Faceți căutări pe acest blog

duminică, 22 noiembrie 2026

26 Ultimul Mesia

    Se pare că acel coridor fusese cândva acoperit cu sticlă, dar nu tot, ci numai acolo pe unde trecea lumina, o lumină difuză și slabă căreia i-am descoperit sursa când am ajuns în locul cu pricina. Era lumina zilei, numai că ziua aceea era tare departe. Ne-am uitat în sus prin ochiurile geamurilor care au fost cândva protejate de sticlă și se vedea stâncă de o parte și de alta până sus, undeva hăt departe.

    Am ajuns cu Anton la concluzia că tot atât de înalt era și puțul prin care căzusem, dar nu puteam ști niciodată. Cert era că tot acest ansamblu ni se părea tare ciudat. Adică, cum vine asta?! Dacă au fost cândva clădiri acolo și au fost acoperite de pământurile timpului, cum de tocmai partea aceasta cu sticlă a rămas neacoperită? Deși lumina era difuză, ne-am descurcat, se înțelege, să ne urcăm pe scheletul culoarului, ne-am tras lângă pereții care erau dincolo de limitele grilajului care susținuse cândva sticla și ne-am uitat să vedem dacă, în ciuda înălțimii, nu puteam urca până sus pe platou.

    Nu aveai cum. Una, că efortul ar fi fost dincolo de puterile noastre, sau cel puțin ale mele. A doua, că nu prea aveai de ce să te agăți, pe ce să pui mâna ca să te ridici metru cu metru. A treia, era foarte umed. Ar fi fost moarte sigură! Asta presupunând că am fi reușit să ne cățărăm fie și câțiva metri.

    Cum stăteam noi acolo pe plafonul coridorului și ne gândeam că ar fi fost tare bine să fi avut aripi, am auzit un lătrat urmat imediat de niște voci. Lătratul era clar al unui singur câine, dar vocile erau mai multe. Nu ne-am dat seama câte.

    Ne-am lăsat imediat cu burta pe cimentul rece și umed, eu lângă zidul de piatră, iar Anton la câteva zeci de centimetri de ochiurile fără sticlă ale culoarului, făcându-ne una cu podeaua.

    Erau oameni, cu siguranță, oameni despre care noi nu aveam nicio cunoștință cu câteva zile în urmă, ca să nu spun ore. Și aveau și un câine care părea agitat și destul de mare dacă e să ne luăm după lătratul lui puternic. Nu am putut să știm cu siguranță dacă era același câine ca la suprafață. Însă câinele acesta nu era guraliv. A lătrat o singură dată, dar a fost tare, pentru că vocile au ajuns în dreptul nostru la puțin timp după aceea. Păreau a fi doi bărbați care vorbeau într-o limbă pe care inițail nu o înțelegeam. După ce s-au apropiat și i-am auzit clar, am înțeles că aveau o problemă de disciplină cu cineva cărui îi spuneau Contra. Dacă era poreclă sau era chiar numele persoanei, nu aveam de unde să știm. Oamenii nu erau furioși, nici porniți pe pedepsirea acestui Contra, ci păreau doar a nu înțelege de ce face ce-o fi făcut și cum de nu poate și el fi în rând cu lumea. Lumea câinilor, lumea lor... Atât am putut să aflăm, pentru că trecând mai departe în sensul din care venisem noi, au dispărut după o ușă pe care am auzit-o deschizându-se în apropierea locului în care eram noi. Nu avea cum să fie ușa pe care intrasem noi din puț. Trebuie să fi fost o alta pe care nu o văzusem din cine știe ce motive: întuneric, încordare, neatenție.

    Ciudat mi s-a părut că însoțitorul lor, câinele, nu a spus nimic atunci când a trecut pe sub noi. Nu a lătrat, nu a mârâit. Nimic. A trecut mai departe de parcă neamul canin și-a pierdut simțurile care-l fac atât de renumit în descoperirea multor lucruri, printre care și descoperirea intrușilor. Dar el nu-și pierduse aceste simțuri, ci căpătase un altul. Imediat ce au trecut de ușă, am simțit că trebuie să-i mulțumesc pentru ceva și nu știam pentru ce. Am făcut-o în gând, dar tot nu înțelegeam de ce, care era motivul pentru care trebuie s-o fac.

    Când nu s-a mai auzit nimic și am mai așteptat o perioadă, Anton s-a văzut nevoit să-și descătușeze din nou agitația și stresul în care se afla:

    - Cine-s oamenii ăștia, Us, și ce fac ei aici? Și mai au și-un câine? Dacă ne rupe ăla?! Cu siguranță i-a rupt și pe Șandor și pe Linur.

    Și eu care crezusem că după episodul cu puțul în care am căzut din cauza lui, o să se mai potolească și o să aibă mai multă încredere în mine, în el, în faptul că situația se va rezolva inevitabil pozitiv.

    Bine, în ultima parte nici nu credeam. Nu credeam sută la sută, dar începusem să înțeleg că cineva veghea pentru noi, sau cel puțin pentru mine, și că ne proteja mai mult decât ar fi sperat oricine în situația noastră.

    Dar ce să-i faci?! Așa era Anton și mi-am dat seama că el nu avea percepția pe care o aveam eu asupra evenimentelor, de aceea l-am înțeles și nu l-am mai certat deloc.

    - Trebuie să fie localnici...

    - Localnici?! a izbucnit Anton. Cum adică localnici?! O spui așa de parcă sunt săteni și s-ar ocupa cu culesul fructelor, când ei au un câine, o bestie cu colți, înfometată, gata să ne rupă și să ne înfulece cum l-a înfulecat rechinul pe văr'-miu!

    Pe toate astea le-a spus dintr-o singură răsuflare și, credeți-mă, nici nu a rămas fără aer.

    - Cum adică localnici, Us, tu mă auzi?! m-a zgâlțâit el de umăr.

    - Te aud, Anton, dar nu-mi lași timp să vorbesc cu tine. Calmează-te, omule, vrei s-o mai tragem iar ca în puț? Ai uitat de ce suntem singuri aici și nu cu Linur și Șandor?

    Cu mâna pe umărul meu, mi-a strâns haina în pumnul lui și netezindu-mi-o apoi, și-a cerut scuze și mi-a promis că nu mai face. Desigur că nici el nu a crezut. Ce să mai zic de mine?!

    - Sunt oameni care par foarte familiarizați cu locul, Anton. Asta înseamnă să fii localnic.

    Privirea lui îmi spunea că totuși nu e momentul să fiu sarcastic și m-am conformat.

    - Stau pe aici, asta e sigur, mai ales după felul relaxat în care se mișcau și după cum au deschis ușa pe care au intrat, ca să nu mai spun de cum discutau despre acel Contra cu care nu se mai înțeleg.

    - Care Contra?! Ce relaxare?! Us, eu nu înțeleg chiar nimic. Tu ai priceput ce vorbeau ei? m-a întrebat foarte mirat Anton.

    - Da, Anton, unii... era să-i spun că unii dintre noi nu fac pe ei când se află într-o situație ca aceasta, ba chiar sunt atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, dar mi-am dat seama că el era serios, că el chiar nu-i înțelesese pe cei doi. Așa că m-am abținut și am continuat imediat:

    - ...unii dintre ei au rămas undeva în urmă, cel puțin acel Contra a rămas.

    Văzând pe fața lui că nu înțelege nimic din ce-i spun, i-am făcut un rezumat al convorbirii dintre cei doi, sunându-i că am înțeles fiecare cuvânt din conversația lor, după care Anton a părut mai liniștit.

    - Pe mine altceva mă preocupă, Anton? i-am spus eu, nelăsându-i timp să rumege pe îndelete situația în care ne aflam.

    - Uimește-mă! a spus el de data aceasta cu sarcasm.

    - Câinele, i-am șoptit. Câinele e ciudat. Nu ți s-a părut?

    - Nu, a spus el după ce s-a gândit nepermis de mult. Nu mi s-a părut. Dar cum adică ciudat? L-ai văzut?

    - Nu, Anton, nu l-am văzut. Cum naiba să-l văd! am spus eu puțin iritat, dar mi-am dat seama că iritarea mea nu avea rost. În situația în care ne aflam, lui Anton nu i s-ar fi părut ciudat să-l fi văzut chiar dacă nu aș fi riscat să mă ridic și să arunc o privire la cei trei. Nu a lătrat decât o singură dat, i-am atras eu atenția, și atunci când erau departe de noi.

    Anton a rumegat ideea și a spus uitându-se în ochii mei:

    - Adică vrei să spui că jivina ne-a avertizat să ne ascundem?

    - Și asta, i-am spus eu misterios.

    - Și ce mai e? a adăugat Anton așteptând dezlegarea misterului.

    - Eu cred că oamenii au fost aduși aici de câine pentru ca să ne facă nouă loc să trecem mai departe.

    Nu am așteptat prea mult o reacție de-a lui Anton, pentru că aceasta a venit cu promptitudine:

    - Există două variante, Us: ori ești nebun, ori te-ai lovit la căzătură, ori... ai dreptate.

    - Sunt trei, Anton, i-am spus eu.

    - Ce?! Ce trei?

    - Trei variante, Anton, nu două, i-am spus eu zâmbind.

    - Care-i a treia? a întrebat el inocent.

    - Nu, omule, nu pricepi? Tu ai zis că sunt două variante și ai spus trei.

    El s-a uitat la mine. Privirea lui îmi spunea că știe că ceva am eu în cap, dar nu știa ce, așa că citeam procesul din spatele ochilor săi.

    - A..., a spus el și am știut că vine explicația. Ai dreptate. Adică a treia aia, varianta aia, nu era variantă, ci spuneam că ai dreptate. Așa trebuie să fie, dacă zici tu. Eu te cred. Și asta înseamnă că trebuie s-o ștergem mai repede în drumul nostru, că nu știm când se întorc.

marți, 17 noiembrie 2026

25 Ultimul Mesia

    Cu siguranță ne aflam într-o clădire acoperită de pământul timpului. Exista posibilitatea ca acest coridor să comunice cu exteriorul sau nu. Dar după cum îmi mirosea mie, adică după aerul care nu era chiar stătut, aș fi putut să spun că acest coridor ducea undeva. Ba mai mult, ud fiind, atunci când am schimbat hainele cu ale lui Anton, am simțit un curent care mi-a răcit și mai mult pielea. Asta însemna că la capătul opus mai era o deschidere care dădea afară. Problema era ce mai întâlneam în calea noastră spre ieșire, dar i-am spus lui Anton că trebuie să înaintăm cu precauție și să fie foarte atent la mișcările mele și la ce-i spun să facă. După ultima experiență destul de intensă pe care a avut-o Anton, eram convins că nici nu o să facă altfel decât îi spun. Și-a dat și el seama că pentru a ajunge teafăr la Iolanda lui, ar trebui să gândească înainte, deși nu eram convins că atunci când a trecut de ușa liftului a vrut să continue drumul sau doar să se ascundă. Când l-am întrebat, mi-a confirmat că nu era chiar atât de disperat încât să ne lase pe noi acolo și să se facă nevăzut. Ar fi fost o mare prostie, a adăugat, dar nu a luat în calcul că dincolo de ușă ar fi putut să fie o groapă și încă atât de adâncă. Cine ar fi putut, de vreme ce acesta era primul nostru contact cu așa ceva?

    - Ai văzut șinele care erau pe pereți? l-am întrebat eu după câțiva pași.

    După un moment de gândire, mi-a răspuns:

    - Tu râzi de mine sau chiar ești serios? Ce să văd? Era beznă.

    - A... am spus eu aducându-mi aminte că eu văd și el nu. Pe pereții gropii erau niște șine care urcau. Pe o parte și pe alta. La ce-or fi folosit?

    - Dacă erau până sus, s-a grăbit Anton să explice, erau pentru cărat ceva, cumva. Dar cine știe pentru ce erau de fapt și noi ne dăm cu presupusul acum.

    După o clipă în care mi-am dat seama că pot reface traseul căderii prin toată groapa aceea imensă, i-am spus că erau până sus și că erau pentru a atârna o cutie de ele, cutie în care oamenii se urcau sau coborau. Erau lucruri pe care nu le știam, dar le-am putut veda de parcă aș fi fost acolo. Atunci mi-a venit în gând și cuvântul „lift”, termen folosit pentru a desemna acel aparat care te putea duce dintr-o parte în alta a puțului. Unde o fi fost acum, cine să mai știe? Erau lucruri care se desfăceau și cu siguranță puteau avea mai multe întrebuințări. Cert este că, dacă tot am ajuns la capătul acestei gropi, pentru mine era un fel de subsol. Însă nu mă mai temeam deloc. Avusesem o problemă cu subsolurile, dar căderea aceasta a fost leacul meu de frică.

    Fiindcă ne-am dat seama ce era și cu acea groapă și ce înseamnă un lift, am încercat să mergem mai departe pentru a ajunge cât mai repede la suprafață și a ne întâlni cu ceilalți. Dar era foarte greu. Eu vedeam. Anton însă era orb. A căzut de două ori și o dată a dat cu capul de o țeavă, sau ceea ce mai rămăsese dintr-o țeavă, de i-a dat sângele, pentru că pielea se tăiase.

    Așa nu se putea înainta. L-am luat de mână, dar tot încet mergeam, pentru că, deși avea el încredere în mine, tot mergea mai încet decât mi-aș fi dorit. Una e să ai ochii tăi și alta să-ți spună cineva pe unde să calci. Ca să nu mai spun că trebuia să-l atenționez foarte des să fie atent la una sau la alta, fiindcă începuseră să se adune o groază de resturi prin acel coridor.

    Ne-am oprit. Chiar nu se mai putea! Ne-am așezat și am chibzuit ce să facem, iar Anton a venit cu o idee care mie nici nu mi-a trecut prin minte. A propus ca, dacă tot am eu capacități pe care alții nu le au, să încerc să-i împrumut și lui din vederea mea. Adică să vadă ce văd eu, sau să vadă și el ca mine.

    - Mă, Antoane, i-am spus eu, ție chiar nu ți-e foame? Că prea vorbești aiurea! Ce tot spui acolo? Cum să fac asta? am adăugat eu indignat. Cum să se poată așa ceva?

    - Dar cum se poate ca tu să vezi în întuneric și eu nu? Cum se poate ca amândoi să cădem în același timp într-o groapă în care tu dai de apă, iar eu de beton? Ia încearcă să faci ce ți-am spus.

    - Și cum anume sugerezi tu să fac asta? Celelalte au venit de la sine. Nu știu cum să fac așa ceva.

    Anton a stat și a gândit el ceva în mintea lui, dar a gândit-o bine, că apoi mi-a spus:

    - De unde știi de lift? Ți-a venit așa de la sine sau ai vrut tu să știi?

    - Păi... Nu. Adică, da. M-am gândit puțin. Nu. Nu mi-a venit așa, de la sine. Am vrut să știu.

    - Ei! Să vrei și asta! Și poate mai repede, că prea stăm pe loc!

    Mi-am zis că, până la urmă, Anton are dreptate. Se pare că nu trebuia decât să-mi doresc anumite lucruri ca ele să se întâmple.

    Atunci mi-am închipuit nu că Anton vede prin ochii mei, ci că el vede ca mine, vede în întunericul acela care-l înconjura. Nu vă spun că nici nu am terminat bine gândul acesta, că l-am și auzit pe Anton:

    - Ce tare! Ce culori!

    Era exact ca la mine. Știam pentru că mi-a spus. Vedea ca într-un semiîntuneric, dar în semiîntuneric nu prea se disting culorile. Ei bine, aici se distingeau. Era ca și cum fiecare element colorat avea lumină proprie. Destul de slabă, dar o lumină care parcă venea din interiorul obiectului, iar lucrul acesta îl făcea luminat.

    Acum ne puteam amândoi continua călătoria prin măruntaiele acestui oraș uitat, dacă era oraș, și să vedeam efectiv ce ne mai așteaptă în față.

    Am pornit mai departe până, după vreo câteva sute de metri, cam trei am apreciat noi, culoarul se termina cu o ușă întredeschisă. Era tot o ușă dintr-un metal foarte ușor sau dintr-un plastic mai dur, cel puțin la o primă atingere. Chiar dacă dincolo de ea părea a nu fi nimeni pentru că nu se auzea niciun zgomot, am așteptat destul de mult încercând să percepem vreun sunet care să ne dezvăluie prezența cuiva. Ce am fi făcut dacă era cineva dincolo și nu mai pleca sau avea chef să intre pe coridor nu știu. Poate că am fi găsit noi vreo soluție care să ne convină. Oricum, cale întoarsă nu puteam face. La ce bun? În puț nu aveam cum să ne ascundem.

    Totuși, de dincolo venea o lumină foarte slabă, dar era lumină, nu ca în coridor sau în puț unde era beznă. Era cam ca într-o noapte senină cu multe stele și fără lună sau poate chiar mai întuneric, dar era clar că acea lumină avea o sursă. Era fie ziua care cu siguranță venise, fie lumină artificială de la cine știe ce sursă la care nu ne puteam gândi, ba chiar aș spune că nu îndrăzneam să ne gândim.

    Vremea aceea lungă în care am așteptat amândoi cuminți să vedem ce ne pregătește soarta a trecut. La nesfârșit nu puteam rămâne acolo. Am pășit prudent pragul ușii pe care a trebuit să o împing pentru a ne face loc să trecem prin ea. Nu vă spun cum a scârțâit! De parcă aveam noi de gând să sculăm nu numai pe cei care erau vii, dar și vreun batalion de morți. În fine, în liniștea și în încordarea de atunci, așa ni s-a părut sau poate că așa și era.

    Dincolo de ea, era un alt coridor în care, într-un loc mai îndepărtat, intra lumina prin nu știu care loc pe care l-am descoperit imediat ce am ajuns la el.

duminică, 8 noiembrie 2026

24 Ultimul Mesia

    L-am tras pe Anton spre mine. Nu a fost greu, pentru că eu, fiind mai greu cred, cădeam oricum mai repede. Era încă leșinat, așa că era și ușor de manevrat. L-am apucat mai bine de haine și m-am poziționat eu sub el, ca să rămână la suprafață când vom atinge apa. Eram conștient de riscul de a fi apa foarte puțin adâncă și de a mă strivi de o podea de beton. De aceea am ales să fiu cu spatele spre gol. Dacă e să mor, măcar să mi se strivească repede coloana și să-mi văd de ceea ce va fi urmat în liniște, nu să mă chinui sau să-l chinui pe Anton. Cu Anton deasupra, impactul va fi și mai puternic, dar măcar avea o șansă de supraviețuire. Cum se va descurca el de acolo înainte, era treaba lui.

    Când m-am uitat în jos să văd cât mai avem, aceste gânduri negre au dispărut, dar nu pentru că aș fi văzut adâncimea apei sau altceva. De fapt, nu am văzut nimic, apa fiind încă prea departe și probabil prea murdară ca să disting ceva prin ea. Au dispărut de la sine și au lăsat un loc un sentiment de ușurare și de încredere că pot face ce vreau. Dacă vreau să trăiesc, trăiesc și văd eu cum, dacă vreau să mor, la fel.

    Bineînțeles că am ales să trăiesc. Acesta mi-a fost gândul cu care am coborât în ultima parte a puțului. Totul se desfășura încă cu încetinitorul când l-am cuprins pe Anton cu ambele mâni ca să-l țin bine, să nu se răstoarne și să se înece. L-am zguduit eu ca să se trezească, dar ți-ai găsit! Se odihnea liniștit în brațele mele și nu dădea vreun semn că s-ar trezi în curând. M-am gândit să nu mă mai agit, că oricum îl va trezi impactul cu apa care, drept să vă spun, deși percepția mea era că ne ducem în jos încet, a fost unul puternic. Dar apa era destul de adâncă, astfel încât atunci când am dat cu spatele de ciment nu m-am lovit prea tare, ci doar mi s-a presat corpul sub greutatea lui Anton care nu s-a trezit. Ținându-mi respirația, l-am zgâlțâit cât de tare am putut și, deși brațele mi se mișcau greu din cauza apei, Anton se mișca destul de repede, efectul fiind o trezire bruscă a lui și ridicarea în picioare. A deschis ochii și atunci am văzut pentru prima dată cu atenție, nu ca sus pe pământ, în fugă, cum pupilele îi erau dilatate la maxim fiindcă Anton al meu era în întuneric total. Am încercat să-l ridic la suprafață, dar nu am reușit. Nu opunea rezistență de loc, simțind el că eram eu și că trebuie să mi se supună, dar nu se dezlipea de pe sol.

    N-am mai putut să stau mult sub apă, așa că m-am ridicat să iau o gură de aer și apoi să revin la Anton pe care îl credeam blocat cu picioarele în ceva ce nu-l lăsa să se ridice. Dar când m-am uitat în jos, am văzut prin apă capul lui care nu dădea niciun semn de agitație. Ba mai mult, Anton mergea și căuta cu mâinile înainte ceva de care să se apuce ca să aibă și el un sprijin în întunericul de care era înconjurat. Nu avea vreo grimasă pe față, semn că și-ar ține respirația, nici nu încerca să se ridice la suprafață. Se comporta de parcă nici nu ar fi fost în apă.

    M-am gândit că poate chiar așa și este, având în vedere ploaia pe care eu am experimentat-o, iar ei nu. L-am lăsat în pace și am cercetat împrejurimile. Puțul era strâmt: un pătrat cu latura de maximum doi metri jumătate, iar în partea dreaptă am văzut capătul unor scări care duceau la o deschizătură unde cred că fusese cândva o ușă. M-am dus spre Anton și l-am tras de gulerul hainei până lângă scară și i-am ridicat o mână pe care i-am pus-o pe balustradă. Se pare că s-a prins, a spus el ceva, dar eu nu nici nu înțelegeam, nici nu auzeam prea bine ce și s-a ridicat după mine pe scară. Ne-am oprit pe coridorul de dincolo de ușă, eu ud până dincolo de piele, el ud doar de picăturile de la mine, de când urcase scara după mine.

    - Ești bine? m-a întrebat el evident îngrijorat.

    - Sunt, am reușit eu să spun. Eram însă obosit și aveam nevoie de oxigen pe care mi l-am administrat în următoarele câteva minute, timp în care Anton a stat cuminte lângă mine, așteptând să-mi revin.

    Din ce să-mi revin, nici eu nu știam prea bine. Oricum, totul părea să fie prea mult de acum. Începuseră evenimentele s-o ia înaintea mea. Se desfășurau prea repede și parcă nu le țineam pasul. De înțeles... Ce să mai spun?! Nu înțelegem nici cât suntem normali ce se întâmplă cu noi sau cu lumea din jurul nostru. Darămite în situația dată! Nu puteam decât să accept și să merg mai departe. Ba mai mult, sentimentul că nu se poate întâmpla nimic rău se accentua acolo, stând jos lângă Anton, ud leoarcă, după ce am căzut cine știe cât într-o groapă plină cu apă numai pentru mine și am supraviețuit, după ce Anton a supraviețuit de nici lui nu-i venea a crede.

    De la un moment dat, respirația mi s-a liniștit atât de mult, încât nici eu nu o mai auzeam. Atunci Anton a întins o mână spre mine și a căutat în întunericul lui umărul meu pe care și-a așezat-o lăsând-o acolo până am spus eu ceva. Atât de rușinat era, că nu a spus nimic până nu am spus eu. Și mie mi-a trebuit mult până să spun ceva.

    Începuse să mi se facă frig și să tremur, iar după o vreme mi-era și foarte foame. Dacă primul lucru era evident, Anton schimbând hainele cu mine, al doilea nu se vedea, dar i l-am mărturisit:

    - Mi-e foarte foame, i-am spus eu ca să-mi mai alin din senzație, pentru că nu aveam unde să găsim mâncare în hruba aceasta în care ne găseam. Nu vedeam decât un coridor lung, doar din beton, cu niște găuri pe ici, pe colo semn că a fost agățat ceva în alte vremuri de pereți, poate niște țevi și niciun șobolan pe care să-l sacrificăm.

    - Vezi în buzunarul stâng dacă mai e pastrama, mi-a spus Anton uitându-se în podea. E tare, dar măcar e o bucată bună.

    - Nu e nimic, am spus eu după ce am căutat.

    - N-are cum. Acolo am pus-o.

    - Ba are cum. Ți-o fi căzut când am căzut și noi, i-am zis eu gândindu-mă la ce se gândea și el.

    - Cum de, nu pot să știu, a spus Anton punându-mi și cealaltă mână pe celălalt umăr, dar tu vezi în întunericul ăsta. S-o căutăm. Dacă mai e apă, cred că plutește. Dacă nu e, atunci o vedem noi pe jos.

    Zis și făcut. Apă însă mai era, dar mi-am dat hainele lui Anton jos și am pescuit bucata de carne pe care am șters-o de pantaloni și, înapoi pe coridor, am mușcat lacom din ea. Nu avea un gust tocmai bun, la o primă impresie, dar apoi am dat de gustul de carne și când să o termin, mi-am adus aminte că mai era și Anton pe acolo:

    - Vrei? l-am întrebat eu, dorind sincer să-i dau și lui, chiar dacă încă mai simțeam senzația de foame.

    - Nu. Mănâncă tu. Mie nu mi-e foame, dar aș bea puțină apă așa că am să storc hainele tale.

    - Ce?! Am zis eu foarte uimit. Nu se poate?

    - Păi, de ce ce să nu se poată? Storc bluza și beau din ea. E simplu și se poate.

    - E din alt timp, am exclamat eu, cum să bei din alt timp?

    - Mai încet, că nu știm cine e pe aici, m-a avertizat. Și ce dacă? Odată ce pun mâna pe ea și e udă, ce mai contează?

    - Poate nu e bună, am zis eu, uimit de insistența lui Anton de a bea, dar mai ales de a mea de a-l face pe Anton să nu bea dintr-un motiv pe care nu-l cunoșteam sau mai degrabă nu-l aveam.

    Atunci Anton s-a oprit și și-a dat seama că s-ar putea să am dreptate. Dar a adăugat:

    - Tu ai înghițit cât ai fost în apă?

    - Nu... Nu cred. Nu.

    - Nici măcar așa... o picătură?

    - Mi-o fi intrat una în gură. De unde să știu eu?

    - Cine să știe, dacă nu tu? Nu e gura ta? a mai zis Anton, iar eu nu știam dacă această ultimă întrebare era o glumă sau nu. Deci ai băut.

    - Posibil, m-am dat eu bătut.

    - Oricum, era și pe pastramă, a mai adăugat el.

    După câteva momente în care am observat cum privește în întunericul din fața lui, i-am văzut mâna întinzându-se după haină și ducând-o la gură. A băgat o bucățică de haină în gură, cât să și-o umezească. Și a lăsat-o jos.

    - Am băut, a zis Anton.

    - Am văzut, i-am zis eu împăcat. Cum a fost?

    - Nu-i rea, având în vedere că e de pe altă lume, a încercat el o glumă care, să fiu sincer, în momentul acela i-a reușit. Mulțumesc, a mai adăugat el.

    - N-ai pentru ce, i-am spus eu.

    - Nu, nu. Mulțumesc pentru că m-ai salvat.

    - Tot n-ai pentru ce, i-am spus eu, iar după câteva clipe am adăugat: deci pentru apă tot nu-mi mulțumești!

    Am râs amândoi înfundat și am hotărât să vedem, care putea, adică eu, cum ieșim din situația în care ne aflam. Trebuia totuși să dăm și de Linur și de Șandor care poate că ne credeau morți.

    M-am dus din nou la ușa liftului și, ținându-mă de balustradă m-am uitat în sus. Nu se vedea nimic, decât casa liftului pustie și neprimitoare. Nu puteam vedea până la capăt, iar puținul pe care-l puteam vedea nu ne oferea nimic. Doar beton.

    - Mai bine nu strigăm, mi-a spus Anton, încercând să mă facă să nu aduc și mai multe belele decât provocase el. Un strigăt ne-ar fi dat de gol atât pe noi, cât și pe cei doi de sus, dacă mai erau acolo. Nimeni nu dorea asta. Am hotărât că cel mai bine este să înaintăm pe coridor și să vedem unde duce.

sâmbătă, 31 octombrie 2026

23 Ultimul Mesia

    - Cel puțin câinele știe că noi suntem aici, am zis eu fără vreo reacție din partea vreunuia. Avantajul nostru, am continuat, este că stăpânul s-ar putea să nu știe de prezența nostră.

    Ne-am tras cu toții în dosul pereților pentru a nu fi zăriți de ceilalți și mai ales de câine care oricum vedea mai bine decât omul, chiar și în lupta aceasta dintre întuneric și lumină care se ducea acum spre dimineață.

    În timp  ce privirile celorlalți încercau să vadă ceva în întuneric și după zid, eu m-am uitat în jur și am văzut că în clădire nu era altă ieșire decât acea fereastră pe care am intrat. În mijloc erau niște scări care duceau cine-știe-unde, iar în partea opusă era un o ușă întredeschisă și care dădea într-un alt zid, din câte mi-am dat seama. Trebuia să fie alte scări care duceau în jos, că în sus, după câte se vedea afară, nu aveau unde duce. Scările pe care le-am fi putut vedea cu toții nu aveau balustradă. Poate că acea clădire era de prea mult timp acolo, mi-am spus, deși, după cât era de îngropată în pământ, nici nu avea cum să fie altfel, sau poate că balustrada a fost luată pentru a fi de folos cuiva. Cert este că, chiar dacă erau scări care se vedeau în mod evident, locul părea un hău care duce spre nicăieri și care nu era o alternativă la ieșirea prin fereastră în caz de urgență. Fiind un spațiu strâmt, casa aceasta a scărilor mai mult ne-ar fi dat de gol decât ne-ar fi ascuns. Ba mai mult, nici nu știam dacă scările acelea duceau undeva și nu se opresc la un moment dat, făcându-ne victime sigure pentru oricine ar fi încercat să ne prindă. Singura alternativă era fereastra, pentru că despre celelalte scări credeam ce credeam și despre primele. Ca să nu mai spun că acolo nu vedeam vreo treaptă, fie din cauza întunericului, a ușii care era întredeschisă sau a faptului că chiar nu erau! M-am concentrat ca să văd ce este dincolo de zidul din partea opusă nouă. Ar fi putut să se afle o altă clădire pe care să o folosim. Ieșeam din asta și ne duceam acolo. Această primă clădire ne-ar fi folosit drept paravan, mai ales că întunericul care persista ne-ar fi ajutat. N-am putut însă vedea nimic. Am închis ochii, i-am deschis, m-am dat mai aproape. Nimic. Nu am reușit să văd nimic, lucru care m-a descumpănit și nu numai pe mine, fiindcă și ceilalți așteptau un semn, o salvare de la mine, salvare pe care nu le-o puteam da, deși tare mult îmi mai doream. Doar era și pielea mea în joc, nu numai a lor! Ce am simțit însă, era o senzație de calm, dar nu un calm din acela dintr-o zi însorită în care știi că nu mai ai multe de făcut și urmează să stai și să lenevești. Nu! Era un calm de stres, dacă mă înțelegeți. Adică era o stare pe care o percepeam ca foarte neliniștitoare, dar starea mea nu era de neliniște, ci era una de calm, de liniște, de parcă aș fi știut că nu ni se poate întâmpla ceva rău. Deși eu eram în starea aceasta și tot ce mă înconjura îmi spunea că nu ar trebui să fi așa, am constatat că ceilalți au stări diferite.

    Linur părea împăcat. Un fel de „ce-o fi, o fi!” care se vedea clar că nu are sursa într-o înțelepciune bătrânească cu care eu eram obișnuit la el, ci într-o resemnare a unui bătrân care oricum era aproape de moarte, dar nu credea că era chiar atât de aproape.

    Șandor era în alertă. Era încordat și gata să atace, să se apere sau să facă orice altceva ca să nu cadă pradă celor care ne urmăreau sau nu ne urmăreau. Pe el și pe forța lui de stăpânire mă puteam baza.

    Cât despre Anton, el părea cel mai agitat. Nu putea sta liniștit nicicum. Se uita când pe fereastră, când la noi, când la scări. Nu mi-am dat seama la care dintre ele se hotărâse pentru a scăpa, la scări sau la fereastră. M-am gândit că ar vrea să plecăm pe scări în  jos. Pe cele mai apropiate, dacă se putea, dar nu a îndrăznit să spună. Oricum, avea și el rețineri destul de mari. Nu aveai cum să știi ce se află dincolo de aceste scări, iar el dorea să trăiască cu orice preț. Cu siguranță că ceea ce trăia el era frică, dar nu era una a unui laș. Măcar atâta lucru știam și eu. Era frica unui om care nu a trăit îndeajuns, a unui om care și-a propus să aibă și alte experiențe în viață, iar acum își vedea toate aceste planuri puse în pericol. Eram convins că, dacă vom scăpa teferi din situația aceasta, Anton se va întoarce direct de unde am venit și nu va mai porni în nicio aventură chiar de ar fi ca Ben să-l pedepsească mai mult decât ar fi putut-o face.

    Cu toate acestea, atitudinea lui Anton a fost o surpriză pentru mine. În fond, era mai mare ca mine și, teoretic cel puțin, trecut prin mai multe. Deci, credeam eu, ar fi trebuit să se stăpânească mult mai bine decât o făcea. Dar uite că nu-i ieșea, iar acum era mai mult cu privirea spre scări, decât spre fereastră. Bănuiam ce are de gând să facă, ba în plus, pe asta chiar o simțeam. Nu mai dura mult timp și Anton avea să ia altă cale decât noi. Speram totuși că nu o va face, asta însemnând, acum că mă gândesc, că nici eu nu îmi cunoșteam îndeajuns capacitățile ca să am încredere în ele, în mine, și să acționez ca atare. Și cum aș fi putut să le stăpânesc atât de bine?! Nu le descoperisem decât cu câteva zile în urmă și nu știam nici măcar o parte infimă din ceea ce înseamnă. Ca să fiu sincer, singurul lucru de care eram sigur era că înseamnă ceva. Atâta tot! Mai ales în condițiile în care ne aflam dincolo de acel zid care nu ne oferea altă ieșire decât intrarea.

    Când m-am uitat și eu pe fereastră ca să văd ce se întâmplă, asta la foarte puțin timp de când am intrat, Anton a plecat ca din pușcă, așa cum mă și așteptam de altfel, direct spre scări. Cu coada ochiului am văzut niște haine roșii cu portocaliu, semn că cineva era acolo, în rest, mă preocupa Anton. N-a apucat nimeni dintre noi să-l prindă, pentru că era cel mai în spate. În timp ce eu mă trăgeam în spatele lui Linur și a lui Șandor ca să văd afară, ambii fiind pe partea dreaptă a ferestrei, cum priveam eu la ea, Anton s-a dat mai înapoi un pas. Eu am crezut că vrea să-mi facă loc, dar imediat mi-am dat seama de intențiile sale și am întins mâna să-l prind. În zadar. Linur a încercat și el să-l oprească, dar nu a putut. Țin minte că m-am gândit atunci că dacă era mai tânăr, și-ar fi aruncat mai repede mâna și l-ar fi oprit, dar lucrurile erau așa cum erau și era în zadar să mă mai gândesc la ce ar fi fost dacă.

    Eu m-am aruncat efectiv după el, crezând că-l voi prinde de picior măcar. Am căzut fără să prind nimic. M-am ridicat repede și m-am dus după el. Ocolise hăul scărilor celor mari, pe care le puteam vedea cu toții și a luat-o spre ușa întredeschisă unde nu se vedea nimic. Atunci m-am gândit că poate vrea doar să se ascundă, pentru că alt motiv ca s-o ia pe acolo nu avea. În orice caz, nu am micșorat pasul, ci l-am mărit, asta pentru orice eventualitate. Eventualitate care s-a dovedit cât se poate de reală.

    Mult nu era de la fereastră. Cred că vreo zece metri sau cincisprezece maxim. Eu, chiar dacă eram mai mic decât Anton, eram mai înalt și am reușit să-l ajung destul de repede și să pun mâna pe el exact în momentul când pășea dincolo de ușa întredeschisă. O ușă de metal, din câte mi-am dat seama. M-am gândit că e ciudat ca niște scări să fie limitate de o ușă de metal. Și ce să caute la ultimul etaj două rânduri de scări? Păcat că întrebarea asta mi-a venit atât de târziu. Poate făceam un efort supraomenesc și-l ajungeam pe Anton mai repede, îl prindeam și nu mai cădeam amândoi în hău. Dar uite că nu s-a întâmplat după cum am vrut eu. De fapt, s-a întâmplat după cum nu am vrut niciunul.

    Scări nu erau acolo, desigur. Am aflat ulterior despre lift, pentru că până atunci nu știam de existența unui asemenea mecanism. Dacă nu vine vorba despre ceva, nimeni nu spune și în fond, cine să-ți spună în vremurile acestea despre lift când chiar nu ai nevoie de așa ceva și nimeni nu se gândește că ar fi bine să știi vreodată despre el. Ei, uite că am avut nevoie și nu am știut.

    Era o casă a liftului, numai că ușa ducea chiar spre casă, pentru că liftul nu mai era de foarte mult timp acolo. L-am ajuns pe Anton chiar în prag și l-am apucat de haină, dar și-a dat drumul, de fapt a căzut, cu totul în hău și nu am putut să-l trag înapoi pentru că, încercând atât de tare să-l prind, m-am aplecat prea mult. Mai mult de jumătate de corp fusese inițial dincolo de ușă, ținându-l pe Anton care cred că leșinase, pentru că nu mai spunea nimic și se bălăngănea în mâinile mele. Alunecam și mai mult și era cert că voi cădea cu tot cu Anton cine știe cât. Am avut inspirația să crăcănez picioarele care s-au proptit în ușă, dar, fiindcă încălțările încă erau ude, ba chiar mai aveau și noroi, am alunecat până să vină Linur și cu Șandor să ne tragă afară.

    Și am căzut. Da, am căzut amândoi în acel întuneric. Un întuneric beznă și o liniște ca în vis, atunci când ești singur. La un moment dat, am auzit aerul care-mi flutura hainele. Atunci am început să văd clar totul în jurul meu. Era un puț betonat, plin de mizerie, pe alocuri de vegetație și de mucegai. Totul se desfășura cu încetinitorul, dar eu mă puteam mișca repede, așa că nu aș putea să spun cât am căzut. M-am uitat în jos și inițial nu am văzut nimic, dar privirea mi-a coborât sau podeaua s-a apropiat de privirea mea și am văzut că puțul era o fântână veritabilă, pentru că fundul era acoperit de apă. Cât de adâncă era, nu aveam de unde să știu, dar era șansa noastră.

vineri, 30 octombrie 2026

22 Ultimul Mesia

    Ciudățenia mai mare a început când a venit și întunericul. Pe la apus, cam la vreun sfert de oră după ce soarele s-a ascuns repede după orizont, m-am oprit și am văzut norii care se adunau deasupra noastră. Nimeni nu spunea nimic, probabil jenați de scena de mai înainte în care nimeni nu mă crezuse că va ploua. Când chiar a început să picure, nu m-am putut abține să nu le-o zic:

    - V-am spus eu că o să plouă! Nu m-a crezut nimeni, am mai adăugat și am plecat mai departe, observând însă fața îngrijorată a lui Linur.

    - Marius, a spus el venind lângă mine, cred că ai o problemă foarte mare...

    - Eu cred că voi aveți una. Cu mine! Pe mine nu mă crede nimeni. Vă purtați de parcă eu v-am făcut ceva, de parcă aș vrea intenționat să vă pun bețe în roate. De parcă n-aș fi și eu în aceeași oală cu voi toți!

    - Nu e nevoie să-ți pierzi firea, băiete. Nu are nimeni nimic cu tine, zău. Doar că... uită-te și tu, arătă el cu mâna spre cer, e senin. Toate stelele...

    - Cum să fie... dar m-am oprit și eu cum s-a oprit și el, înțelegând că ne aflam în realități diferite, dar eram totuși în același loc.

    Eu mi-am dat seama că Linur nu are cum să spună decât adevărul. În fond, ce interes să aibă să mintă tocmai el. Anton poate că ar fi făcut-o, dar nu Linur. Iar el și-a dat seama că și eu spun adevărul când a văzut că părul și hainele încep să mi se ude... din senin. Asta era prea de tot. Adică ei erau uscați, într-o vreme uscată, la un apus cu un cer senin, iar eu nu vedeam decât nori, nicio speranță de limpezire a cerului și eram deja cu picioarele într-o baltă pe care, desigur, ceilalți nu o vedeau, dar o bănuiau după ghetele mele ude. S-a apropiat Anton de mine, apoi Șandor. Ambii au pus mâna pe mine pentru a se convinge că ceea ce văd nu e ireal și au constatat cu stupoare că eram ud și că picuri mari de apă se prelingeau pe fața și pe hainele mele. S-au uitat într-o parte și în alta. S-au uitat în jurul meu, dar mai ales deasupra mea. Cu siguranță ei vedeau stelele acolo unde eu vedeam nori și apă venind din ce în ce mai multă spre mine. Au privit destul de mult timp cerul în timp ce Linur mă privea în ochi, întrebându-mă din priviri ce se întâmplă. În cele din urmă, mi-a spus:

    - Nu-i nimic, ploaia de primăvară trece repede.

  - Asta dacă la mine e primăvară, Linur, i-am răspuns eu cu scepticism.

    - Da, și asta e posibil. Să fii în alt anotimp, a adăugat el. Dar ce vezi? Măcar ești în același loc?

    - Se pare că da. Dacă și voi vedeți munții...

    - Îi vedem, s-a grăbit Șandor să spună.

    - ...și dacă mai vedeți și copacul de acolo, din dreapta...

    Aici am făcut eu o pauză, fiindcă nimeni nu răspunde și mă temeam că vom fi împreună, dar în locuri diferite.

    - Eu nu-l văd, a spus Anton îngrijorat.

    - În dreapta lui, Anton, i-a spus Șandor cu o voce scăzută.

    - A... Tot nu-l văd, a spus el după ce a scrutat peisajul câteva secunde.

    - Nu e departe și are flori. Poate...

    - Da, simțim mirosul unor flori, dar nu vedeam nimic, a mai spus Linur. Poate pentru că e prea întuneric pentru noi, iar tu, ochi de vultur ce ești, a încercat el să mă consoleze, vezi și în întuneric.

    - Pisica vede în întuneric, Linur, nu vulturul, a vrut neapărat Anton să-l informeze pe bătrân.

    Atunci Linur a deschis gura să spună ceva, dar, pentru că nu-mi venea să cred ce preocupări are Anton tocmai în acel moment, i-am luat-o înainte, fiindcă o discuție de felul celei inițiate de Anton, chiar nu mi-ar fi schimbat starea de spirit acum:

    - Să ne apropiem să-l vedem, nu e chiar departe.

    - Nu e nevoie, a intervenit Șandor. Eu îl văd. E acolo.

    Nici nu știți cât de bucuros am fost că măcar în același loc ne aflam.

    Ploaia a continuat să cadă în rafale. Era tare ciudat să-i văd pe ceilalți uscați în timp ce apa din lumea mea mă uda numai pe mine. Și mă uda până la piele. Fără milă. Începuse să mi se facă frig, așa că am luat haina pe care mi-a oferit-o Șandor și am pus-o pe mine, continuându-ne drumul spre munții care, din cauza tuturor evenimentelor prin care am trecut, mai ales eu, parcă erau tot mai departe, o iluzie spre care ne îndreptam, dar pe care nu puteam s-o atingem, de vreme ce era iluzie. Ei, na, că am început și eu să debitez ce nu trebuie și când nu trebuie. Poate că nu eram chiar așa de diferit de Anton, cel care era în același timp cu noi, sau cel puțin așa credeam noi, dar care cu siguranță nu era în același loc, pentru că părea în afara situației. Concluzia la care pot ajunge este că fetele astea te fac neom și te țin captiv. Dar ce-i mai plăcea lui Anton asta!

    Rulis era și mai în dreapta acum. Asta însemna că ne abătusem destul de mult spre stânga. Oricum, faptul că lanțul muntos din față se apropia destul din ce în ce mai mult de noi era semn că nu mai aveam decât vreo două nopți de mers și asta dacă nu ne îngreuna vreo ploaie cu dedicație sau mai știu eu ce altceva.

    Mă simțeam destul de ciudat, din nou, că eram numai eu ud și ceilalți se deplasau în cu totul altă vreme decât mine. Dar ce era să fac? Măcar nu mă credeau atât de ciudat pe cât păream înainte de a fi ud. Acum, cel care considera că sunt prea ieșit din sferele normalului eram eu însumi. Adică... ce naiba se întâmpla cu mine? Chiar aș fi vrut niște răspunsuri, dar nu aveam decât frânturi. Era evident că ceva se întâmpla. Asta nu mai era un mister nici pentru Șandor care fusese cel mai sceptic. Dar unde aveau să ducă toate acestea? Înțelegeam că percepeam alte lumi din aceeași lume, alte vremuri, alte vremi chiar.

    După câteva gânduri de acestea despre care nu pot să știu cât au durat, m-am hotărât să nu le mai dau atenție și să iau lucrurile așa cum sunt. Pentru a câta oară? Nici eu nu mai știam. Dar nu aveam încotro. Așa că m-am concentrat pe ceea ce aveam împreună de făcut atunci și am lăsat soarta să-și facă jocul cu mine curios să văd unde mă va duce în cele din urmă, pentru că sentimentul unei destinații la care nu mai ajunsesem niciodată se contura tot mai mult în mine.

    Ploaia mea a început să se mai rărească, ba chiar printre nori am văzut câteva stele semn că în curând voi fi și eu în rând cu ceilalți și nu voi mai fi ud tot timpul drumului. Asta dacă nu cumva apărea în lumea lor vreo ploaie care să ne ude pe toți.

    Cufundat în gânduri, nici nu l-am auzit pe Anton când mi-a spus să mă las la pământ, poate de aceea a venit spre mine și m-a tras el în jos întrebându-mă:

    - N-ai auzit? a șoptit el.

    - Ce să aud? l-am întrebat foarte mirat, pentru că acum că mă întreba, eram conștient de gândurile mele și de zgomotul ploii care îmi obturaseră timpanele.

    - Un alt...

    Anton a fost întrerupt de un alt lătrat care venea din spatele nostru și pe care l-am auzit cu toții atât de clar încât cu siguranță era foarte aproape de noi. Ploaia mea încetase, dar tot eram ud până la piele de parcă nu fusesem udat de o ploaie de primăvară, ci de una de vară și care să fi durat vreo două ore.

    Instinctiv sau nu, am rupt-o cu toții la fugă peste colina care era în fața noastră pentru că un câine în vremurile acestea nu vine niciodată singur și neînsoțit de oameni, mai știți, nu? Eu am rămas în urmă, fiindcă alunecam pe glodul de pe încălțări, dar acesta a început să se ducă pe măsură ce călcam pe solul uscat al însoțitorilor mei, pentru că, da, ori se uscase, ori revenisem eu cu toate ale mele în lumea celorlalți.

    Urcând colina spre culme, de după ea începea să se prefigureze un vârf de clădire dreptunghiulară și mică, de doar câțiva metri în lungime, loc care putea fi salvarea noastră, pentru că simțeam în toți ceilalți că trebuie să ne ascundem undeva și nu am fi putut alerga la nesfârșit. Așa simțeau ei și aveau dreptate, dar clădirea aceea putea tot atât de bine să fie și capcana în care să cădem, capcană care s-ar fi dovedit fatală. Până să le spun eu gândurile mele, ei deja intrau în clădire pe un geam care era la nivelul solului și la care trebuia să te apleci pentru ca să-l poți pătrunde. Nu aveam cum să închidem ceva în urma noastră, pentru că fereastra era fără geam. Doar o urmă de toc metalic se mai vedea. Eram la cheremul celor care ne urmăreau, dacă ne urmăreau.