14 Ultimul Mesia

    Fetele mă interesau, dar destul de puțin și asta pentru că ele nu se interesau de mine. Dacă ar fi fost vreuna care să-mi dea importanță, poate că aș fi ajuns și eu în situația lui Anton. Doamne ferește! Iolanda ar fi fost singura la care m-aș fi gândit, dar nu așa cum ar fi crezut oricine căruia i-aș fi spus, dacă aș fi făcut-o. Era, până la urmă, singura de vârsta noastră care avea urme de frumusețe pe chip. Dar nu, nu mă gândeam la ea mai mult decât la o prăjitură pe care aș fi savurat-o încet, după care i-aș fi simțit gustul o vreme pe cerul gurii, iar mai apoi aș fi uitat-o de parcă nu ar fi existat. Asta, din câte îmi dădeam eu seama, nu avea cum să fie dragoste, ci sex. La Anton era dragoste, că de sex nu mi-a spus nimic. Cel puțin nu până acum.

    La mine dragostea erau munții care mă atrăgeau și cu imaginea cărora am adormit într-un sfârșit în minte, pentru că de pe saltea nu vedeam decât cerul pe care se mai fâlfâiau grăbite nu știu unde niște ciori.

    Nu aș putea spune dacă a fost culoare atât de neagră a ciorilor sau trecerea mea prin cimitir din acea zi, dar am adormit în cele din urmă și am avut un vis mult mai ciudat decât a fost realitatea din ziua de dinainte. A început cu un negru total. Da, știu. Când te culci, vezi negru. Că ce altceva să vezi?! Eu vorbesc însă de un negru conștient, de un negru în care m-am trezit în vis. Era un vis dintre acelea lucide, de care eu am avut de atâtea ori parte și în care puteam face orice doream. Și acum puteam face orice doream, o simțeam, numai că singura posibilitate era acel negru care mă înconjura. Mă puteam deplasa în el în toate direcțiile. Dar ce folos? Eram singur într-un univers întunecat. Îi simțeam imensitatea care mă copleșea. Erau milioane de ani-lumină în diametrul acestui univers, asta dacă avea margini, pentru că nu le simțeam. De fapt, erau milioane de ani-întuneric. În visele mele lucide, după cum am spus, puteam face orice vreau, orice activitate doream: puteam să mă deplasez de la un loc la altul fără să mă deplasez, puteam să circul prin Pământ, puteam ajunge la stele instantaneu pentru ca mai apoi să plonjez în ele. Cel mai mult îmi plăcea însă să zbor fie cu o viteză foarte mare, fie cu una extrem de mică. Dar aveam peste ce zbura. Aici însă nu era nimic. Puteam zbura, dacă nu cumva acest cuvânt era impropriu folosit pentru activitatea mea peste nimic și prin nimic. Ați simțit vreodată nimicul? Ei bine, eu da. Atunci, în vis. Este copleșitor, credeți-mă. Dar nu atât nimicul este copleșitor, cât senzația de singurătate. Aproape că m-a doborât, la modul figurat, desigur, pentru că la propriu nu aveau unde să mă doboare. Adunați, dacă puteți, nimicul cu singurătatea și vedeți ce rezultat obțineți. Vă garantez că este unul pe care nu veți vrea să-l aflați oricât de mult ați dori să-l aflați. Este ceva imposibil. Sentimentul de apăsare este copleșitor: nu poți dormi pe vecie, nu poți muri pe vecie, nu poți face nimic pe vecie. Nici măcar să dai din mâini, pentru că, nu știu cum e în visele altora, dar într-ale mele sunt decorporalizat. Nu am mâni, nu am picioare, nu am corp. De aceea se și justifică vederea-sferă pe care o am eu în visele mele, mai ales în cele lucide. Aceasta este o experiență demnă de trăit: să vezi totul în jurul tău, peste tot, ca și cum retina ta, dacă ai avea-o, ar fi în formă de sferă. Cu condiția să ai ce vedea, nu ca mine în acel vis.

    Apoi, cel mai groaznic mi s-a părut nu că sunt înconjurat de acel întuneric, de acel nimic, ci faptul că viața mea de acum, cea despre care vă povestesc eu, era de domeniul unui trecut atât de îndepărtat, încât nici amintirea despre ea nu mai exista. Nimicul din acel univers, sau nimicul din interiorul acelui nimic era singura realitate existentă. Dar ca să vă fac să înțelegeți cât de cât, deși cred că îmi este imposibil, ar trebui să spun că nimicul din acel nimic era singurul nimic care nimicea, verbul din urmă înlocuind pe „exista”. Dar la „nimicea” vă las libertatea de a aduna „a nu exista” cu „a nimici”. Cam acolo mă aflam eu în acel moment de veșnicie. De fapt, ce spun eu?! Acolo, dacă exista un acolo, nici veșnicie nu exista. Un singur lucru era totuși: eu. Și, credeți-mă că, atunci când mi-am dat seama că eu exist în acel nimic, nu m-am mai simțit singur. Dar mi-a luat mult să-mi dau seama că sunt eu cu mine în acel întuneric. Foarte mult timp. Da, timp! Acolo! Și ce senzație copleșitoare am trăit! Eram atât de ușurat, de parcă am descoperit pe Dumnezeu, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

    Spun ochii, pentru că era vorba de ochii mei fizici pe care i-am găsit înlăcrimați când mă zguduia Anton care a venit să mă trezească.

    Primul lucru pe care l-am făcut era să fiu conștient de ochii mei și de lacrimile care curgeau din ei. I-am șters încet în timp ce Anton gesticula și striga la mine, mă mai zguduia, dar eu nu reacționam fiindcă încă nu eram al meu. Mi-am revenit cu greu în fire. Anton crede că a trecut mai bine de o oră timp în care mi-am intrat din nou în mine. Nu știa ce se petrece cu mine, dar, cum fusese noapte, nu se duse după nimeni ca să-i alerteze de starea mea. În plus, zicea el, era uimitor să vadă că pe minut ce trecea, eram „din ce în ce mai viu”, ca să folosesc cuvintele lui.

    Mi-a dat apă și două palme ca să-mi revin, dar nu a ajutat. Pe apă am simțit-o și mi-am mai venit în realitate.

    După acea oră în care am învățat rapid să retrăiesc, mi-a spus motivul pentru care a venit la unu noaptea să mă trezească.

    Șandor era unul dintre băieții lui Sparr, cred că singurul mai tânăr, care fuseseră eliberați, considerându-se că era prea mic pentru a fi vreun pericol pentru comunitatea lui Ben. Acesta, adică Ben, i-l dăduse în grijă lui Anton. Să nu-l scape din ochi. Era, credeam eu, o metodă destul de ingenioasă de a-l mai ține departe de Iolanda și de a-l responsabiliza pe Anton ăsta, care nu-și mai lua gândul de la fata aia și-și neglija îndatoririle. În fond, Ben avea dreptate. Dacă toți am fi îndrăgostiți ca Anton, nu am mai face nimic, decât dragoste și ne-am stinge de foame, de sete sau de mizerie. Când Ben avea dreptate, apoi avea dreptate.

    - Și să vezi ce-mi face ticălosul de Șandor, instalația aia de produs hormoni.

    Avea și Anton un fel de a vorbi, mai ales când nu se referea la el.

    - Cine vorbește?! i-am trântit-o și eu.

    - Păi, cum cine, Us, cum cine? Experiența din mine, nene. Acum mă văd și eu în oglindă, dar crede-mă, eu nu-s ca el.

    - Niciodată nu suntem ca ceilalți, Anton. Nu știai?

    - Hai, lasă ironia, vere! Ai noroc că te-am trezit, frate, că cine știe pe unde rămâneai și-mi găseam beleua cu tine. Mă punea Ben să te plătesc de bun, că și așa are ce are cu mine.

    - Are cu felul tău de a-ți face treaba și, după evenimentele de ieri, aș zice că are și dreptate, nu?

    - Ieri?... Are pe naiba! Cum să aibă? Adică, na, el are femei și doi copii de acum. Îi e ușor să țină morală altora.

    Nu eram sigur că înțelegeam raționamentul lui, dar nu aveam chef de discuții care deviau de la subiect. Nu puteam decât să constat că Anton era de o vreme cu totul diferit în absența Iolandei.

    - Spui mai repede ce e? l-am grăbit eu.

    - Păi da, Us, spun. Ce mă repezi așa? Ai răbdare, nene.

    - Nu-mi mai spune și tu nene, te rog.

   - Bine, moșule. Uite care e treaba. Șandor ăsta are o tipă la ei acolo în munți. O cheamă Kira... cică. Kira asta e un fel de Iolanda, dar mai domolită. (Era surprinzător pentru mine să aflu că de fapt Anton cam știe cum stă treaba.) Se iubesc, ce s-o mai dau cotită. Eu trebuia să am grijă de el, că altfel mă belește Ben...

    - Cum adică trebuia? Nu l-ai ascultat nici de data asta?

    - Ba da, ne... Us, ba da. Doar că ticălosul de Șandor a șters-o. Ia-l de unde nu-i! Oricum, departe nu poate să fie și nu cred că știe drumul înapoi, pentru că mi-a spus că el a mers în mașina care nu avea geamuri și oricum s-a uitat tot timpul în podea, până să ajungă la noi. Timorat băiat, vere!

    - Cum a trecut o noapte, nu cred că...

    - Dar nu a trecut o noapte, copilaș! Sau stai așa... a adăugat el imediat. Tu cât crezi că ai dormit? mă întrebă el alarmat de data aceasta.

    - Nu o noapte, Anton?

    - Să știi că eu te-am văzut trecând prin parc alaltăieri și așa mi-au zis și copiii, că dacă nu ai ieșit noapte, tot aici trebuie să fii. Îi știi cum își petrec timpul în parc de dimineață până îi strigă mamele lor. Și știu că alea își cam scuipă plămânii cu țâncii ăștia. Ești bine? se uită el la mine îngrijorat.

    - Nu cred, i-am răspuns sincer.

    - Să te ajut cu ceva?

    - Nu, adică nu cred că am dormit atât cât spui. Nu se poate să fi fost atât de mult. La mine a trecut extrem de repede. Parcă m-aș fi culcat doar pentru câteva minute.

    - Știu și eu... Mie nu mi se pare că ești chiar bine, mai ales că ți-ai venit așa de greu în fire, amețel.

    - În fine... Poate că este cum spui tu, i-am replicat eu împăciuitor, pentru că nu mai aveam chef de intrat în detalii despre ce s-a petrecut în somnul meu. Ce facem cu Șandor?

    - Șandor, da. Uitasem. Mare belea cu el! Maaare belea! Trebuie să-l găsim și să-l aducem înapoi, altfel, mi-am mâncat libertatea cu Ben, după cum spuneam.

    Așa cum vedeam eu lucrurile, Șandor ăsta nu trebuia să fie chiar așa departe cum spunea Anton, chiar și cu o zi și ceva avans. Era un tânăr îndrăgostit, dar care nu știa drumul înapoi și care, dacă Anton avea dreptate, nici prea îndrăzneț nu era. Singurul motiv de a porni la drum era Kira lui, dar mai avea o mie de motive să nu se ducă. Mai ales singur.

    - Eu cred că îl putem ajunge ușor. În fond, pe unde s-o fi luat dacă nu prin vale. Pe platou e mult mai greu de ajuns și ești foarte expus. Măcar atâta și-ar fi dat și el seama.

    - Eu nu aș zice. Dar, în fine, poate că ai dreptate.

    - Și, mă rog, de ce nu ai zice? insistai eu.

    - Păi, cum de ce?! Se teme atât de noi, cât și de Sparr, din câte mi-am dat eu seama. Asta l-ar face să nu se ducă prin vale. Ar fi prea ușor de recuperat nu crezi? În plus, se teme de orice ar fi acolo între noi și iubita asta a lui, în vale sau pe platou, dar pe platou nu l-ar urmări nimeni prima dată, sau poate l-ar urmări. Cine să știe ce e în mintea unuia ca el?!

    Atunci i-am spus-o și eu fără milă:

    - Cine altul, dacă nu chiar tu, Anton? Ești cam în aceeași situație, numai că iubita „aia” a ta e aici. Tu ce ai fi făcut? Zi-mi!

    Anton a stat un pic cam mult și a reflectat. Numai el știe cum de i-a luat atât de mult, dar, într-un final, mi-a spus:

    - Aș fi gândit exact așa cum am spus că ar fi făcut el, dar să mă ia naiba dacă știu ce aș fi ales!

    - Da. Ești de mare ajutor, n-am ce zice!

    - Spune tu, că tu poți citi gândul oamenilor. Să te văd acum.

    Recunosc faptul că la asta nu mă așteptam, deși ar fi trebuit. Poate că totuși avea dreptate că dormisem mai mult decât credeam. Am încercat, ce să zic, dar dată fiind condiția mea de atunci sau alți factori, nu am reușit mare lucru, așa că i-am propus lui Anton, care rânjea sarcastic, să o luăm imediat pe urma lui Șandor, dacă nu vrea ca Ben să-și pună în practică planul lui de educare a tânărului și iubitorului Anton.