Candor
se trezi într-un întuneric total. Nu era nimic din ce mai văzuse.
Încercă să se miște dar simțea o inerție ireversibilă în el.
Se simțea un punct minuscul într-o mare de întuneric. Îl cuprinse
panica. Unde era? Ce se întâmplase? Nu găsea răspunsuri la aceste
întrebări și nu-și putea mișca nimic din corpul său. Niciun
membru. Nici ochii nu și-i putea deschide. Nici nu putea să spună
dacă mai respira. Auzea însă zgomote, undeva, foarte departe,
zgomote pe care nu le putea identifica. Se simți deodată mișcat
împreună cu această masă de întuneric și înțelese vag de tot
un singur cuvânt: Baldur.
Acest nume
îi spunea ceva, dar nu-i dădu importanță, pentru că preocuparea
sa era să se găsească, să poată reveni de unde plecase. Dar de unde plecase, nu mai ştia. Ce căuta el în acest loc în care nu se putea
mișca? În care nu știa de el? Care era ultimul lucru pe care și-l
amintea? Își dădu seama că aducerea aminte este extrem de
obositoare și lipsită de rezultat. Ba chiar scopul amintirii se păru de-a dreptul inutil.
Totuşi se strădui o vreme și-și dădu
seama că ultima dată fusese într-o luptă. Dar ce luptă? Și de
ce
Își mai adusese aminte de fratele său. Cum îl chema? Era ceva
cu S, deşi nu mai ştia exact nici ce era „s”.
Aşa era. Se aflau într-o pădure urmărind niște
oameni. Nici asta nu i se păru că ar corespunde cu realitatea, dar
nu avea nimic mai bun. O luă ca atare. În luptă, fratele păşi înainte și el rămăsese să ajute un oștean, un camarad rănit,
când, deodată, își aduse aminte că ceva îl trimisese în
această mare de întuneric cu o viteză uluitoare. Fusese rănit. Ba
mai mult... răpus.
Nu. Asta nu
se putea. Era prea tânăr. El trebuia să trăiască. Mai avea
multe, foarte multe lucruri de îndeplinit. Nu se putea să moară
acum. Nu așa! Și nu la vârsta aceasta. Viața este nedreaptă dacă
i s-a sustras. Ba nu! Viața este și basta. Ea ți se ia. Dumnezeu
este cel care stăpânește și hotărăște totul, aşa spunea fratele lui. Deși nu prea
credea în El, nu avea pe nimeni altul pe care să dea vina pentru ce
i s-a întâmplat. El și-a luat toate măsurile. Dușmanul a tras
săgeata, iar el s-a apărat cât a putu. Săgeata putea să-și
greșească ținta, dar voința Lui a fost alta. Îl apucă furia,
când, deodată, se simți ridicat și auzi aproape limpede niște
voci. Se simți mai ușurat, dar tot nu putea să-și miște nimic
din trup. Constată însă că, într-un fel, se poate deplasa. Acel
eu care se simţea se putea mișca fără ajutorul membrelor. Se îndreptă
spre vocile pe care le auzea, dar nu le distingea. Ajunsese la o
barieră pe care nu o putea nicicum trece. Dar de acolo percepea
limpede ceea ce se petrecea altundeva, dincolo. Erau niște voci într-o
limbă pe care nu o înțelegea, deși una dintre ele îi era foarte
cunoscută. Da, era a fratelui său. Acum își aminti și cum îl
chema. Alsar.
Dădu să-l strige, dar nu avea cum și nu știa de ce.
Gura care nu-l asculta părea așa de departe de el. Încet, încet,
desluși unele cuvinte și, la început, nu le prinsese sensul.
Ulterior începu să-și amintească rostul acestor cuvinte, rost pe
care-l învățase de la mama lui. Da, mama lui... Părea că-i aude și
ei glasul, deși ea era moartă de foarte multă vreme, dar din
multitudinea de glasuri îl desluși pe cel al lui Alsar care parcă
dădea ordine în legătură cu ceva.
Mai era însă altceva ce-i atrăsese atenția într-o măsură foarte mare. Cuvintele
liniștite ale fratelui său erau însoțite de sentimente pe care
aproape că le-ar fi putut atinge, dacă ar fi avut cu ce. Le simțea
și începuse să le vadă în culori pe care nu le recunoscu. Erau
primele semne ale unei alte lumi de când se descoperise inert în
întuneric. Culorile îi vorbeau de iubire, de compasiune și regret
amarnic. Regretul se apropia de negrul pe care îl știa, dar pe
celelalte nu le recunoscu.
Înțelese
însă, mult mai târziu, după ce-și dădu seama definitiv de
situația în care se află, că se făceau pregătiri pentru
înmormântarea sa. După o vreme, putu chiar să depășească
bariera care anterior era de netrecut, dar nu vedea decât oameni și
toate ființele care erau cu ei la un loc. Și le vedea pe toate
odată. Nu trebuia să întoarcă capul pentru a le percepe. Capul
era undeva în acea cutie de lemn. Vedea peste tot și în același
timp.
Atunci și-a
dat Candor seama că nu mai exista cale de întoarcere. Începuse să
înțeleagă limpede ce se petrecuse. Dar, de acceptat, tot nu putea
să accepte. Era tânăr. Viața îi era înainte. Avea gânduri să
renunțe în curând la asemenea ocupaţie și să-și găsească o
slujbă care să-i permită să se așeze și el la casa lui. Dorea o
nevastă. Dorea copii. Dar acum, toate rămăseseră în urmă. Nu va
mai putea nicicând să-și îndeplinească aceste dorințe. Nu va
mai putea nicicând să guste din aceste daruri, să aibă asemenea
plăceri. Îi erau interzise. De ce?!
Sentimentele
celor care participau acum la înhumarea sa și a lui Gurda aveau
aceleași culori cu ale sale, numai că el era înfășurat în
culori mult mai vii. Toți regretau moartea acestui tânăr care
iubea atât de mult viața. Toți plângeau, numai fratele său,
Alsar, avea o privire încremenită către coșciugul ce cobora acum
în groapă. Candor coborî odată cu privirea fratelui în coșciugul
din groapă pentru a-și lua rămas bun de la acel trup puternic ce-i
servise drept adăpost în acest univers în care ajunsese. Îi
mulțumi și ieși la suprafață, însă nu mai găsi pe nimeni
acolo. Era întuneric și ploua foarte puternic. Era dezorientat și
nu simțea nimic aproape. Încercă să se orienteze spre casa în
care stătea, dar renunță la gând și se duse la casa fratelui
său. Acolo era întuneric și tăcere. Toți dormeau. Îi putea
vedea clar. Toți în afară de fratele său care privea pe fereastră
spre ploaia de afară, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât. Înțelegea acum cine era fratele lui, că era
mult mai bătrân decât îl crezuse el, că era mult mai înțelept
decât părea, că, de fapt, el îl găsise și-l crescuse și că
acum își părăsea familia să meargă în meleaguri și mai
îndepărtate. Şi această tristeţe îl măcina şi trebui să o înece în singurătate.
Cel care a fost Candor ieși să
cutreiere meleagurile.
- Și niciun
înger nu vine după noi, auzi când tocmai ieșea din casă.