15 Ultimul Mesia

    Am împachetat repede ceva de-ale gurii, destul ca să ne ajungă măcar vreo trei zile, ne-am luat niște apă și duși am fost. Am ieșit prin spatele clădirii, în partea opusă parcului, pe o ușă pe care o foloseam numai eu cu Anton și, dacă stau și mă gândesc bine, mai mult Anton o folosea cu Iolanda. Ceilalți, se pare, erau prea conștiincioși ca să iasă pe o ușă lăturalnică, așa cum făceam noi acum. Deși era întuneric și aveau să treacă vreo cinci ceasuri bune până la ziuă, noaptea nu era total întunecată pentru că se vedea limpede Calea Lactee populată cu o grămadă de stele care ne luminau împreună calea și care sigur erau luminători pentru alți iubăreți ca Anton sau ca Șandor. Dar, ce să-i faci? mi-am zis eu. Fiecare cu steaua lui și cu soarta pe care și-a ales s-o trăiască, deși nu eram sigur că acest gând era chiar al meu.

    Am luat-o printre copaci înspre munții pe care numai îi bănuiam în depărtare, pentru că, fără lună, chiar așa departe nu se vedea. Florile care dea-abia se ițeau pe ici pe colo în copacii aceștia care nu erau atât de timpurii ca arbuștii din parc emanau un miros grozav pe care i l-am semnalat lui Anton și care a murmurat ceva în barbă, preocupat fiind poate de alte lucruri despre care nu mi-a spus sau poate că pe el nu-l interesa atât de tare să simtă primăvara.

    După ce am ieșit dintre copacii și am trecut de colina de după oraș, ne-am oprit să hotărâm pe unde o luăm, pentru că cele două variante încă erau viabile pentru drumul pe care Șandor l-ar fi parcurs. Anton a scos o bucată de brânză și a dat s-o mănânce când i-am spus:

    - Deja ți-e foame?! Mâncarea asta ar trebui să ne ajungă la amândoi pe câteva zile...

    - Dar n-am mâncat nimic de alaltăieri, a ripostat foarte supărat Anton aruncând la propriu brânza prin rucsacul pe care îl avea.

    - Iartă-mă, am spus eu împăciuitor. N-am știut. Hai să plecăm mai repede că se luminează.

    Anton s-a uitat la mine extrem de mirat și mi-a spus că nu avem decât jumătate de ceas, cel mult, de când am plecat și, a mai adăugat el, nu are cum să se înșele după atâtea zile în care a stat de pază. Eu mă îndoiam de exactitatea cu care treceau orele la el în momentele când trebuia să ne păzească de alții și mai ales cu Iolanda lângă el, dar am decis să nu mai intru în polemică pe tema asta, pentru că oricum nu o scoteam la capăt. I-am spus doar că munții se văd acum și că este evident că se înșală.

    - Tu sigur ești bine, Marius? Care munți? Îi poți doar bănui că ce să vezi în bezna asta?

    Atunci l-am luat de sub braț, l-am ridicat și i-am arătat vârful Rulis, cel mai mare vârf care se vedea și din oraș și la care eu visasem de atâtea ori. El, spre surprinderea mea, m-a luat în serios și mi-a spus că el nu vede nimic, dar că are încredere în mine. S-a uitat prelung la mine și m-a rugat:

    - Mâna mea stângă are o mănușă cu câteva degete rupte. Am lăsat-o în jos cât am putut. Câte sunt rupte?

    Era ușor să văd că doar indexul nu era acoperit, dar am înțeles că eu vedeam ce el nu putea și i-am spus:

    - Să știi că eu văd că doar arătătorul nu e acoperit și că ai o tăietură mică pe buricul lui.

    - Eu nu-mi văd mâna, a spus el. În plus, buricul degetului este în spate, nu în față.

    După o vreme în care am fost amândoi uimiți, Anton a spus:

    - Asta poate fi în avantajul nostru. Să mergem mai repede să-l ajungem pe Șandor. Până la vale, poate îmi spui pe unde o luăm.

    Am zâmbit privind înspre munți și i-am zis:

    - Nu cred că este nevoie. Îi văd pe Dealul Ciorii pe Linur cu Șandor. Să mergem la ei. Ne așteaptă de multă vreme.

    Spre surprinderea mea, Anton nu se miră de ceea ce am spus a doua oară. Faptul că-i văzusem tăietura acolo unde nu aveam cum să o văd era de ajuns pentru a-i confirma că m-am întors din nou în lumea în care el mă știa, dar și că am rămas într-una la care el nu avea acces. Totul era atât de nou pentru mine! Nu credeam că aveam să mă obișnuiesc vreodată și, la drept vorbind, cred că niciodată n-am făcut-o. Acum însă, îmi dădeam seama că lumina de la stele pe care o văzusem când am ieșit din casă nu era și pentru ochii lui Anton cel care considera acum anormal să nu mai am legături cu lumi cu care el nu avea. Nu-l știam atât de simplu, ca să ia lucrurile așa cum sunt, dar nici atât de complicat din același motiv. Dacă ceea ce trăiam eu era un mister mare pentru mine, Anton devenea unul și mai mare. O altă variantă pe care o luam în calcul era că nu cunoșteam destul de bine lumea, ceea ce era poate mai aproape de adevăr.

    Călcam apăsat amândoi, pentru că, deși eu îi văzusem pe cei doi, aceștia erau totuși departe și nu doream să dureze prea mult escapada noastră. Oricum, îmi închipuiam că Linur mă va certa într-un fel sau altul, că va încerca să ne întoarcă din drum pentru că era evident că ne puneam într-un pericol care s-ar fi putut dovedi mai mult decât inutil. În plus, cine știa ce ne aștepta la capătul călătoriei noastre?

    Dar, cu cât ne apropiam de ei, cu atât acest gând se risipea, pentru că nu-l simțeam ostil pe Linur, ci mai degrabă liniștit. Oare aceasta era starea lui obișnuită pe care eu nu am fost capabil să o simt până acum?

    Când am ajuns lângă ei, Șandor afișa o mimă rușinată, de om care se vede nevoit să facă neapărat un lucru și căruia îi este jenă că trebuie să mai atragă și pe alții în această cursă. Nu aș zice că era una periculoasă, dar Șandor avea fața de parcă ar fi fost. Oricum, aveam să aflăm mai târziu că ceea ce credeam noi că o să fie la plecare, nu se potrivea cu ceea ce avea să întâlnim pe drum, iar primul semn era prezența lui Linur la care nu se aștepta nici Anton, nici eu, deși îmi spuneam că noile mele capacități ar fi trebuit să mă avertizeze cumva asupra acestui fapt. Dar uite că nu o făcuseră și mă vedeam nevoit să încerc nu numai să le iau ca atare, ba mai mult, să încerc să le cultiv astfel încât să știu să le folosesc la capacitate maximă, ca să zic așa. Acesta era însă un drum anevoios care, simțeam eu, nu avea să se termine nici aici și nici prea curând.

    - Încotro? întrebă sec Linur după care nu mai spuse nimic și aștepta un răspuns de la mine.

    - Nu știu, i-am răspuns sincer. M-am luat după Anton care s-a luat după Șandor care se duce după Kira.

    - A... a adăugat cu înțelepciune Linur, deci știi tu ceva. Și eu ce caut aici? întrebă el iar sec, dar cu o sinceritate evidentă în ton.

14 Ultimul Mesia

    Fetele mă interesau, dar destul de puțin și asta pentru că ele nu se interesau de mine. Dacă ar fi fost vreuna care să-mi dea importanță, poate că aș fi ajuns și eu în situația lui Anton. Doamne ferește! Iolanda ar fi fost singura la care m-aș fi gândit, dar nu așa cum ar fi crezut oricine căruia i-aș fi spus, dacă aș fi făcut-o. Era, până la urmă, singura de vârsta noastră care avea urme de frumusețe pe chip. Dar nu, nu mă gândeam la ea mai mult decât la o prăjitură pe care aș fi savurat-o încet, după care i-aș fi simțit gustul o vreme pe cerul gurii, iar mai apoi aș fi uitat-o de parcă nu ar fi existat. Asta, din câte îmi dădeam eu seama, nu avea cum să fie dragoste, ci sex. La Anton era dragoste, că de sex nu mi-a spus nimic. Cel puțin nu până acum.

    La mine dragostea erau munții care mă atrăgeau și cu imaginea cărora am adormit într-un sfârșit în minte, pentru că de pe saltea nu vedeam decât cerul pe care se mai fâlfâiau grăbite nu știu unde niște ciori.

    Nu aș putea spune dacă a fost culoare atât de neagră a ciorilor sau trecerea mea prin cimitir din acea zi, dar am adormit în cele din urmă și am avut un vis mult mai ciudat decât a fost realitatea din ziua de dinainte. A început cu un negru total. Da, știu. Când te culci, vezi negru. Că ce altceva să vezi?! Eu vorbesc însă de un negru conștient, de un negru în care m-am trezit în vis. Era un vis dintre acelea lucide, de care eu am avut de atâtea ori parte și în care puteam face orice doream. Și acum puteam face orice doream, o simțeam, numai că singura posibilitate era acel negru care mă înconjura. Mă puteam deplasa în el în toate direcțiile. Dar ce folos? Eram singur într-un univers întunecat. Îi simțeam imensitatea care mă copleșea. Erau milioane de ani-lumină în diametrul acestui univers, asta dacă avea margini, pentru că nu le simțeam. De fapt, erau milioane de ani-întuneric. În visele mele lucide, după cum am spus, puteam face orice vreau, orice activitate doream: puteam să mă deplasez de la un loc la altul fără să mă deplasez, puteam să circul prin Pământ, puteam ajunge la stele instantaneu pentru ca mai apoi să plonjez în ele. Cel mai mult îmi plăcea însă să zbor fie cu o viteză foarte mare, fie cu una extrem de mică. Dar aveam peste ce zbura. Aici însă nu era nimic. Puteam zbura, dacă nu cumva acest cuvânt era impropriu folosit pentru activitatea mea peste nimic și prin nimic. Ați simțit vreodată nimicul? Ei bine, eu da. Atunci, în vis. Este copleșitor, credeți-mă. Dar nu atât nimicul este copleșitor, cât senzația de singurătate. Aproape că m-a doborât, la modul figurat, desigur, pentru că la propriu nu aveau unde să mă doboare. Adunați, dacă puteți, nimicul cu singurătatea și vedeți ce rezultat obțineți. Vă garantez că este unul pe care nu veți vrea să-l aflați oricât de mult ați dori să-l aflați. Este ceva imposibil. Sentimentul de apăsare este copleșitor: nu poți dormi pe vecie, nu poți muri pe vecie, nu poți face nimic pe vecie. Nici măcar să dai din mâini, pentru că, nu știu cum e în visele altora, dar într-ale mele sunt decorporalizat. Nu am mâni, nu am picioare, nu am corp. De aceea se și justifică vederea-sferă pe care o am eu în visele mele, mai ales în cele lucide. Aceasta este o experiență demnă de trăit: să vezi totul în jurul tău, peste tot, ca și cum retina ta, dacă ai avea-o, ar fi în formă de sferă. Cu condiția să ai ce vedea, nu ca mine în acel vis.

    Apoi, cel mai groaznic mi s-a părut nu că sunt înconjurat de acel întuneric, de acel nimic, ci faptul că viața mea de acum, cea despre care vă povestesc eu, era de domeniul unui trecut atât de îndepărtat, încât nici amintirea despre ea nu mai exista. Nimicul din acel univers, sau nimicul din interiorul acelui nimic era singura realitate existentă. Dar ca să vă fac să înțelegeți cât de cât, deși cred că îmi este imposibil, ar trebui să spun că nimicul din acel nimic era singurul nimic care nimicea, verbul din urmă înlocuind pe „exista”. Dar la „nimicea” vă las libertatea de a aduna „a nu exista” cu „a nimici”. Cam acolo mă aflam eu în acel moment de veșnicie. De fapt, ce spun eu?! Acolo, dacă exista un acolo, nici veșnicie nu exista. Un singur lucru era totuși: eu. Și, credeți-mă că, atunci când mi-am dat seama că eu exist în acel nimic, nu m-am mai simțit singur. Dar mi-a luat mult să-mi dau seama că sunt eu cu mine în acel întuneric. Foarte mult timp. Da, timp! Acolo! Și ce senzație copleșitoare am trăit! Eram atât de ușurat, de parcă am descoperit pe Dumnezeu, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

    Spun ochii, pentru că era vorba de ochii mei fizici pe care i-am găsit înlăcrimați când mă zguduia Anton care a venit să mă trezească.

    Primul lucru pe care l-am făcut era să fiu conștient de ochii mei și de lacrimile care curgeau din ei. I-am șters încet în timp ce Anton gesticula și striga la mine, mă mai zguduia, dar eu nu reacționam fiindcă încă nu eram al meu. Mi-am revenit cu greu în fire. Anton crede că a trecut mai bine de o oră timp în care mi-am intrat din nou în mine. Nu știa ce se petrece cu mine, dar, cum fusese noapte, nu se duse după nimeni ca să-i alerteze de starea mea. În plus, zicea el, era uimitor să vadă că pe minut ce trecea, eram „din ce în ce mai viu”, ca să folosesc cuvintele lui.

    Mi-a dat apă și două palme ca să-mi revin, dar nu a ajutat. Pe apă am simțit-o și mi-am mai venit în realitate.

    După acea oră în care am învățat rapid să retrăiesc, mi-a spus motivul pentru care a venit la unu noaptea să mă trezească.

    Șandor era unul dintre băieții lui Sparr, cred că singurul mai tânăr, care fuseseră eliberați, considerându-se că era prea mic pentru a fi vreun pericol pentru comunitatea lui Ben. Acesta, adică Ben, i-l dăduse în grijă lui Anton. Să nu-l scape din ochi. Era, credeam eu, o metodă destul de ingenioasă de a-l mai ține departe de Iolanda și de a-l responsabiliza pe Anton ăsta, care nu-și mai lua gândul de la fata aia și-și neglija îndatoririle. În fond, Ben avea dreptate. Dacă toți am fi îndrăgostiți ca Anton, nu am mai face nimic, decât dragoste și ne-am stinge de foame, de sete sau de mizerie. Când Ben avea dreptate, apoi avea dreptate.

    - Și să vezi ce-mi face ticălosul de Șandor, instalația aia de produs hormoni.

    Avea și Anton un fel de a vorbi, mai ales când nu se referea la el.

    - Cine vorbește?! i-am trântit-o și eu.

    - Păi, cum cine, Us, cum cine? Experiența din mine, nene. Acum mă văd și eu în oglindă, dar crede-mă, eu nu-s ca el.

    - Niciodată nu suntem ca ceilalți, Anton. Nu știai?

    - Hai, lasă ironia, vere! Ai noroc că te-am trezit, frate, că cine știe pe unde rămâneai și-mi găseam beleua cu tine. Mă punea Ben să te plătesc de bun, că și așa are ce are cu mine.

    - Are cu felul tău de a-ți face treaba și, după evenimentele de ieri, aș zice că are și dreptate, nu?

    - Ieri?... Are pe naiba! Cum să aibă? Adică, na, el are femei și doi copii de acum. Îi e ușor să țină morală altora.

    Nu eram sigur că înțelegeam raționamentul lui, dar nu aveam chef de discuții care deviau de la subiect. Nu puteam decât să constat că Anton era de o vreme cu totul diferit în absența Iolandei.

    - Spui mai repede ce e? l-am grăbit eu.

    - Păi da, Us, spun. Ce mă repezi așa? Ai răbdare, nene.

    - Nu-mi mai spune și tu nene, te rog.

   - Bine, moșule. Uite care e treaba. Șandor ăsta are o tipă la ei acolo în munți. O cheamă Kira... cică. Kira asta e un fel de Iolanda, dar mai domolită. (Era surprinzător pentru mine să aflu că de fapt Anton cam știe cum stă treaba.) Se iubesc, ce s-o mai dau cotită. Eu trebuia să am grijă de el, că altfel mă belește Ben...

    - Cum adică trebuia? Nu l-ai ascultat nici de data asta?

    - Ba da, ne... Us, ba da. Doar că ticălosul de Șandor a șters-o. Ia-l de unde nu-i! Oricum, departe nu poate să fie și nu cred că știe drumul înapoi, pentru că mi-a spus că el a mers în mașina care nu avea geamuri și oricum s-a uitat tot timpul în podea, până să ajungă la noi. Timorat băiat, vere!

    - Cum a trecut o noapte, nu cred că...

    - Dar nu a trecut o noapte, copilaș! Sau stai așa... a adăugat el imediat. Tu cât crezi că ai dormit? mă întrebă el alarmat de data aceasta.

    - Nu o noapte, Anton?

    - Să știi că eu te-am văzut trecând prin parc alaltăieri și așa mi-au zis și copiii, că dacă nu ai ieșit noapte, tot aici trebuie să fii. Îi știi cum își petrec timpul în parc de dimineață până îi strigă mamele lor. Și știu că alea își cam scuipă plămânii cu țâncii ăștia. Ești bine? se uită el la mine îngrijorat.

    - Nu cred, i-am răspuns sincer.

    - Să te ajut cu ceva?

    - Nu, adică nu cred că am dormit atât cât spui. Nu se poate să fi fost atât de mult. La mine a trecut extrem de repede. Parcă m-aș fi culcat doar pentru câteva minute.

    - Știu și eu... Mie nu mi se pare că ești chiar bine, mai ales că ți-ai venit așa de greu în fire, amețel.

    - În fine... Poate că este cum spui tu, i-am replicat eu împăciuitor, pentru că nu mai aveam chef de intrat în detalii despre ce s-a petrecut în somnul meu. Ce facem cu Șandor?

    - Șandor, da. Uitasem. Mare belea cu el! Maaare belea! Trebuie să-l găsim și să-l aducem înapoi, altfel, mi-am mâncat libertatea cu Ben, după cum spuneam.

    Așa cum vedeam eu lucrurile, Șandor ăsta nu trebuia să fie chiar așa departe cum spunea Anton, chiar și cu o zi și ceva avans. Era un tânăr îndrăgostit, dar care nu știa drumul înapoi și care, dacă Anton avea dreptate, nici prea îndrăzneț nu era. Singurul motiv de a porni la drum era Kira lui, dar mai avea o mie de motive să nu se ducă. Mai ales singur.

    - Eu cred că îl putem ajunge ușor. În fond, pe unde s-o fi luat dacă nu prin vale. Pe platou e mult mai greu de ajuns și ești foarte expus. Măcar atâta și-ar fi dat și el seama.

    - Eu nu aș zice. Dar, în fine, poate că ai dreptate.

    - Și, mă rog, de ce nu ai zice? insistai eu.

    - Păi, cum de ce?! Se teme atât de noi, cât și de Sparr, din câte mi-am dat eu seama. Asta l-ar face să nu se ducă prin vale. Ar fi prea ușor de recuperat nu crezi? În plus, se teme de orice ar fi acolo între noi și iubita asta a lui, în vale sau pe platou, dar pe platou nu l-ar urmări nimeni prima dată, sau poate l-ar urmări. Cine să știe ce e în mintea unuia ca el?!

    Atunci i-am spus-o și eu fără milă:

    - Cine altul, dacă nu chiar tu, Anton? Ești cam în aceeași situație, numai că iubita „aia” a ta e aici. Tu ce ai fi făcut? Zi-mi!

    Anton a stat un pic cam mult și a reflectat. Numai el știe cum de i-a luat atât de mult, dar, într-un final, mi-a spus:

    - Aș fi gândit exact așa cum am spus că ar fi făcut el, dar să mă ia naiba dacă știu ce aș fi ales!

    - Da. Ești de mare ajutor, n-am ce zice!

    - Spune tu, că tu poți citi gândul oamenilor. Să te văd acum.

    Recunosc faptul că la asta nu mă așteptam, deși ar fi trebuit. Poate că totuși avea dreptate că dormisem mai mult decât credeam. Am încercat, ce să zic, dar dată fiind condiția mea de atunci sau alți factori, nu am reușit mare lucru, așa că i-am propus lui Anton, care rânjea sarcastic, să o luăm imediat pe urma lui Șandor, dacă nu vrea ca Ben să-și pună în practică planul lui de educare a tânărului și iubitorului Anton.

13 Ultimul Mesia

    Până la cazinou, am mai vorbit de unele și de altele, despre fetele din grupul lui Sparr, despre mare și am mai făcut amândoi glume pe seama lui Față. Când am ajuns la cazinou, m-am dus la culcușul meu de sub copac și am încercat să dorm, așa, în plină zi. Nu mă trăgea nimic să mă duc să-i văd pe ai lui Sparr. Doream s-o las pe cât mai târziu. Dar de dormit, nu am fost în stare să ațipesc măcar. Nu știu de ce, dar zgomotul nu-mi dădea pace. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că, de altfel, adormeam și când se tăiau lemne în jurul meu și când erau petreceri dintre cele mai zgomotoase. Dar nu acum. M-am întors pe o parte și pe cealaltă, dar nu s-a prins de mine nici un somn.

    De la o vreme, m-am ridicat în fund, m-am uitat în jurul meu la toți cei care făceau câte ceva, la cei care dormeau la locurile lor și la cazinoul care era dincolo de ei. Clădirea acesta nici când nu-și mai îndeplinește misiunea este gălăgioasă. M-am ridicat în picioare, am intrat pe ușa din dos, am străbătut sala mare în care era lume pe jos ca și ieri când am dus apa, doar că mai puțină, mult mai puțină, m-am uitat la ușa camerei lui Ben fără să văd pe nimeni care să intre sau să iasă prin ea și am deschis-o pe cea principală, pe cea pe care intrase aseară Sparr cu gașca lui pentru a ne supune. Mi-am reținut un zâmbet la gândul că datorită mie ei nu au reușit, dar imediat mi-am dat seama că au renunțat foarte repede la planul lor. Asta îmi spunea că poate nu erau chiar atât de răi pe cât credeam noi. Poate că nu căutau decât mai multe resurse, dar nu știau la ce să se aștepte din partea noastră. Eram convins că în locul lor am fi procedat la fel, deși nu știam ce îi determinase să părăsească locul în care stătuseră.

    Nu mi-a trecut prin cap faptul că ar fi putut fi nomazi. Cine mai era în zilele acestea, în fond. Dacă găseai un loc bun în care să stai, nu-l mai părăseai. Căutai orice mijloace să-ți faci mediul prietenos și să te susțină. Să-l părăsești nu era o alternativă prea bună în acele vremuri în care nu știai ce te poate aștepta dincolo de teritoriul pe care îl cunoșteai.

    Am început să străbătut parcul în care arbuștii puțin înfrunziți adăposteau unele vrăbii care se hârjoneau în soarele cald al primăverii târzii. Simțeam însă răcoarea din subsolul cazinoului ca pe ceva care nu-mi dădea pace și care mă chema la ea. Acolo erau oameni care erau încarcerați de semeni de-ai lor care se temeau de ei. Cel puțin deocamdată. Am încercat să aflu câți sunt, dar întunericul și răcoarea de acolo erau prea puternice și-mi acaparau toate simțurile. Era ceva în acel subsol care nu-mi dădea voie să văd ce e în el, care nu mă lăsa să mă manifest așa cum aș fi dorit eu sau cum aș fi putut în aceste noi condiții în care mă aflam. Știam că mai devreme sau mai târziu va trebui să mă duc și în acel subsol să văd împotriva cui m-am opus eu cu atât de mult curaj inconștient.

    Niște copii singuri se jucau în jurul arbuștilor, dar când am trecut pe lângă ei, s-au oprit din joacă, s-au uitat lung la mine, iar un băiețel mai îndrăzneț mi-a zis când ceilalți se întorceau la treaba lor:

    - Bună ziua, nenea Marius!

    „Nene!” Ori era prea șmecher băiatul, ori era din cale-afară de respectuos.

    M-am oprit foarte surprins de ceea ce auzeam și m-am uitat la puști. Toți s-au oprit din nou și erau ca niște mici statui care se uitau la mine să vadă ce fac. Am citit puțină teamă în privirile lor, dar nu prea multă. Erau cinci băieți și trei fete, toți zdrențuiți, dar curați, spălați și pieptănați, cu fețe delicate și ochi curioși.

    - Bună ziua, i-am răspuns într-un final băiatului.

    M-am îndreptat spre băiatul care m-a salutat, m-am lăsat pe vine, am întins mâna și i-am zis din nou:

    - Bună! Cum te cheamă? l-am întrebat eu cu un interes pe care nu mi-l justificam.

    - Ăăă... a spus puștiul, dar o fată mai îndrăzneață l-a întrerupt și m-a rugat insistent:

    - Ghicește, nenea Marius, ghicește!

    - Dacă nu-mi mai spuneți „nenea”, poate reușesc să ghicesc. Să știți că nu sunt chiar atât de mare.

    - Ba ești, a mai zis fetița. Da' acum stai jos.

    - Te cheamă Victor, nu-i așa? am ghicit eu, făcând apel la noile mele capacități pentru a sonda mintea fetiței care-i tot repeta numele băiatului în gând.

    - Da, a spus băiatul uimit. Cum de ai ghicit?

    - Ba n-a ghicit, se băgă fata înainte ca eu să deschid gura. Ne știe de când eram mici.

    - Așa este, vă știu...

    - Vezi? a zis fata înainte ca eu să termin ideea.

    - Doar că nu vă știam numele, mi-am continuat eu gândul. În plus, dragă, Emma, cu doi de „m”, m-am întors eu spre fata care acum chiar era mirată, de unde să știu eu că Victor e de pe lângă fosta Mare Neagră, acolo unde părinții lui au învățat prinselea, jocul despre care vă spunea înainte ca să ajung eu la voi și pe care începuserăți a-l juca?

    I-am lăsat pe toți cu gurile căscate și mai tare după ce le-am spus că, dacă îmi mai zic „nenea”, le spun mamelor lor că dau de mâncare deținuților și că se joacă în cimitir, deși ele le-au interzis asta de nenumărate ori, mai ales joaca în cimitir.

    Copiii aceia îmi dezvăluiseră o realitate pe care nu o puteam nega: ajunsesem și eu un „nene”. Eram la vârsta la care mi se spunea așa. Adică nu eram bătrân, evident, dar între mine și copiii aceia erau un număr de ani de care nu eram conștient până la această întâlnire din parc, de lângă arbuștii îngrijiți de Față. Firește că îi vedeam zilnic prin preajma cazinoului, iar unii dintre ei îmi mai vărsaseră găleata în joaca lor, dar erau acolo și atât. Nu avusesem timp sau nu conștientizasem că ei se jucau, iar eu munceam, ceea ce căsca din start o prăpastie între vârstele noastre.

    Am lăsat parcul în urmă și m-am îndreptat în stânga spre clădirea roz. Deși toate clădirile din parc aveau aceeași culoare, un crem șters de vreme și de intemperii, clădiri care cu siguranță au văzut vremuri mai bune și erau colorate diferit, eu mi-am ales una în care mă retrăgeam adeseori, mai ales în lunile reci, și în care dormeam în fiecare seară cu mai mulți băieți, printre care și Anton. Eu am denumit-o roz, pentru că era culoarea care mă ducea cel mai bine cu gândul la confort. Acum, la acestă oră, nu avea cum să fie nimeni în ea. Vremea era frumoasă, băieții erau la treburile lor, Anton, bănuiam eu, era împreună cu Iolanda pe undeva, chiar dacă au fost dădăciți de Ben. Știam că Iolanda era o forță căreia nu trebuia să-i stai în cale. În plus, mi se părea mie, era îndrăgostită de Anton. Și chiar dacă acesta era în mod evident depășit de situație, se lăsa dus de val, pentru că era dulce, după cum el însuși îmi spusese într-una dintre serile din iarna trecută. Era clar pentru mine că Anton nu știa prea bine ce i se întâmplă, dar accepta situația din două motive. Unul era că dragostea la această vârstă este un lucru pe care vrei să-l deții tot timpul, după cum tot el a spus. Al doilea era că Anton spera la ceva pentru viitor, dar nici el nu știa la ce, mai ales acum în condițiile în care grupul nostru era amenințat și pentru toată lumea era limpede că asta se putea repeta oricând.

    M-am întins pe salteaua mea, punându-mi mâinile încrucișate sub cap. Da. Acesta era un aspect la care Ben ar trebui să se gândească în primul rând, nu la cum să-l disciplineze pe Anton. Poate că partea de grup a lui Sparr care rămăsese în munți era așa de mică precum spunea el. Dar poate că nu. Cine să știe dacă spunea adevărul sau nu. Oricum, așa cum îi simțisem eu, nu păreau a fi vreo amenințare prea mare, mai ales că îi țineam ostateci pe ai lor, putându-i folosi împotriva celor care ar fi venit să-i salveze.

    Problema era alta, credeam eu, deși era o posibilitate destul de îndepărtată. Dacă ar fi venit vreo bandă care chiar avea gânduri rele? Care chiar era pusă pe distrugere și teroare? Atunci ce ar mai fi făcut Ben? Ce ar mai fi făcut toți, în fond? Eram convins însă că Sparr nu a plecat degeaba din ascunzătoarea lui, dacă aceea era o ascunzătoare, așa cum spunea Linur că ar fi fost. El, Sparr, trebuie să știe ceva. El sau oricare altul din gașca lui. Asta trebuia Ben să afle, îmi spuneam eu urmărind o crăpătură de pe tavan care continua pe peretele cu fereastra ce dădea în spatele clădirii, după care era o grădină, sau ce a mai rămas și din ea. După acea fostă grădină se iveau niște case în care ai noștri și-au găsit adăpost, în special familii care doreau puțină intimitate în care să se iubească și în care să-și crească liniștiți copiii. Poate pe cei care se jucau în parc și care-mi spuseseră „nenea”.

    Dincolo de casele lor, în zilele clare, mai ales primăvara după câteva ploi, se puteau vedea munții atât de clar, de ai fi spus că poți să ajungi într-o zi la ei. Era doar o iluzie. Pe jos, pentru că nu mai aveam de mult timp combustibil alocat plăcerilor motorizate, am fi făcut cel puțin două zile jumătate, dacă nu trei.

    De pe salteaua mea, cum stăteam așa întins, nu-i vedeam, dar îi bănuiam acolo, îi știam, și deseori mă uitam prin binoclu înspre acea direcție, încercând să surprind vreun vârf sau chiar vreun detaliu nou pentru mine. De cele mai multe ori nu vedea nimic, din cauza aerului prea încărcat cu nisipul plajei. Uneori însă descopeream prin binoclu lucruri noi: stânci atât de abrupte, încât de aici nu credeam că le poate urca cineva, brazi înalți, iar până aproape de vară puteam observa zăpada pe vârful cel mai mare până la mijlocul lui mai.

    Iarna aceasta trebuie să fi fost una foarte grea pentru Sparr. Era un motiv în plus ca ei să încerce să găsească alte locuri. A fost greu pentru noi, aici, la malul mării, darămite pentru ei, acolo unde zăpada ar fi putut persista anul acesta până la următoarea ninsoare. Asta dacă aceea era casa lor permanentă. Îi înțelegeam pe cei care i s-au alăturat lui Sparr, dar am adormit cu gândul că nu-i înțeleg întrutotul. Nici nu aveam cum. Experiența mea era mai mult decât limitată, iar cunoștințele mele despre oameni nu depășeau pe Anton, căruia îi puteam spune prieten, deși cu destul de multe rețineri, mai ales după ce el alesese să stea mai mult cu Iolanda, decât cu mine, pe Linur, care nu-mi dădea el pace, nu că l-aș fi sufocat eu cu prezența mea, și pe Față, dar el îmi lărgea orizontul cunoașterii umane destul de puțin, pentru că, să-o spun drept, nu cred că era un om ca toți oamenii, așa că de la el mai mult învățai relația cu copacii, decât cu oamenii. Eram sigur că sub aparența lui umană ascundea rădăcini adânci.

12 Ultimul Mesia

    L-am găsit pe Linur în foișorul mic, cel de după cel mare de la marginea pădurii. Foișorul mic era plasat într-un copac de la marginea pădurii, dincolo de unul mai mare care era chiar la capătul drumului ce venea dinspre oraș. Se ridicase o scară și la capătul ei era o platformă acoperită de unde se putea vedea în depărtarea mării. Mai sus era etajul al doilea, cum îi spuneam eu, unde, de obicei, Linur nu se aventura. În sinea mea îmi spuneam, cu o mică răutate uneori, că nu se urcă din cauza vârstei.

    - E liniștitor aici, nu crezi? mă cercetă el cu privirea.

    - Ba din contră. Marea e sursă eternă de gălăgie. Cum poți spune că e liniște?

    - Față-Mică zice că există două tipuri de oameni, părea Linur că duce vorba în altă parte, când, de fapt, nu părăsea aceeași idee.

    Eu m-am uitat întrebător la el, dar nu mă vedea. De parcă nu aș fi fost acolo în acel moment sau, mai degrabă, de parcă nu ar fi fost el prezent. Mie mi se părea că liniștea pe care el o simțea îl și absorbea cu totul în ea, încât nu mai rămânea aici decât un corp care din când în când doar părea să mai scoată câte o vorbă.

    - Și care ar fi acelea, Linur? am încercat eu să-l fac să-și ducă ideea până la capăt.

    - Păi, cum care? întrebă el de de parcă ar fi fost ceva evident pentru toată lumea. Cei cărora le place mare și cei cărora le place muntele.

    - Așa cum te știu eu pe tine, am putea spune că Față împarte oamenii în cei care găsesc liniște în zgomotul mării și cei care o găsesc în tăcerea muntelui.

    Linur își întoarse atunci prima dată fața de la mare de când am ajuns eu în foișor și mi-a spus că devin poetic. Eu am întrebat ce-i aia, dar nu a găsit de cuviință să-mi răspundă. Așa sunt bătrânii. Ce bine de ei! Pot alege când să răspundă și când nu. Nu-i bate nimeni la cap să o facă în mod obligatoriu.

    După un moment de reflecție, mi-am dat seama de ceva:

    - Dar, stai așa, Linur! Față nu vine niciodată la mare decât dacă trebuie, am spus eu de parcă aș fi făcut o mare descoperire.

    - Așa este. Dar să știi că nici muntele nu-i priește? a adăugat el făcându-mi cu ochiul complice.

    - Atunci, cum vine asta, Linur? Față nu e om dacă nu se încadrează în nicio categorie? am zâmbit eu.

    - Ei, și tu acum. Dor e împărțirea lui, nu a noastră. El intră, după cum afirmă chiar el, în categoria celor cărora le plac foarte mult plantele, mai ales copacii, și e tare mândru că din categoria aceasta numai el face parte.

    După un alt moment de gândire i-am spus ironic:

    - Așa de ciudat am să ajung și eu la bătrânețe?

    - Adică vrei să spui că eu sunt ciudat? mimă el o supărare.

    N-am mai spus nimic și am tăcut stânjenit puțin, privind marea și pe cei din bărci care încercau să prindă pește în larg. Avea o culoare frumoasă, mai ales cu soarele care bătea aproape perpendicular pe ea. O culoare turcoaz, un turcoaz mai viu decât cel pe care poate îl știți voi se întindea de la mal până la câteva zeci de metri în larg. Culoarea era frumoasă, mare întinsă, pescărușii se agitau deasupra ei, poate că peștii se hârjoneau în ea. Era o priveliște frumoasă, n-am ce spune! Cu toate acestea, nu mă trecea niciun fior de dragoste față de acest peisaj și nici nu găseam nimic liniștitor în el.

    - Te căutam să-ți spun ce am vorbit cu Ben de dimineață. Am vorbit mult, mai ales că erau și Anton cu Iolanda acolo. Dar acum când mă gândesc, îmi dau seama că nu am înțeles mare lucru. Vrea doar să-mi dezvolt ceea ce am descoperit, ca să ne folosim cum putem de aceste capacități. Adică să se folosească el, cred, am adăugat eu cu oarecare deznădejde.

    - Și ce ți-a propus? întrebă Linur evident interesat de discuția mea cu Ben.

    - Nu am înțeles mare lucru, dar cred că nu a propus nimic. Cel puțin, nu deocamdată. A spus că ne mai gândim sau că hotărăște mâine ce va urma. Dar mie nu mi-a plăcut deloc cum sună. Da' ce-s eu, experiment?!

    Linur s-a uitat din nou la mine, mi-a pus o mână pe umăr și mi-a spus să nu mă aprind așa de tare:

    - În fond, Ben e un om bun, dar acum a apărut ideea de pericol pe care l-am retrăit cu toții după o lungă perioadă de liniște. Trebuie să se asigure că totul va fi bine pentru fiecare dintre noi.

    - Da, da! Sigur! am spus eu neîncrezător. Cine știe ce are de gând cu mine?! Eu nu sunt experiment, am subliniat ca să fie bine înțeles, de parcă vorbeam cu Ben, nu cu Linur. Imediat mi-am dat seama de asta și mi-am cerut scuze.

    - Nu-i nimic, băiete. Tu fă ceea ce crezi că trebuie să faci și totul va fi bine. Eu unul am mare încredere în tine.

    După câteva clipe, am coborât amândoi din foișor și ne-am îndreptat către oraș. După ce ne-am îndepărtat de mare și zgomotul ei a dispărut brusc, Linur a adăugat:

    - Și să-ți mai spun ceva. Nu cred că Ben a uitat deja ce mare serviciu ne-ai făcut tuturor. În fond, ne-ai salvat pe toți și mai ales pe viitorul lui copil. Oamenii lui Sparr par de treabă, dar cine știe unde s-ar fi ajuns! Ben nu e omul care să uite așa ceva. Nu cred că e nimeni dintre noi care să uite așa ceva. Până și unii din ceata lui Sparr vorbesc cu admirație despre tine.

    - Serios?! mi-am exprimat eu uimirea fără nici un pic de cenzură, dar cu ceva mai multă mândrie decât îmi stătea în fire.

    - Sigur. Dar tu nu ai vorbit cu ei încă? întrebă Linur cu o curiozitate autentică.

    I-am subliniat faptul că subsolul nu era locul meu preferat, deși el știa asta, dar că am să fac un efort și am să ajung acolo. În plus, chiar eram curios să văd și alți oameni de la care puteam afla și alte lucruri decât de la cei cu care stăteam toată ziua. Ei oricum veneau din alt loc, văzuseră poate mult mai multe decât mine și poate că chiar și știau alte realități decât cele cu care eram eu familiar. În plus, era și un motiv să-mi mai înving teama de subsolul acela, sau de altele în care cine știe dacă voi mai intra fie și puțin. Nu putea fi decât în avantajul meu, spunea Linur, deși aveam impresia că spune mai puțin decât știe.

    Până la pădure nu am vorbit decât despre Față și copacii lui pe care-i venera mai ceva decât pe niște zei. Linur credea în zei, dar, obișnuia el să spună, nu în cei de odinioară, ci în cei care sălășluiesc în noi și care ne fac să fim puternici sau slabi. Atunci când zeilor din noi li se permite, de către noi înșine, firește, a adăugat el, să se manifeste, devenim puternici. Când îi ignorăm, suntem slabi, așa ca Isidor.

    Linur nu m-a contrazis când am supus că Isidor este totuși băiat de treabă, dar poate că are și el metehnele lui.

    Lăsându-l pe Isidor în pace, pentru că știam și eu despre viciile lui, și trecând prin cimitir, l-am întrebat pe Linur dacă toți cei din ceata lui Sparr au fost închiși.

    - Cum să fie toți închiși, Marius? Gândește-te și tu! Unde să-i băgăm pe toți?

    - Eu nu am fost, cu trupul, decât o singură dată în subsol și asta a fost la scurt timp după ce am ajuns aici, am spus oprindu-mă din mers. Crede-mă că nici nu mai știu pe unde se intră, ce să mai zic de numărul de camere sau de unde sunt ele!

    - Chiar de atunci nu ai mai fost? spuse el mirat de parcă ar fi vrut într-adevăr să afle. Băiete, ai o mare problemă!

    Deși el era sincer, eu am fost atât de jenat de frica mea, încât nu i-am mai spus nimic și am pornit mai departe, lăsând în urmă cimitirul care se încălzea leneș la soare.

    - Au fost lăsate libere toate femeile și fetele. Bărbații și băieții au fost toți închiși așa cum s-a putut. Nu sunt mulți, dar în spațiul din subsolul cazinoului așa par. Ben face astăzi consiliu să vedem pe cine mai lăsăm afară, pentru că prea sunt înghesuiți acolo. Nu e uman ce se întâmplă și el a fost de acord cu noi.

11 Ultimul Mesia

    După un timp în care Ben părea a cântări vreo decizie pe care nu mi-a împărtășit-o imediat, a spus:

    - Cu această ocazie am descoperit că ai un talent pe care nimeni nu-l mai are, dar despre care cei de vârsta lui Linur spun că oamenii îl aveau în trecut. Tu trebuie să ți-l dezvolți, iar noi să ne folosim de el. Ce zici?

    - Eu zic, am spus eu fără să mă gândesc prea mult, să-i lăsăm pe Anton și pe Iolanda să plece și să mă duc și eu să mă odihnesc puțin. Nu știu de ce, dar toată încercare asta de a fi altfel decât sunt mă obosește peste măsură.

    - Bun băiat, a spus Ben luându-mă de după umeri. Mergi și te odihnește. Săptămâna asta ai liber, dar vom hotărî mâine ce și cum vom face. Anton și cu Iolanda mai rămân puțin cu mine, a zis el, uitându-se la cei doi care au pus capul în pământ când i-au întâlnit privirea.

    Nu i-am mai zis că bănuiam eu și ce vom face și cum, pentru că nu avea rost. Ben știa că știu, dar așa era el: uneori îi plăcea la nebunie s-o facă pe-a șefu', ceea ce și era, de fapt, doar că asta făcea cel mai des cu noi, ăștia mai mici. Cu cei mai mari nu-și permitea s-o facă pe-a șeful, chiar era șeful și toți cei mari știau asta. Îl apreciau și-l respectau. De asta poate că mi-era așa de simpatic, mi-am zis eu în timp ce ieșeam prin ușa din spate, pentru că are un aer copilăresc, ba mai mult, adolescentin cu noi cei care eram copii sau adolescenți ca mine și ca Anton. E posibil să nu fi trăit din plin aceste perioade, dar eu cred că o făcea doar s-o impresioneze pe Marina pe care o iubea sincer, iar Marina era topită după astfel de comportament al lui Ben.

    Până la urmă, era treaba lor ce făceau ei doi, dar ce urmau să hotărască în legătură cu mine nu bănuiam aproape deloc.

    - L-ai văzut pe Linur? l-am întrebat eu pe Față care stătea sub avocadoul înmugurit din grădina din spatele cazinoului îngrădindu-l.

    - Știi, Marius, s-a trezit el să-mi dea sfaturi pe care nu le-am înțeles pe loc, copacul tânăr are nevoie de protecție până se face mare. După aceea pot roade iepurii cât vor la scoarța lui și tot nu vor putea să-l doboare.

    - Ce-ți veni, Față? Avocadoul e bătrân! N-are nevoie de protecție. Eu te întrebam de Linur, i-am spus eu după aceea. Știi cumva unde-l găsesc?

    El s-a oprit din ceea ce făcea, s-a uitat lung la mine de parcă m-ar fi văzut prima dată și a spus:

    - Interesant. Foarte interesant!

    Dar până să termine el ultimul cuvânt am plecat pentru că se vedea treaba că nu ai cu cine vorbi în ziua aceea. Față era într-un din zilele în care nimeni nu se înțelegea cu el.

    - Caută-l la oaspeți sau la foișorul de pe plajă.

    Sau poate nu era una dintre acele zile, mi-am spus ridicând mâna în semn de mulțumire și îndreptându-mă către plajă, acolo unde simțeam că trebuie să fie Linur.

Drumul spre plajă fusese unul foarte frumos până în această iarnă când dădu un ger atât de puternic, încât natura reușise să-i uimească atât pe Linur, cât și pe Față care ziceau că nu mai văzuseră nici ei atâta ninsoare și nu mai simțiseră asemenea ger de când se știau. Și se știau de mult, le plăcea lor să adauge.

Până la plajă se parcurgea un drum care devenise mai mult cărare din cauză că nu circulau decât oameni pe el, iar buruienile invadaseră zonele necălcate. Drumul avea vreo doi kilometri și fusese străjuit de o parte și de alta de copaci mari, groși și înalți, care își aveau domeniu până la câteva sute de metri atât în stânga, cât și în dreapta lui. Cu iarna aceasta însă, domeniul lor s-a redus considerabil, spre marea dezamăgire a lui Față care avea o atracție deosebită pentru copaci. Linur spunea că Față Mică (el nu-i spunea niciodată doar Față) crede că sunt cele mai evoluate ființe care au existat vreodată pe fața Pământului. Au existat, zicea el, de pe când lumea a fost populată cu animale ca noi ca să ne ajute să putem respira și nu au dispărut în ciuda tuturor cataclismelor care au încercat să distrugă planeta. Nici chiar în ciuda omului care aproape că s-a distrus pe el însuși, adăuga Linur.

    Eu nu puteam suporta această idee. Cum adică niște plante să fie mai evoluate ca mine?! Ele nici nu se mișcă, nici nu gândesc! Întocmai, îmi spunea Linur. Poate că Față avea dreptate tocmai pentru că sunt ființe care nu au nevoie de mișcare pentru a trăi, pentru că au nevoie de foarte puține resurse. Pe când noi, avem nevoie de hrană care nu ne este dată din cer nici de ploaie, nici de soare, avem nevoie de adăpost, de haine, de comunicare și de câte și mai câte, ca să nu mai adaug și altceva, dacă mă gândesc la Anton și la Iolanda.

    Aveau bătrânii ăștia doi un dar de a strica cheful omului împreună cu ideile lui tocmai când nu aveai nevoie de așa ceva. Dar ce să le faci?! Mie mi-erau simpatici așa cum erau ei, mai ales Linur. Nu m-aș fi supărat serios pe el niciodată.

    În drum spre plajă, fusese amenajat un cimitir. Poate că era acolo dinaintea erei noastre, poate că nu. Nici nu mi-am bătut capul să întreb, pentru că eu credeam că era dinaintea noastră.

    Când am ajuns la cimitir, m-am oprit o clipă. Se întindea de o parte și de alta a drumului. Așa spusese Ben că e bine să fie, pentru ca să nu uităm ce suntem, de unde venim și unde ajungem, când vom trece prin el. Îmi amintesc perfect aceste cuvinte, chiar dacă eram mic de tot pe atunci. Nu știu cu ce ocazie o spuse și nici dacă erau cruci în cimitir sau fuseseră rostit cuvintele cu ocazia plantării primei cruci acolo.

    L-am privit și parcă îl vedeam pentru prima dată. Era tot acolo între copacii care nu au fost tăiați din jurul lui la îndemnul expres al lui Ben. Cineva trebuia să-i protejeze și pe morți, făcuse o glumă în iarna aceasta un bărbat mai tânăr care fusese apoi chemat la Ben pentru a fi disciplinat, mi-am spus eu. Dar, paradoxal, Isidor avea dreptate. Cineva trebuia să-i protejeze. Sau nu neapărat să-i protejeze, dar să le protejeze memoria. Eu nu aveam pe nimeni în acest cimitir cu pietre funerare pe care erau sculptate grosolan sau mai fin numele celor care erau sub greutatea lor. Multe aveau numai numele morților.

    Ai mei fuseseră uitați prin alte locuri și nu avuseseră atâta noroc, încât să fie înmormântați. Au rămas sub cerul liber sau au fost sfâșiați de fiare sălbatice sau de corbi lihniți. Sau, cine știe, poate că au fost mâncați de banda care i-a ucis. S-au mai auzit, spunea Față, cazuri de canibalism și în vremuri mai civilizate. Doar sora mea, Sorana, a fost înmormântată, dar undeva departe de locul acesta. Și nu mai știu unde este pentru că Linur a refuzat să-mi spună.

    Cimitirul era pustiu, doar cireșii plantați de Față cu ani în urmă mai erau printre morminte, însă numai cei care au rezistat gerului erau înfloriți. Da, Față cu cireșii lui! Niște vrăbii se zbenguiau printre ei și pe pietrele de mormânt. În rest, liniște. Vântul nu se auzea, pentru că frunzele erau prea mici ca să le poată urni și acestea să mai și foșnească. Atunci mi s-a părut că văd pe cineva ieșind din cimitir pe partea opusă. Era o femeie îmbrăcată în niște haine care mi-au atras atenția pentru că nu mai văzusem asemenea haine colorate. Am recunoscut roșu aprins, albastru, dar nu ca al mării, și portocaliu. Mai avea două, pe pantaloni, pe care nu le-am putut denumi.

    Hainele noastre erau toate ponosite, șterse de vreme și de spălare îndelungată și de soare. Culorile hainelor noastre nu erau în niciun caz atât de colorate ca ale acestei femei care se pierduse în pădurea de dincolo de cimitir. O fi și lume nouă, mi-am zis, mai ales cu oaspeții ăștia nepoftiți ai noștri.

    Ce e drept, nu avusesem timp să-i studiez câtuși de puțin, dar aveam s-o fac de îndată ce vorbeam cu Linur. Speram ca el să mă lămurească mai repede în legătură cu planurile pe care le avea Ben pentru mine, deși bănuiam eu ceva. Îmi trebuia însă o confirmare. Linur făcea parte din cei cu care Ben se sfătuia și cu siguranță că știa ceva care mă interesa și pe mine, pentru că mă implica mai mult decât mi-aș fi dorit.