seama la acea vreme. Aveam noi disputele noastre, dar mie îmi plăcea așa cum era. Nu aș fi dorit să fie altfel și nici nu aș fi dorit să fie altcineva. El era bunicul pe care nu-l avusesem, iar eu eram nepotul de care el nu se bucurase. Două suflete pierdute de celelalte care încercau să ia unul de la altul ce se mai putea pentru a simți măcar puțină alinare.
- De ce să ne mințim? mai adăuga el din când în când. Avem nevoie unul de altul mai mult decât ne dăm noi seama.
- Poate că ai dreptate, moș Linur, îl tachinam eu. Dar cum eu am mai multe de făcut decât dumneata, poate că eu sunt cel care are nevoie mai puțină de celălalt.
- Faptul că-ți umpli timpul cu treburi nu înseamnă că și timpul tău este unul...
- Ah, ce-mi place când vorbești așa în parabole! i-o tăiam eu. Am doar câțiva anișori, moș Linur, și subliniam anișori. Nu te poți aștepta să pricep ghicitorile dumitale, nu?
- Ba da! mi-o trântea și el.
- Haide, nu o mai face pe supăratul, îl alinam eu, doar știu eu că nimeni nu te poate supăra.
- Măcar de-ar fi așa, dragă Marius, măcar de-ar fi așa...
Și atunci, în astfel de momente, simțeam tristețea lui profundă de parcă ar fi fost tristețea mea. Era o senzație care umplea locul în care eram și care căpăta brusc pentru mine o dimensiune aproape fizică pentru că o vedeam pe fața lui, deși aceasta rămânea neschimbată. Știam în acele momente că trăiește din plin regretul de a fi în această lume, de a fi trăit ceea ce a trăit el, de a fi experimentat doar pentru el acele momente prin care nimeni nu putea să treacă pentru că nimeni altcineva nu era Linur. Și ce puteai să faci?! Trebuia să te obișnuiești cu lumea exterioară, dar mai ales cu cea interioară. Nu aveai altă soluție și se pare că nici el nu avea, pentru că își revenea destul de repede din aceste momente de cădere interioară și-mi zâmbea sincer.
Dar Ben aștepta și trebuia să-i duc găleata cu apă. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă pe Ben. Toți îi spuneam așa printr-o tradiție care, ca orice tradiție, se transmite de la un individ la altul, din an în an. Umbla însă vorba că nu era numele lui adevărat și că poate nici el nu îl știe. Dar nu conta asta în acele vremuri. Eu aveam obișnuința să asemăn numele cu diverse situații pentru a le găsi o justificare. Bineînțeles că era vorba de numele pe care le primeau oamenii după botez. Era vorba de porecle. Pentru mine toate aveau o justificare, iar justificarea numelui Ben era că faptul că el ne conducea era benefic. Și chiar era. În timpul său, eu doar pe acesta l-am prins, grupul nostru nu a experimentat nicio situație rea, niciun atac nu a avut loc asupra noastră. Unii puneau asta pe seama, norocului, alții o justificau prin numărul redus de oameni din lume, dar eu știam, ba mai mult, credeam sincer că felul lui de a fi atrăgea situația în care eram.
Ben era un tip înalt, blond, bine-făcut, purta o mustață tunsă în fiecare zi câte un pic pentru a fi aranjată, era isteț și binevoitor mai ales cu noi copiii și cu femeile și știa foarte bine cum să ne organizeze pentru ca grupul să o ducă bine. Cel mai important lucru, îmi spusese cândva Linur, era că știa foarte bine cu ce oameni să se înconjoare. Avea sfătuitori de încredere și era, tot Linur mi-a spus, nemilos cu cei care păreau a ieși în afara grupului pentru a dezvălui secretele noastre. Adică, mi-am zis eu, era necruțător cu trădătorii și i-am împărtășit și lui Linur opinia mea cu care a fost de acord, dar la care a adăugat că termenul de „trădător” era prea dur pentru vremurile noastre și pentru situația în care ne aflam, dar da, ideea aceasta era.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.