12 Ultimul Mesia

    L-am găsit pe Linur în foișorul mic, cel de după cel mare de la marginea pădurii. Foișorul mic era plasat într-un copac de la marginea pădurii, dincolo de unul mai mare care era chiar la capătul drumului ce venea dinspre oraș. Se ridicase o scară și la capătul ei era o platformă acoperită de unde se putea vedea în depărtarea mării. Mai sus era etajul al doilea, cum îi spuneam eu, unde, de obicei, Linur nu se aventura. În sinea mea îmi spuneam, cu o mică răutate uneori, că nu se urcă din cauza vârstei.

    - E liniștitor aici, nu crezi? mă cercetă el cu privirea.

    - Ba din contră. Marea e sursă eternă de gălăgie. Cum poți spune că e liniște?

    - Față-Mică zice că există două tipuri de oameni, părea Linur că duce vorba în altă parte, când, de fapt, nu părăsea aceeași idee.

    Eu m-am uitat întrebător la el, dar nu mă vedea. De parcă nu aș fi fost acolo în acel moment sau, mai degrabă, de parcă nu ar fi fost el prezent. Mie mi se părea că liniștea pe care el o simțea îl și absorbea cu totul în ea, încât nu mai rămânea aici decât un corp care din când în când doar părea să mai scoată câte o vorbă.

    - Și care ar fi acelea, Linur? am încercat eu să-l fac să-și ducă ideea până la capăt.

    - Păi, cum care? întrebă el de de parcă ar fi fost ceva evident pentru toată lumea. Cei cărora le place mare și cei cărora le place muntele.

    - Așa cum te știu eu pe tine, am putea spune că Față împarte oamenii în cei care găsesc liniște în zgomotul mării și cei care o găsesc în tăcerea muntelui.

    Linur își întoarse atunci prima dată fața de la mare de când am ajuns eu în foișor și mi-a spus că devin poetic. Eu am întrebat ce-i aia, dar nu a găsit de cuviință să-mi răspundă. Așa sunt bătrânii. Ce bine de ei! Pot alege când să răspundă și când nu. Nu-i bate nimeni la cap să o facă în mod obligatoriu.

    După un moment de reflecție, mi-am dat seama de ceva:

    - Dar, stai așa, Linur! Față nu vine niciodată la mare decât dacă trebuie, am spus eu de parcă aș fi făcut o mare descoperire.

    - Așa este. Dar să știi că nici muntele nu-i priește? a adăugat el făcându-mi cu ochiul complice.

    - Atunci, cum vine asta, Linur? Față nu e om dacă nu se încadrează în nicio categorie? am zâmbit eu.

    - Ei, și tu acum. Dor e împărțirea lui, nu a noastră. El intră, după cum afirmă chiar el, în categoria celor cărora le plac foarte mult plantele, mai ales copacii, și e tare mândru că din categoria aceasta numai el face parte.

    După un alt moment de gândire i-am spus ironic:

    - Așa de ciudat am să ajung și eu la bătrânețe?

    - Adică vrei să spui că eu sunt ciudat? mimă el o supărare.

    N-am mai spus nimic și am tăcut stânjenit puțin, privind marea și pe cei din bărci care încercau să prindă pește în larg. Avea o culoare frumoasă, mai ales cu soarele care bătea aproape perpendicular pe ea. O culoare turcoaz, un turcoaz mai viu decât cel pe care poate îl știți voi se întindea de la mal până la câteva zeci de metri în larg. Culoarea era frumoasă, mare întinsă, pescărușii se agitau deasupra ei, poate că peștii se hârjoneau în ea. Era o priveliște frumoasă, n-am ce spune! Cu toate acestea, nu mă trecea niciun fior de dragoste față de acest peisaj și nici nu găseam nimic liniștitor în el.

    - Te căutam să-ți spun ce am vorbit cu Ben de dimineață. Am vorbit mult, mai ales că erau și Anton cu Iolanda acolo. Dar acum când mă gândesc, îmi dau seama că nu am înțeles mare lucru. Vrea doar să-mi dezvolt ceea ce am descoperit, ca să ne folosim cum putem de aceste capacități. Adică să se folosească el, cred, am adăugat eu cu oarecare deznădejde.

    - Și ce ți-a propus? întrebă Linur evident interesat de discuția mea cu Ben.

    - Nu am înțeles mare lucru, dar cred că nu a propus nimic. Cel puțin, nu deocamdată. A spus că ne mai gândim sau că hotărăște mâine ce va urma. Dar mie nu mi-a plăcut deloc cum sună. Da' ce-s eu, experiment?!

    Linur s-a uitat din nou la mine, mi-a pus o mână pe umăr și mi-a spus să nu mă aprind așa de tare:

    - În fond, Ben e un om bun, dar acum a apărut ideea de pericol pe care l-am retrăit cu toții după o lungă perioadă de liniște. Trebuie să se asigure că totul va fi bine pentru fiecare dintre noi.

    - Da, da! Sigur! am spus eu neîncrezător. Cine știe ce are de gând cu mine?! Eu nu sunt experiment, am subliniat ca să fie bine înțeles, de parcă vorbeam cu Ben, nu cu Linur. Imediat mi-am dat seama de asta și mi-am cerut scuze.

    - Nu-i nimic, băiete. Tu fă ceea ce crezi că trebuie să faci și totul va fi bine. Eu unul am mare încredere în tine.

    După câteva clipe, am coborât amândoi din foișor și ne-am îndreptat către oraș. După ce ne-am îndepărtat de mare și zgomotul ei a dispărut brusc, Linur a adăugat:

    - Și să-ți mai spun ceva. Nu cred că Ben a uitat deja ce mare serviciu ne-ai făcut tuturor. În fond, ne-ai salvat pe toți și mai ales pe viitorul lui copil. Oamenii lui Sparr par de treabă, dar cine știe unde s-ar fi ajuns! Ben nu e omul care să uite așa ceva. Nu cred că e nimeni dintre noi care să uite așa ceva. Până și unii din ceata lui Sparr vorbesc cu admirație despre tine.

    - Serios?! mi-am exprimat eu uimirea fără nici un pic de cenzură, dar cu ceva mai multă mândrie decât îmi stătea în fire.

    - Sigur. Dar tu nu ai vorbit cu ei încă? întrebă Linur cu o curiozitate autentică.

    I-am subliniat faptul că subsolul nu era locul meu preferat, deși el știa asta, dar că am să fac un efort și am să ajung acolo. În plus, chiar eram curios să văd și alți oameni de la care puteam afla și alte lucruri decât de la cei cu care stăteam toată ziua. Ei oricum veneau din alt loc, văzuseră poate mult mai multe decât mine și poate că chiar și știau alte realități decât cele cu care eram eu familiar. În plus, era și un motiv să-mi mai înving teama de subsolul acela, sau de altele în care cine știe dacă voi mai intra fie și puțin. Nu putea fi decât în avantajul meu, spunea Linur, deși aveam impresia că spune mai puțin decât știe.

    Până la pădure nu am vorbit decât despre Față și copacii lui pe care-i venera mai ceva decât pe niște zei. Linur credea în zei, dar, obișnuia el să spună, nu în cei de odinioară, ci în cei care sălășluiesc în noi și care ne fac să fim puternici sau slabi. Atunci când zeilor din noi li se permite, de către noi înșine, firește, a adăugat el, să se manifeste, devenim puternici. Când îi ignorăm, suntem slabi, așa ca Isidor.

    Linur nu m-a contrazis când am supus că Isidor este totuși băiat de treabă, dar poate că are și el metehnele lui.

    Lăsându-l pe Isidor în pace, pentru că știam și eu despre viciile lui, și trecând prin cimitir, l-am întrebat pe Linur dacă toți cei din ceata lui Sparr au fost închiși.

    - Cum să fie toți închiși, Marius? Gândește-te și tu! Unde să-i băgăm pe toți?

    - Eu nu am fost, cu trupul, decât o singură dată în subsol și asta a fost la scurt timp după ce am ajuns aici, am spus oprindu-mă din mers. Crede-mă că nici nu mai știu pe unde se intră, ce să mai zic de numărul de camere sau de unde sunt ele!

    - Chiar de atunci nu ai mai fost? spuse el mirat de parcă ar fi vrut într-adevăr să afle. Băiete, ai o mare problemă!

    Deși el era sincer, eu am fost atât de jenat de frica mea, încât nu i-am mai spus nimic și am pornit mai departe, lăsând în urmă cimitirul care se încălzea leneș la soare.

    - Au fost lăsate libere toate femeile și fetele. Bărbații și băieții au fost toți închiși așa cum s-a putut. Nu sunt mulți, dar în spațiul din subsolul cazinoului așa par. Ben face astăzi consiliu să vedem pe cine mai lăsăm afară, pentru că prea sunt înghesuiți acolo. Nu e uman ce se întâmplă și el a fost de acord cu noi.