Faceți căutări pe acest blog

marți, 5 ianuarie 2021

3 Ultimul Mesia

 - Cum adică în alt fel? Cum s-ar putea așa ceva, moș Linur? Ce tot spui acolo? obișnuiam eu să-l fac să creadă că chiar eram interesat de ceea ce spunea. Lucru ciudat însă era că, cu cât creșteam și eu, cu atât deveneam mai atras de astfel de subiecte. Poate că mă scoteau din acel program căruia trebuia să-i fac față de fiecare dată când aveam treabă sau când nu aveam, pentru că cei care ne conduceau puteau să mă trezească la orice oră din noapte ca să-mi dea câte o sarcină pe care să o îndeplinesc singur sau împreună cu alți copii de vârsta mea sau mai mici. Ce trebuia făcut, trebuia făcut, fie că-mi plăcea sau nu. Dar, de cele mai multe ori nu gândeam sarcina pe care o aveam de îndeplinit în acești termeni. Știam că trebuie făcută pentru binele nostru al tuturor și gata. Nu mă gândeam că aș putea face în alt fel. Dar uite că existau și alte feluri. De a comunica, de a gândi.

- Adică ce știau mai mult decât a vorbi și a scrie? am insistat eu pentru că vedeam că parcă nu ar dori să ducă până la capăt discuția.

Linur făcea pauzele lui despre care am ajuns să cred că sunt parte dintr-o strategie de a mă incita și mai mult, strategie care, oricum ar fi fost, adevărată sau doar închipuită de mine, dădea roade, pentru că de fiecare dată eram nerăbdător să-mi spună tot mai multe.

- Vreau să spun că da, puteau mai mult decât atât. Vorbitul și scrisul erau foarte vechi, așa că ființa lor, cunoscând o vreme de pace îndelungată, începuse să dezvolte și alte posibilități. Poate că erau de origine divină. Eu de unde să știu?! Dar așa se spune.

De fiecare dată când aducea vorba despre divinitate, eu i-o tăiam scurt că așa ceva nu există, doar știe și el. Răspunsul lui era implacabil același: ce treabă am eu cu ce alegea el să creadă?! Eu replicam la fel de îndârjit ca și el că are, pentru că, în loc să trăiască realitatea, trăiește o iluzie și-și pierde mare parte din viață cu lucruri nefolositoare. Și ce-ți pasă ție? mă întreba el, iar eu i-o trânteam în timp ce mă îndepărtam că uite-așa, că-mi pasă, ce treabă are el cu ce lucru aleg eu de care să-mi pese?

În final, eram satisfăcuți amândoi, deși, pentru cineva care nu ne cunoștea, ar fi putut să pară o harță.

În timp, se legase o prietenie între noi pe care nici nu încercam să ne-o explicăm. Poate se întâmplase din cauză că eram ambii ai nimănui, fără apropiați prin care să ne simțim legați de lumea aceasta în vreun fel. Ai lui muriseră cu mult înaintea alor mei, dar poate că despărțirea lui de ei fusese mai traumatizantă decât a mea. Cine să știe? Nu spusese nimănui. Doar într-o seară îi scăpase că avusese o nepoată. Atât și nimic mai mult, dar celorlalți, mai mult decât mie, le era clar că asta era cauza legăturii lui cu mine. Cei pierduți erau legătura lui cu mine, iar această legătură era în fond o singurătate. O singurătate în mijlocul unei mulțimi. Eu nu eram așa de sigur, dar mă bucuram de ce aveam. Bănuiam eu că așa ar sta treaba de când îmi dăduse pistolul cu apă, cu mulți ani în urmă. Era unul special, spunea el, pentru că doar mecanismul interior era din plastic, în rest totul era făcut din metal.

Așa era Linur, unul dintre cei mulți care constituiam grupul nostru. În fond, era ca o rudă pentru mine, iar eu eram mai mult ca o pisică. Când doream să fiu lăsat în pace, nu se putea împotrivi nimeni. Nici chiar eu.

Acum însă doream să fiu lăsat în pace pentru că aveam treabă și fiecare dintre noi, din grupul nostru, era conștient că treaba trebuie făcută, nu amânată. De asta depindea supraviețuirea noastră. Până acum ne-am descurcat destul de bine. E drept, mulți, poate prea mulți muriseră în peregrinările noastre prin lume cărora eu nu le găseam niciun rost. Și poate că nici nu aveau. Era ca viața însăși drumul nostru: nu trebuie neapărat să aibă un rost, ci trebuie să existe și atât. Cu toate acestea, credeam că liderii noștri știau prea bine care era scopul drumurilor noastre, numai că nu ni-l împărtășeau și nouă. Asta dacă într- adevăr era vreunul. Eu însă credam că nu este.

- Atunci, nu o pierde, îmi spuse Linur după câteva momente. Apa este importantă pentru toți, mai ales pentru cei ce ne conduc. Ben te așteaptă. Nu- lăsa să mai aștepte.

Nu eram sigur că am înțeles ce vrea să spună cu apa, dar l-am lăsat în pace și am intrat pe ușa din dos în sala mare a clădirii. Clădirea văzută de dinafară, nu era una impunătoare. Era mare, e drept, dar nu ieșea cu mult în evidență față de celelalte lângă care se afla. Nici nu avea cum, îmi spuneam eu. Fusese proiectată să nu iasă din armonia arhitecturală a celorlalte care se aflau lângă ea.