Nu știam mai nimic despre lume, iar despre mine știam și mai puține. Aveam
cunoștință de faptul că sunt băiat, asta era cert, și nu mai polemizam nici cu mine pe tema
aceasta, pentru că știam cum arată fetele. Trăiam cu toții într-un orășel în care ajunsesem
când eu eram foarte mic, semn că viața mea începuse înainte de viața aceasta. Un bătrân,
Linur, mă adoptase practic, dacă mai exista așa ceva în vremurile acelea, adică se lipise de
mine și eu de el și ne țineam de urât unul celuilalt când ne era greu sau când ne era bine.
El mă învăța ceea ce nu știam, iar eu poate că îi ofeream o viață pe care nu o avusese, dar
la care visase.
Ca să fiu sincer, nu cred că cineva ar fi visat la o asemenea viață vreodată. Trăiam
vremuri destul de grele, dar calme în cea mai mare măsură. Erau grele pentru că trebuia
tot timpul să ne câștigăm existența din greu. Munceam de dimineață până seara, iar
uneori și după aceea. Fiecare, de la o vârstă în care mă încadram și eu, avea ceva de făcut
pentru ca grupul nostru, care nu era nici prea mare, dar nici prea mic, să o ducă atât de
bine cât se putea în acele vremuri. Erau calme, fiindcă nu aveam conflicte cu nimeni, prin
asta înțeleg cu alte grupuri, dar nici măcar cu noi înșine, deși, dacă este să mă iau după
Linur, tocmai conflictele ne aduseseră în această situație în care ne aflam cu toții. Adică,
îmi spunea el, lumea a fost cândva un loc frumos și care oferea indivizilor ca mine și ca
tine, spunea el, tot ceea ce am fi vrut, numai că nu se putea să avem tot ceea ce am fi
vrut, pentru că erau alții care doreau mult mai mult decât aveau nevoie. De aici, continua
el, s-a născut conflictul și, deși lumea era generoasă, nu era totuși un loc liniștit așa cum
este acum, pentru că fiecare ajunsese să dorească mai mult decât avea.
Poate că voi, de acolo din lumea în care vă aflați, pricepeți mai bine decât mine ce
dorea să spună acest bătrân pe care eu îl consideram înțelept, dar eu nu înțelegeam
mare lucru și asta pentru că nu cunoșteam decât lumea în care mă aflam. Linur era unul
dintre puținii care trăiseră în două lumi. Și de asta îmi oferea din cealaltă lume doar atât
cât considera el de cuviință.
Impresia mea era că știa mai multe despre trecutul meu decât îmi spunea, dar,
poate și ca să mă protejez de eventuale neplăceri, nu insistăm. Toate la timpul lor, îmi
spuneam eu. Cu siguranță că avusesem părinți și, din câte îi scăpase lui Linur, se pare că
avusesem și o soră. În fond, nu știu dacă îi scăpase sau nu, pentru că puține amintiri cu
acea soră aveam, sau aveam impresia că am. Erau amintirile acelea mai mult ca niște vise
și eu nu puneam mare preț pe vise decât atunci când erau mai mult decât doreau să fie.
Iar ceea ce urmează să vă spun este ceva mai mult decât un vis. Pentru că viața este mai
mult decât îți dorești să fie, indiferent dacă ai conștiința acestui fapt sau nu. Iar
conștiința mea a început să se deștepte la acest vis într-o seară.
