20 Ultimul Mesia

     Am tăcut cu toții și ne-am continuat drumul cufundați fiecare în problemele noastre. Noaptea nu era nici pe departe pe sfârșite, așa că tăcerea ne făcea bine, pentru că puteam în liniște și pătrunși de ideile noastre să călcăm mai apăsat, să parcurgem mai mult teritoriu. În fond, scopul nostru era să ajungem cât mai repede la munți și să o găsim pe Kira cea însărcinată. Chiar mă gândeam dacă să-i spun lui Șandor, dar, după o vreme de gândit, mi-am dat seama că mai bine află băiatul singur de la Kira, nu de la un străin pe care îl consideră ciudat. Simțeam că aici nu trebuie să mă bag. Nu era aceeași situație ca cea din camera lui Ben. Acolo era amenințată însăși existența noastră, deși nu eram convins nici de asta. Aici nu era niciun pericol, ba mai mut, l-aș fi îndepărtat pe Șandor de mine.

    Nu-mi dădeam însă bine seama ce se întâmplase cu luna. De ce văzusem ce văzusem era într-o oarecare măsură limpede. Îmi era clar că ceea ce se întâmpla era într-o oarecare măsură natural. Nu știam de ce e natural, dar mai ales nu înțelegeam de ce e natural pentru mine și nu pentru altul. Să nu-mi spuneți că nu aveam de unde să știu că nu i se mai întâmpla altcuiva, pentru că știu. Cel puțin între oamenii pe care-i cunoșteam nu mai era nimeni care să experimenteze așa ceva. Nici din tabăra noastră, nici dintr-a lui Sparr. Și erau puțini oameni pe planetă la acel moment dat. Pe asta nu o știam, dar o simțeam. Ciudat lucru era că începeam să-i simt și pe cei de pe lună. Din când în când mai ridicam ochii să văd dacă mai sunt acolo sau nu. Uneori apăreau, dar de cele mai multe ori nu apăreau. Îi simțeam acolo numai când nu îi vedeam și asta m-a făcut să cred că perceperea lor directă, cea nemijlocită de ochi, era ca un alt fel de simț care se activa atunci când ochii nu vedeau dincolo de realitatea aceasta.

    De aceea spun că nu-mi dădeam seama ce se întâmplase cu luna, pentru că nu pricepeam ce e cu acei oameni acolo, ce e cu atâta agitație undeva unde nu era decât deșert. Nu știam dacă e trecutul, pentru că nu aveam cunoștințe despre trecutul nostru ca umanitate, ca planetă. Tot ceea ce știam erau pentru mine legende, povești cu care crescusem și cărora nu le acordasem statutul de adevăr niciodată. Poate că era trecutul, deși Linur afirma că nu are cum să fie. Tindeam să-l cred, dar mă reținea faptul că și el putuse să crească foarte bine cu aceleași legende cu care am crescut și eu. Oamenii aveau mașini, care acum nu se mai fabricau și care arătau foarte vechi. Faptul că nu am văzut niciuna nouă și că foarte multe dintre ele începeau să se descompună ca niște cadavre lenevite de timp și de materialul din care erau făcute mă făcea să cred că oamenii nu mai construiseră de foarte mult timp mașini și că le întrețineau pe cele pe care le aveau. În același timp însă, tot același lucru îmi spunea că nu se poate să fi trecut chiar atât de mult timp de când oamenii încetaseră să mai fabrice mașini, pentru că ele existau sub nasul meu. Asta însemna că ceea ce vedeam eu era viitorul, nu trecutul și nici prezentul, acesta, ultimul, ieșind din discuție în mod evident de ce.

    Puteam să văd trecutul cu ochiul liber, ca să spun așa. Puteam să văd viitorul și puteam să văd și prezentul, ambele ascunse. Dacă stau și mă gândesc bine, la acel moment vedeam numai ceea ce se putea ascunde privirii. Trecutul fiind într-un anumit fel, dar numai într-un anumit fel, evident pentru toată lumea, nu mai rămânea decât prezentul și viitorul. Ceva sau cineva îmi arăta numai lucrurile pe care în mod obișnuit nu le putea vedea oricine. Și mă lua ușor. Îmi acorda timp să mă obișnuiesc, să înțeleg. Nu că înțelegeam într-adevăr ce se întâmpla cu mine, dar măcar încercam și aveam timp. Asta simțeam: că aveam timp, de asta eram sigur, deși s-ar spune că în decursul celor câtorva zile nu ar fi fost vreme pentru o transformare atât de radicală prin care treceam eu. Dar eu așa simțeam, că timpul trece mai greu cu mine, în vreme ce cu ceilalți era la fel.

    Acum peisajul mi se desfășura dezolant de singuratic în negura pe care o străbăteam toți patru. Câte un copac se vedea ici colo și câte o pasăre deranjată de trecerea noastră mai străpungea liniștea serii cu țipătul ei care ne speria pe toți. În rest, nu se auzea nimic, doar stelele parcă ne vorbeau o limbă pe care nu o pricepeam niciunul. Iarba era supusă sub picioarele noastre și ne înăbușea eventualele sunete pe care le-am fi făcut în alte condiții. Noaptea a trecut și ziua se desfășură la fel ca precedenta.

    Era a doua noapte de mers și zăpezile munților se distingeau mai clar chiar și în lumina acestei noi luni misterioase. Punctul de reper era vârful Rulis care se arăta maiestuos chiar și în noaptea aceasta luminată de jumătate de lună. Părea că toate celelalte piscuri, mult mai mici, converg spre el. Era mai aproape acum decât îl vedeam din oraș. Mult mai aproape și părea că vom ajunge la el în dimineața aceasta, dacă mențineam ritmul. Linur mi-a spus însă că nu avem cum să ajungem astăzi oricum. Chiar dacă îl vedeam atât de aproape, distanța este destul de mare și doar ni se pare că îl putem atinge dimineață.

    - Cred că nici mâine dimineață nu ajungem la poalele munților, și-a întărit el ideea.

    Șandor i-a dat dreptate amintindu-și acum că a mai văzut munții atât de depărtați, dar din partea opusă și, după calculele pe care numai el știa cum le-a făcut în mintea sa, mai aveam cel puțin două zile de mers.

    - Adică două nopți, am subliniat eu.

   - Da' chiar așa, a intervenit Anton. Nu vreți să mergeți și ziua? Ajungem mai repede. Nicio supărare, moșu', i s-a adresat el lui Linur, dar poate te întorci sau poate ne aștepți, că noi o putem lua mai repede.

    Ne-am oprit cu toții și, chiar dacă era întuneric, Anton ne-a văzut privirile critice, a pus capul în pământ și nu a mai putut spune decât:

    - Da... Bine... Îmi cer iertare...

    Ultimele cuvinte fiind de-abia rostite, atât de încet, am putut auzi limpede un lătrat de câine. Era în apropiere, asta era clar.

    Ne-am oprit cu toții și ne-am aruncat la pământ. Nu ne-am dat seama de unde a venit, pentru că eram concentrați la scuzele lui Anton, ba chiar Șandor a întrebat după o vreme de tăcere dacă nu ni s-a părut. Nu am mai auzit un al doilea lătrat, dar i-am confirmat lui Șandor că nu ni se păruse.

    Linur a spus că în vremurile acestea, câinii nu hălăduiesc așa de unii singuri, și că sigur sunt cu niște oameni pe care încearcă să-i apere, pentru că dacă noi l-am putut auzi, atunci el știe că suntem aproape. A mai adăugat că am face bine să ocolim pur și simplu zona. S-o luăm în dreapta sau în stânga și să mergem câteva ore bune pentru a scăpa de pericol, după care ne continuăm drumul, avându-l ca reper pe Rulis.

    - Mai bine o luăm în stânga, am spus eu șoptind. În dreapta e valea din câte îmi dau seama.

    - Nu cred că mai vine nimeni după noi acum, după două zile de când am plecat, a sperat Anton.

    - Nu de asta mă tem, i-am răspuns eu. E posibil să fie foarte abrupți versanții către vale și să fim nevoiți să mergem pe marginea ei. Nu ar fi o problemă, am adăugat eu după un moment de reflecție, dar între vale și noi ar fi cel puțin un câine, nu?

    - Cu niște eventuali stăpâni ar fi varianta cea mai nasoală, și-a dat seama Anton.

    - Și dacă nu e doar un câine? a întrebat Șandor.

    - Și noi de unde să știm? a fost replica lui Anton.

    Șandor s-a uitat la Anton cu o mirare care străpungea întunericul:

    - Cum de unde, Anton?! De la Marius. Nu e el cel care le știe pe toate?!

    Cu toții am sesizat urma de aversiune în glasul său, dar numai Linur i-a spus-o, noi ceilalți doi fiind oarecum mirați de reacția lui Șandor:

    - Nu e nevoie să fim ostili, acum când trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt.

    - În plus, vere, mi-a luat cumva apărarea Anton, dacă nu erați voi care să fi venit asupra noastră cu invazia voastră, nu ne aflam acum aici, cu tine și poate te-ar fi mâncat câinii.

    - Băieți! Băieți! Liniștiți-vă! i-a rugat Linur. Haideți să vedem...

    - Șandor are drepte, am intervenit eu. Ar trebui poate să știu, să-mi dau seama, să simt. Numai că uite că nu simt nimic, nu știu nimic și nu pot vedea acum ceea ce am dori cu toții. Am încercat și mi se pare că atunci când încerc nu-mi iese nimic. Cel puțin nu acum la început. Poate...

    - Mda... a îndrugat Șandor.

  - Fii puțin rațional și înțelege că ne aflăm cu toții în aceeași situație, i-am spus eu, punându-i mâna pe umăr pentru a-l încredința că sunt sincer. Și, în fond, cum să nu fiu sincer?! Ceea ce e bun pentru mine e bun și pentru voi.

    Am simțit atunci că îmi dă dreptate, dar nu cum simțeam înainte oamenii care făceau apel la rațiune și vedeau un motiv acolo unde acesta se afla, ci efectiv l-am simțit cum își relaxează atitudinea față de mine așa, ca pe un aluat moale după ce l-ai lăsat la căldură ca să-și dea seama că nu are altă soluție decât să intre în cuptor.

19 Ultimul Mesia

    Atunci mi-am coborât privirea și m-am uitat la cei trei care mă priveau la rândul lor. Erau mirați. Șandor era îngrijorat, Anton nelămurit, iar pe fața lui Linur citeam atât mirare, cât și îngrijorare și nelămurire.

    - Ceea ce văd eu, nu are cum să fie acolo, le-am spus eu. Cel puțin, până acum nu am văzut așa ceva. Să-mi spui tu, Anton, dacă ai văzut, că tu ești cel care se uită la lună cel mai mult. Tu și cu Iolanda.

    - Ia stai puțin, s-a revoltat Anton. Acum nu avem timp de glume, spuse el după ce făcuse câteva.

    - Nu sunt glume, Anton, a spus Linur tocmai când mă pregăteam să spun eu asta. Uită-te bine, poate vezi ceva diferit.

    Înainte să-și ridice Anton privirea, am ridicat-o eu și am rămas cu ochii ațintiți spre lună mai mult decât o făcusem prima dată, pentru că nu era decât luna, cea pe care o știam cu toții și nu mai era nimic din ceea ce văzusem prima dată. Doar cratere, munții obișnuiți ai lunii, mările seci și speranța că nu-mi imaginasem ceea ce nu avea cum să fie acolo.

    Ceea ce văzusem erau orașe luminate pe jumătatea întunecată a lunii, erau turnuri care se vedeau cu ochiul liber, nave a căror lumini de decolare și de aterizare contrastau perfect cu întunericul cerului, nori care acopereau suprafețele lunii și mările, mările erau pline cu apă de un albastru gri incredibil, iar pe ele navigau vase luminate puternic. Luna fusese mai luminată decât o știusem eu vreodată, dar acum era din nou luna pe care o știam cu toții.

    - Să mor eu dacă văd ceva suspect! s-a trezit Anton să spună în cele din urmă. E doar luna și atât, a mai adăugat el, dar de data asta pe un ton care spunea că mă crede că văd ceva, dar el nu poate vedea.

    - Ar trebui să ai grijă cu ce-ți dorești, Anton, s-a îngrijorat în mod evident Linur. Se pare că trăim vremuri pe care nu le înțelegem și ar fi bine să fim atenți la orice ne iese sau ne intră pe gură și la ce ne trece prin cap.

Mi-am coborât privirea din cer și m-am uitat la ei tot atât de mirat pe cât se uitau ei la mine, iar după un moment destul de lung în care m-au lăsat să-mi revin, așteptau cu toții să le spun ce am văzut, fiindcă nu mai era dubiu că mă credeau. Le-am spus tot ceea ce am văzut, fără să omit nimic. Anton și cu Linur m-au crezut întru totul, am simțit-o, pe când Șandor era puțin cam sceptic asupra relatărilor mele. Da, asistase la scena din cazinou, la venirea lor, dar pentru el nu putea fi decât o strategie inventată de un grup advers pentru a se apăra, deși până și Sparr rămăsese uimit că Brima era însărcinată. Acum nu mai era atât de sigur. Adică... serios? Luna? Care oameni?! Lui Șandor îi trebuia timp să se acomodeze cu mine. Ceilalți o făcuseră. Avuseseră când, pentru că acum se uitau la mine ca și cum aș fi pășit într-o altă etapă. Lui Șandor etapele anterioare îi erau necunoscute. El sărise direct la acest aspect care era incredibil chiar și pentru mine, darămite pentru el.

    Continuându-ne călătoria, Anton mi-a spus că el crede că ceea ce am văzut eu este din viitor, pentru că el nu știe să fi existat vreodată viață pe lună. Din câte auzise el și din câte mai văzuse prin unele cărți foarte vechi, se credea că omul a ajuns pe lună, a văzut cum e și, nefiind nimic interesant, nu s-a mai dus, pentru că dacă nu-i interesant, n-are cum să-ți stârnească interesul, a mai adăugat Anton folosindu-se de sofismul lui imbatabil.

- Și eu cred la fel, a ținut Linur să menționeze. De când sunt eu, nu am văzu nicio activitate pe lună și nici nu am auzit să fi fost vreodată. În condițiile în care trăim noi acum...

- Adică de căcat... nu s-a putut abține Anton.

   - Nu e nevoie să vorbești urât, Anton, l-a apostrofat bătrânul deranjat în mod evident mai mult de întrerupere, decât de limbaj.

    - Cred că cei care am rămas, a continuat Linur, ne-am fi îndreptat mai mult capul spre lună știind că acolo sunt oameni, ne-am fi uitat la ea ca la locul din care ar veni salvarea, nu credeți?

Cu toții i-am dat dreptate, mai ales că pe lună nu se observa acum nimic și nici cei care se mai uitau cu binoclurile lor nu văzuseră ceva suspect acolo.

    - Dacă tot vezi viitorul, a început Anton, spune-ne și nouă ce ne așteaptă în munți, ca să nu avem surprize.

- Dar nu vede doar viitorul. Uiți că, în urma neglijenței tale, a ținut Linur să-l înțepe puțin pe Anton, Marius a văzut prezentul și a vorbit cu copilul din burta Factei. Eu cred că poate vedea totul: trecutul, prezentul și viitorul care nouă celorlalți ne sunt ascunse.

- Și adică de ce crezi matale că le vede așa, din când în când și nu tot timpul?

- Exact aceeași nelămurire am și eu, m-am băgat și eu în discuția care, până la urmă, mă privea în mod direct.

- Nu știu, a spus Linur după o perioadă de gândire. Chiar nu știu.

- Poate că este nevoie de timp ca să mă obișnuiesc cu tot ceea ce mi se întâmplă, mi-am dat eu cu părerea. Dacă ar fi totul deodată, poate că ar fi prea mult, aș fi copleșit de toate și nu aș face față informațiilor sau poate nu le-aș pricepe. Orice lecție se învață în timp, sau cel puțin așa am aflat de la Linur. Nu-i așa Linur?

- Cine știe cu ce avem de-a face aici?... a evitat el răspunsul, uitându-se înainte către munții care erau mai aproape acum.

- Și cu ce avem de-a face? a întrebat Șandor în mod evident dornic să afle un răspuns pe care nu i l-a mai dat nimeni nici după câteva minute bune când ne-a întrebat de ce-l ignorăm. I-am spus că nu-l ignorăm, doar că nu știm nici noi răspunsul la această întrebare, ca să nu mai spun că nu știm de ce ne aflăm unde ne aflăm. Adică da, știam unde ne ducem și cu ce scop, dar de ce ne ducem într-adevăr, nu știe nimeni.

- Și nu puteați să spuneți așa? Mă lăsați să cred că-s un prost care nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă.

- Dar ești un prost, a zis Anton, iar eu eram convins că este o glumă. Toți sunteți, pentru că nu știți ce căutați aici. Eu știu doar că nu vreau ca Ben să se pună pe mine că te-am scăpat din ochi.

- Părerea mea, tinere Anton, a menționat Linur cu satisfacție, este că la întoarcere, Ben se va pune pe tine oricum.

18 Ultimul Mesia

    Platoul despre care este vorba aici nu e practic un platoul. Lucrurile stau cam așa: orașul nostru este la malul unei mări sau a unui ocean. Nu aveam de unde să știu. Ceea ce vedeam eu în depărtare de la fereastra camerei mele în zilele senine erau niște munți care, prin felul în care mi se arătau, așa mici, păreau să fie la o distanță considerabilă de noi. Între oraș și acei munți era o zonă deluros-monotonă din punct de vedere geografic, doar că în monotonia aceasta intervenea o vale ca albia unui fluviu care a săpat în peisaj ani la rând, numai că doar impresia te ducea cu gândul acolo, pentru că, de fapt, nu trecuse de curând niciun fluviu care să sape atât de adânc și pe o distanță atât de lungă. Erau niște stânci paralele prin care oamenii își făcuseră loc să meargă fie pe jos fie cu vehicule și asta pentru că albia era destul de netedă și formată din piatră care făcea ca în perioadele ploioase să nu fie nicio dificultate în a traversa acest canion. Din când în când, albia aceasta urca domol până la nivelul platoului pentru ca mai apoi să coboare din nou. În rest, nimic deosebit. Platoul însă, după cum am spus, nu era un platou propriu-zis, ci era o zonă care se afla la un alt nivel, mai ridicat, față de canion, față de vale, cum îi spuneam noi toți. Dar era plin de neregularități. Era plin de coline domoale hăt până la munți. Pe acestea creștea vegetație pe ici pe colo după care, la nevoie, te puteai adăposti. Nu era mare lucru, dar tulpina le era groasă și putea ascunde lesne un om, mai ales oameni care nu erau întregi ca noi sau chiar ca Linur. Însă noi nu ne amăgeam, în primul rând pentru că vegetația aici era rară și cea care nu era rară era mică, și în al doilea, pentru că nu doream să riscăm nimic, dar nici nu ne așteptam la vreo problemă pe tot parcursul drumului, nu la alta legată de apă și mâncare, în orice caz.

    Am pornit la drum imediat ce soarele s-a lăsat leneș peste dealurile din partea stângă a noastră. Deși era lumină, chiar și pentru ceilalți, am considerat cu toții că nu era niciun pericol dacă plecam atunci și așa am făcut. Ne-am luat puținul pe care-l aveam și duși am fost.

    Aveam de gând să lăsăm în urmă cât mai mult teren puteam lăsa într-o noapte, fiind odihniți și hrăniți, de aceea nimeni nu a vorbit o foarte bună bucată de drum decât strictul necesar legat de calea pe care trebuia s-o urmăm. Nimănui nu-i părea rău. Era însă o ocazie ca să-l cunoaștem mai bine pe Șandor și să aflăm cam ce gânduri sălășluiau în el, deși el însuși era convins că, cel puțin în ceea ce mă privește, nu ar exista ceva care să-mi fie ascuns. De aceea poate că atunci când am început să vorbesc cu el nu ascundea nimic. În orice caz, eu unul nu simțeam decât sinceritate la el și nimic altceva.

    L-am întrebat prima dată dacă are părinți și mi-a spus că are, doar că mama lui a ales să nu mai stea în tabăra din care făcea el parte și spre care ne îndreptam acum.

    - A prins-o un fel de plictiseală de tot și de toate și a plecat.

    Mă așteptam să-l cuprindă tristețea așa cum mă cuprindea pe mine de fiecare dată când mă gândeam la părinții mei care-mi lipseau de mult timp. Dar nu. A spus-o cu seninătate. Într-un fel normal pentru el, ca și cum ar fi trecut prin aceste sentimente de frustrare, de tristețe și de revoltă de prea multe ori ca să-l mai afecteze în vreun fel.

    - De când a plecat? l-am întrebat eu dându-mi seama că s-ar putea să stârnesc în el trăiri pe care poate nu le dorea revigorate.

    - Cam la un an după ce m-am născut eu, a spus Șandor impasibil. Soră-mea era de doi ani jumătate deja. Pe ea a durut-o mai mult decât pe mine, a continuat el cu un sentiment de tristețe care-l cuprindea ușor. Și acum mai suferă din cauza asta.

    - N-a iertat-o, am constatat eu.

    - Da, n-a iertat-o și nici nu știu dacă face bine sau nu. Nu vorbește despre ea niciodată, iar atunci când tata o face, se îndepărtează. E alegerea ei să nu trăiască în trecut. În felul ei. Ea are totuși amintiri cu mama. Eu, nu. Poate că ea are cum să facă alegere în cunoștință de cauză...

    - În cunoștință de cauză?! l-am întrerupt eu. Care cunoștință? Avea trei ani jumătate. Ce amintiri poate să aibă de la acea vârstă?!

    - Uite că are, s-a oprit el și mi-a spus.

    După o vreme, a continuat:

    - Are amintiri cu ea de foarte devreme. De când învăța să meargă. Poate că e ciudat sau nu, dar mie nu mi se pare așa de ciudat, ci doar diferit. Eu nu-mi aduc aminte nimic despre ea, deși am învățat să merg mai repede de un an.

    Cred că ultima remarcă se dorea a fi o glumă pentru că Șandor a râs, dar, cum eu nu am reacționat în niciun fel, s-a oprit din râs și a mers mai departe fără să mai spună nimic.

    Atunci l-am chemat pe Anton mai aproape să-l întreb despre părinții lui. Se pare că Anton știa totul despre părinții lui, pentru că a început să-mi povestească despre mama sa cum l-a învățat să meargă, să vorbească, despre tatăl său cum l-a luat prima dată la mare și i-a spus că e o baltă puțin mai măricică, doar că nu i se vede capătul și nu i-a atins nimeni fundul. Asta cu fundul era sigur o glumă, pentru că Anton a râs, și a râs destul de mult, dar nu eram sigur dacă era gluma tatălui său sau a lui. În orice caz, am profitat de moment și am scurtat drumul care se părea că duce în zona frivolului. Nu era rău pentru niște băieți în miez de noapte, în drum spre munte, dar nu asta mă interesa acum, așa că i-am spus:

    - Anton, eu știu totul despre părinții tăi, doar stau cu noi în oraș...

    - Și atunci, ce mai vrei, Us? a întrebat el vădit inocent și foarte afectat că nu aș fi gustat gluma lui sau a tatălui.

    - Vreau să știu cum te înțelegi cu ei. Dacă mai ții la ei, dacă vă iubiți...

    - Să mă iubesc cu părinții mei? a spus Anton în stilul lui glumeț și acum mai mult decât frivol.

    Nemaifăcând față glumelor lui, am strâns din pumni și am ridicat capul spre cer și, ce să vă spun, acolo mi-a rămas o bună bucată de vreme. Ceilalți, văzând că nu-i urmez, s-au întors îngrijorați după mine să afle ce s-a întâmplat.

    S-au uitat la mine, s-au uitat la cer, apoi s-au uitat din nou la mine și, într-un final, Linur m-a întrebat:

    - Marius, ești bine? Ce-ai văzut?

    - Ce este? interveni și Șandor mai nelămurit decât ceilalți doi. Ce i-ai făcut? l-a luat la rost pe Anton.

    - N-am făcut nimic, s-a apărat Anton. Poate o glumă proastă, dar nu cred că de la asta e.

    Îi auzeam, îi înțelegeam pe fiecare și le simțeam îngrijorarea, dar eram fascinat de ceea ce vedeam și nu-mi puteam lua ochii de la lună. Ei vorbeau în continuare în timp ce eu observam lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată și despre care nu știam dacă trebuie să fie colo, dacă sunt produse ale imaginației mele, dacă mai fuseseră acolo și nu le văzusem sau dacă noile mele organe senzoriale cu care încercam treptat să mă obișnuiesc percepeau ceva dincolo de această realitate.

    Anton, mai îndrăzneț și mai sigur pe ceea ce face, deși nu avea cum să fie sigur de așa ceva, a venit și m-a zguduit destul de tare pentru ca să mă aducă lângă ei.

    - Ce faci, Marius? a strigat el nefiresc de tare pentru situația în care ne aflam. Marius, mă auzi? a insistat când a văzut că nu reacționez.

    I-am pus mâna pe umăr în semn că sunt conștient de ceea ce vrea de la mine și că sunt cu ei, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la lună. Apoi, luând mâna de pe umărul lui Anton, am arătat cu indexul spre lună. Toți trei au privit mirați îndelung luna. Deși ochii mei erau numai în sus, la astrul ceresc, îi puteam vedea și pe ei care și-au mutat privirea acolo în timp ce mâna mea se îndrepta către cer. Eu am stat cu privirea ațintită către lună mult mai mult decât ei care și-au coborât privirea după ce au văzut că nu era decât luna pe care o știau ei.

    După o vreme, Linur a coborât privirea, s-a uitat un timp la mine, m-a lut de mână și m-a întrebat:

    - Ce vezi, Marius? Spune-ne și nouă, că noi nu vedem decât luna. Ar trebui să vedem și altceva?

17 Ultimul Mesia

    La un moment dat, a adormit și Șandor, deși i-a luat destul de mult să se mențină treaz, semn că încă era reticent la tot ceea ce venea dinspre noi. Nu-l învinovățeam. Oricine în situația lui s-ar fi comportat la fel, așa că de ce să ne încărcăm cu gânduri necurate față de sărmana ființă.

    Eu am vorbit în șoaptă cu Linur și am aflat că până la munți nu era chiar atât de puțin pe cât credeam eu. În condiții normale se făceau vreo cinci zile, dar cum noi mergeam numai noaptea, nici el nu știa exact cât vom face. Mai era și un oraș până acolo, sau ceea ce a mai rămas din oraș, pentru că mare parte din el nu se vedea nici când era el copil. Totul fusese acoperit de pământ printr-un fenomen geologic pe care nu-l înțelegea nimeni, pentru că nu mai era nimeni care să înțeleagă astfel de lucruri. Lumea e schimbată mult față de cum a fost când era el de vârsta mea, s-a mâhnit el spunându-mi asta, dar e într-o continuă transformare radicală de vreo două-trei generații dinaintea lui. Asta însemna de aproximativ două sute cincizeci de ani, am făcut eu un calcul simplist.

    Anton și Șandor dormeau ca doi copii neștiutori la soarele care îi încălzea destul de bine acum. L-am scuturat puțin pe Șandor care sforăia cam prea peste limita admisă într-o astfel de situație și mai ales într-un astfel de loc. S-a mai potolit puțin diminuând zgomotul, că frecvența respirației a rămas aceeași. Se vedea că era foarte obosit. Cine știe cât trecuse de când plecase el din tabăra lor! Sigur este că el fusese în alertă dinainte de a pleca, chiar de când se hotărâseră să plece, poate.

    Era un băiat cam ca Anton de înalt, dar cu câțiva ani mai mare decât el, sau cel puțin așa părea, și, după cum stătea treaba, și cu câțiva ani mai mare și la minte decât el. Drumul pe care a ales să-l facă te ducea ușor cu gândul la un om responsabil, deși, așa cum vedeam eu lucrurile, oamenii îndrăgostiți și mai ales cei care au copii, par cu totul altfel decât cei care nu sunt sau nu au copii. Linur mi-a dat dreptate și mi-a spus că ei chiar sunt diferiți și că dragostea îi face așa de protectori și de buni nu numai cu cei asupra cărora au bucuria de a-și vărsa dragostea, ci și cu ceilalți. Tot Linur a adăugat că, după câte știe el, și chiar și Față era de acord cu dânsul, oamenii, mai ales bărbații, nu fuseseră așa nici când erau ei copii în familiile lor. Ceva s-a produs între timp, cu generația lui Ben, credeau ei doi. Dacă era așa sau nu, eu nu aveam de unde să știu. Lucru cert pentru mine era diferența majoră între bărbați îndrăgostiți și cei neîndrăgostiți, pe de o parte, și cei îndrăgostiți și cu copii și cei doar îndrăgostiți, pe de altă parte. Erau diferiți de noi, cei fără copii, dar cei cu copii erau diferiți și de cei îndrăgostiți fără copii, asta era cert. Mie mi se părea că Șandor era altfel decât Anton, în această privință. Era mai potolit, gândea lucrurile înainte de a le face mai mult decât ar fi făcut-o Anton. Mult timp nu am avut la dispoziție să-l cunosc, dar am înțeles că așa stă treaba de când l-am văzut. În fond, a ales varianta noastră de a merge pe platou, drum care ia mai mult până la Kira lui.

    Uitându-mă la el cu doarme pe pământul încă rece din iarna grea ce a trecut, un băiat blond, cu față curată, simpatică, dar schimonosită de o grijă în plus pe lumea asta, mi-am dat seama că Kira era însărcinată și că el nu știa. Atunci i-am spus lui Linur că bărbații care au copii și nu știu sunt la fel în comportament ca bărbații care au copii și știu. Asta însemna, a constatat Linur, că e ceva dincolo de voința lor și că nu e o toană psihologică provocată de cunoașterea faptului că au mai multe responsabilități. Nu era, am conchis noi, o stare auto-impusă, ci una impusă de niște forțe pe care nu le vedea nimeni și cărora, în mod evident, nu aveau cum să li se împotrivească.

    După această discuție și această concluzie, Linur a spus:

    - Lumea se schimbă sub ochii noștri, Marius. Dovada e în fața noastră, a indicat el spre cei doi care dormeau. Interesant este că tu sari niște etape, pentru că ai acces în mod conștient la cunoștințe pe care ei le au în mod inconștient și în anumite circumstanțe. Ca să nu mai spun că cei ca mine nu le au deloc. Ție aceste circumstanțe nu-ți sunt necesare, se pare, pentru a avea acces la cunoștințe dincolo de înțelegerea noastră a celorlalți. De aceea spun că sari niște etape prin felul tău de a fi aici.

    După o pauză în care Linur a părut să gândească la ceva, a adăugat:

    - Am avut timp să observ schimbările acestea despre care am discutat mai înainte și am ajuns la aceeași concluzie ca tine: bărbații sunt total diferiți și ei nu-și dau seama de asta. În fond, nici nu au cum să o facă. Acesta nu poate fi decât un lucru bun, pentru că lumea, simt eu, devine mai bună în sfârșit. Trece printr-o etapă care va dura destul de mult, deși sper să nu dureze chiar mult, până va ajunge la un capăt la care va fi în sfârșit infinit mai liniștită decât a fost. Nu înțeleg însă rolul unui ca tine în toată schema asta, dar sper să o faci tu.

    Eu nu am avut nimic de adăugat la cele spuse de Linur, pentru că pe jumătate credeam concluzia la care a ajuns el mai devreme decât am ajuns eu, pe jumătate nu o credeam. Oamenilor trebuie încă să le vorbești în termeni concreți, despre lucruri palpabile. În plus, concluzia la care am ajuns trebuia să fie probată într-un fel sau altul. Așa simțeam atunci și, chiar și așa, tot ar mai fi fost o urmă de îndoială în cugetul meu. Aveam însă certitudinea că oricare îndoială ar mai fi sălășluit prin cotloanele minții sau spiritului meu urma a se spulbera în toată această incursiune în care am pornit să-i ajutăm pe cei doi băieți care făceau parte dintr-o specie nouă de pe planeta noastră.

    Sună ciudat, știu. Deși eram toți oameni, bărbați din aceeași specie, niciunul nu eram la fel ca celălalt. Linur făcea parte dintr-o generație a întunericului, în care omul se limita la pielea lui, Anton din generația care întrezărea o lumină la un capăt al întunecatului tunel, dar nu știa ce e cu ea acolo, Șandor era printre cei care au ajuns în lumină, dar nu-și dau seama unde se află și de ce, iar eu... Eu, sincer să vă spun, la acel moment nu știam unde să mă încadrez, pentru că era cert că nu făceam parte din nicio categorie prezentă cu mine acolo. Ca și Linur, speram să aflu ce mi se întâmplă la capătul acestei excursii care începuse într-o noapte luminată pentru mine, dar nu și pentru ceilalți.

    I-am trezit pe Anton și pe Șandor pe la prânz pentru a ne putea odihni și noi ca să fim pregătiți pentru drumul pe care aveam să-l parcurgem în noapte. Nu am adormit imediat, așa că i-am văzut pe Șandor și pe Anton cum sporovăiau de parcă se cunoșteau de o viață și pe Linur care a adormit buștean de cum și-a pus capul pe brațul drept. Nu am înțeles despre ce vorbeau cei doi băieți, dar se vede că împărtășesc opinii despre viața de cuplu și despre ce momente amare intervin în această viață. Mai ales Anton era autorul unor grimase care sigur aveau ca sursă de inspirație pe Ben, cel care îl pedepsise cu grija față de Șandor. Totuși, nu am putut să nu remarc simbolistica acelei situații din acel moment: Linur, bătrânul singur pe lume, dormea, eu, cel care eram tot singur pe lume, dar nici pe departe de vârsta lui Linur eram între două lumi, cea a somnului și cea a lui Anton și Șandor, și cei doi care se aflau într-o situație similară. Sau, în fine, cvasisimilară pentru că dacă Anton nu era încă tată, dar se vedea prin felul în care se manifesta că avea să devină. Șandor era, dar nu-și dădea seama din comportament că este, pentru că nu avea cum. Lumea nu avusese timp să-și dea seama prin ce trece. Avea alte preocupări. Încă nu era prinsă de finețuri care să o ducă în final la o repornire așa cum spunea Linur că s-a întâmplat, de am ajuns în situația în care ne aflam acum. Oamenii, obișnuia el să-mi repete, ajunseseră să se preocupe prea mult de lucruri inutile, de lucruri care chiar nu aveau rost în viață și uitaseră să trăiască efectiv. De asta ne aflam acum într-un moment dificil pe care oamenii îl interpretau ca apocaliptic. Nu era decât un nou început, iar cei mai mulți dintre noi nu aveau cum să vadă asta, tocmai pentru că erau preocupați cu ceea ce trebuiau să facă: să trăiască în fond. Iar eu, acum când vă împărtășesc vouă toate acestea, să spun drept, nu știu dacă trăiesc din plin sau nu fac altceva decât să despic firul în patru.

    Am închis ochii fiind însă atent o perioadă la ceea ce se întâmplă în jurul meu și mai ales la cei doi care nu și-au contenit sporovăiala niciun moment. Am adormit în cele din urmă, conștient fiind că adorm și că trece timpul în timp ce corpul meu se odihnește. Am avut un som lipsit de vise. Poate că ultimul îmi pusese capac și nu mai aveam nevoie de un altul care să mă desprindă și mai mult de mine și de lumea aceasta. Am simțit însă, după cum am spus, fiecare minut care trecea în timpul somnului și odihna care-mi cuprindea trupul. Am rămas însă conștient tot timpul somnului, undeva, n-aș putea spune unde, dar era în mine în tot cazul și de aceea nu am simțit nicio clipă vreo frică sau vreo urmă de frustrare. Nu mai era însă nimeni cu mine, simțurile corpului fiind suspendate în somn.

    Când am fost zgâlțâit puțin ca să mă trezesc, nu m-am putut împotrivi, pentru că trupul a început să înregistreze ceea ce se petrecea în jurul lui și m-a chemat și pe mine să mă trezesc odată cu el.

    Am aflat că se însera și că nimic semnificativ nu s-a întâmplat cât timp am dormit noi trei, pentru că se culcase și Anton, deși învoiala fusese alta, și l-a lăsat pe Șandor să ne păzească singur. N-am știut dacă să-l mai cert pe Anton sau nu, dar l-am luat deoparte și i-am spus totuși că nu-l cunoaștem atât de bine, încât să ne lăsăm soarta în mâna lui, dar Anton mi-a spus să stau calm, că el știe ce face.

    Asta era părerea lui, nu și a mea și cred că nici a lui Linur.

    L-am întrebat pe Șandor dacă s-a întâmplat ceva în timp ce noi dormeam și mi-a spus:

    - N-am auzit nimic, doar niște păsări, niște câini în depărtare și cred că un mistreț s-a arătat la un moment dat pe buza râpei. În rest, nimic. Dacă am prinde un porcușor de acela...

    - N-am avea cum să-l gătim, Șandor, i-am curmat eu vorba ca nu cumva să aibă idei. Mirosul și fumul ne-ar da de gol imediat și vrem să ajungem întregi la Kira, nu-i așa?

    - Ba așa-i! Ai dreptate, s-a resemnat el. Dar n-am mai mâncat mistreț de câțiva ani buni, a înghițit în sec Șandor. Sunt gustoși.

    Era mai naiv decât îl credeam sau îi ea pur și simplu poftă?

    - Uite, dacă tot ți-e așa de foame, ia un pește din traista lui Anton, că are destui. Nu e mistreț decât cu puțină imaginație, dar ține de foame.

    Șandor a strâmbat din nas, dar nu am întrebat de ce. Într-un fel, era evident. Nici nu trebuia să fac apel la noile mele forțe. În fond, el trăise o mare parte din viață, dacă nu toată, și dacă nu cumva chiar toată trupa lui, la munte, acolo unde, după cum auzisem și eu, se găsea din plin pește în râuri. Probabil că era sătul de atâta pește și, în mod natural pentru el, dorea și altceva. Totuși, i-am mai subliniat eu, acum nu era momentul să facă nazuri, chiar dacă burta lui se revolta. Era a lui și nu invers. Trebuia stăpânită. A înțeles repede și chiar a mâncat din mers, lucru care m-a mulțumit atât pe mine, dar mai ales i-a mulțumit și pe ceilalți doi, Linur și Anton, ambii dornici să se întoarcă cât mai repede în orașul nostru.

    Și eu eram dornic să se termine toată această nebunie care mă scosese din mine însumi, dar nu-mi dădeam seama dacă doream să mă întorc în orașul acela sau nu. Nu știam și speram să aflu pe parcursul celor câteva zile pe care aveam să le petrec pe drum cu cei trei amici ai mei.

    Am pornit mai departe la drum pe platoul pe care ne-am propus să-l străbatem, sperând că vom ajunge cu bine la destinație.

16 Ultimul Mesia

    Nu am știut ce să-i răspund. Venise el că așa a vrut, că dorea el să ne însoțească sau poate că dorea să ne întoarcă din drum. Erau atâtea variante și, în fond, el era cel care trebuia să știe ce căuta pe urmele noastre, nu eu. Nu el venise?! Ce? Fusese adus cu forța? Moșul acesta devenea din ce în ce mai ciudat, punea întrebări la care aștepta un răspuns pe care el ar fi trebuit să-l dea. Dar era totuși Linur, cel care avusese grijă de mine aproape de când mă știam. Ceva trebuia să-i răspund, pentru că omul era sincer. El chiar nu știa de ce se află aici sau cel puțin asta credea el, pentru că eu asta simțeam și vedeam la el, deși era întuneric. Pentru mine însă întunericul se spulberă când i-am pus mâna pe umăr și i-am zis:

    - Ai venit să ne ajuți, Linur. De fapt, ai venit să mă ajuți pe mine care îl ajut pe aiuritul de Anton care, în felul lui, vrea să îndrepte o nedreptate pe care a cauzat-o neglijența lui sau mai bine zis dragostea lui. Dragostea la vârsta aceasta nu știe de ce e dragoste și ce trebuie să facă cu ea însăși. E încântată, dar nu știe de ce. E emoționată, dar nu înțelege cu ce scop. Așa cum cred eu că e alcătuit omul, dragostea are un scop precis și nu e scop în sine, dar nici eu nu înțeleg care este. Poate vom afla pe parcurs, poate ne vei spune tu, poate nu vom afla niciodată. Cert este că ea ne-a adus aici.

    - Întrebarea mea încă rămâne: eu ce caut aici? a spus Linur după un moment de gândire.

    - Tu chiar nu ești atent? l-am apostrofat eu. Ai venit să mă ajuți.

    - Nu... Am înțeles asta. Ce caut eu aici, în loc să fiu după cei doi care coboară în vale, în loc s-o ia pe platou. Fugi și spune-le că platoul e mai sigur, chiar dacă nu pare. Cel puțin acolo nu ne va căuta nimeni până nu termină de căutat prin vale.

    Am luat-o la fugă după cei doi și le-am explicat ceea ce credeam atât eu, cât și Linur. Au fost de acord, deși Șandor părea cam neîncrezător și puțin mai neliniștit din cauza faptului că pierdeam mai mult timp pe platou și drumul îi era necunoscut.

    - Nu că cel prin vale ți-ar fi cunoscut, i-a replicat Anton imediat ce acesta și-a terminat de spus îndoiala.

    - Dar îmi este cunoscut! a spus sigur pe sine Șandor.

    - Păi nu ai spus, vere, că ai stat cu capul în podea când ați venit să ne atacați?! se revoltă Anton.

    - Și? întrebă inocent Șandor. Am stat cu capul în podea de frică. Pornisem la drum fără să știu dacă mă voi întoarce. Aveam arme la noi și, când pleci cu arma la tine, nu te poți aștepta la nimic bun. Dar drumul prin vale îmi este cunoscut. Chiar foarte bine. Știu pe acolo niște locuri pe care sigur voi nu le știți. Sau cel puțin tu nu le știi.

    Îmi dădeam bine seama de ce Șandor cunoștea poteci și locuri pe care Anton nu le cunoștea fără să intru în mintea lui. Eu oricum ajungeam destul de rar în vale pentru a o cunoaște chiar și cu drumul cel mai evident, dar Anton mergea des acolo și asta era una dintre îndatoririle lui: să știe valea, să știe pe unde poate veni cineva, nu numai să stea în fund ascuns și să dea semnal dacă vede ceva.

    Am ajuns la Linur când Anton și-a dat seama de un lucru și, pornind cu toții spre platou, acesta a spus:

    - Ia stai matale puțintel, Șandorel! Și de unde știi tu că eu nu le cunosc, ha? Valea este pentru mine un loc pe care îl știu ca în palmă, a mai adăugat el evident mândru de sine.

    Șandor nu avea chef de discuții care să-l fi pus în inferioritate pe Anton față de el. Nu acum, cel puțin. Din câte vedeam eu, era destul de mulțumit că am acceptat cu toții să-l însoțim, ba chiar simțeam la el recunoștință, mai ales față de mine și de Linur, pentru că în Anton încă nu avea mare încredere, dar încerca să-l ia ca atare și să vadă în el un om care vrea să-l ajute și să se ajute în același timp.

    - Eu zic s-o lași baltă, Anton. Dacă nu-ți dai singur seama, mai bine nu mai intrăm în amănunte acum. Să fim atenți la drum, am mai zis.

    Când Anton a dat să deschidă gura, a intervenit și Linur:

    - Băieți, se luminează acuși. Trebuie să fim foarte atenți. Încercăm să mergem prin văgăuni cât se poate, cât nu, rămânem ascunși, ne odihnim și pornim la apus. Acesta nu e loc în care vrem să fim expuși, credeți-mă.

    Nu am mai spus niciunul nimic.

    Anton a rămas frustrat cu întrebarea lui fără răspuns și cu încă un aspect nelămurit. Eu eram uimit de faptul că Linur știa aceste locuri mai bine decât părea. Șandor era tăcut și îngrijorat de faptul că poate a spus mai multe decât trebuia, reușind să-l supere pe Anton acum când avea nevoie de prieteni, nu de dușmani.

    Lumina devenea din ce în ce mai puternică, păsările au început să se trezească, deși aici, pe platou, erau foarte puține pentru că aveau prea puțini copaci în care să se adăpostească peste noapte, iar noi ne continuam drumul prin șanțuri și pe unde găseam câte o cale mai ferită vederii. Când soarele și-a făcut apariția, ne-am refugiat într-o grotă mică dintr-un șanț care era un canion în miniatură. Aerul era rece acolo, iar pământul și mai rece, dar era uscat, așa că ne-am putut așeza pe pietrele pe care le-am găsit. Anton s-a dus să se culce mai spre intrarea grotei, acolo unde, spunea el, soarele îl va încălzi când va fi mai sus pe cer.

    Linur a decis să stăm și noi lângă Anton ca să vedem și să auzim mai bine vreo eventuală iscoadă a lui Ben, trimisă să ne aducă înapoi ca pe niște evadați neascultători, deși eu știam că de alte pericole se temea el și că, în plus, dorea să se încălzească la soare. Oasele lui nu mai rețineau căldura ca altădată, gândea el fără să-și pună gândul în cuvinte. Cel puțin nu ca la acești tineri cărora nu le pasă dacă își pun capul pe o pernă sau pe o piatră. Dar o gândea cu blândețe. Linur nu era capabil de aversiune sau cel puțin așa am simțit atunci.

    Eu, pe de altă parte, eram încă destul de confuz în legătură cu toată această incursiune dacă nu chiar impusă, cel puțin nedorită de niciunul dintre toți care eram prezenți, inclusiv de Șandor, căruia i-ar fi stat mult mai bine cu Kira lui în beciul cazinoului, decât să se plimbe zile în șir ca să ajungă la ea. Totuși un lucru era clar: pentru fiecare călătoria aceasta avea cu totul alt scop față de al celuilalt. Dacă pentru Șandor și pentru Anton lucrurile erau cât de cât limpezi, pentru mine și pentru Linur lucrurile erau destul de înnegurate în legătură cu prezența noastră acolo. Bănuiam însă că Linur venise pentru mine, deși nu-mi dădeam seama cum de aflase că voi fi și eu acolo, de vreme ce chiar Anton s-a hotărât pe moment să-l urmeze pe Șandor care luase decizia în aceleași condiții ca Anton. Ce căutam eu însă cu adevărat în acest grup, nu știam. Motive superficiale puteam găsi, cum o și făcusem. Partea rațională din mine îmi spunea că nu am ce căuta aici, pe când cea emoțională parcă se conecta la ceva pe care nu-l puteam defini, pe care nu-l puteam identifica și cu care nu cred că doream atunci să fac cunoștință.

    Până la urmă, mi-am spus că Anton avea nevoie de prezența mea pentru că eram singurul lui sprijin și nu l-aș fi lăsat să meargă singur, adică fără mine. Nu eram atât de sigur că s-ar mai fi întors întreg din toată această călătorie, deși credeam că gândul la Iolanda l-ar fi făcut să chibzuiască de mai mult ori înainte de a acționa după impuls, cum îi era obiceiul.