9 Ultimul Mesia

    Intrând, am văzut că la fereastră, în stânga intrării adică, erau Iolanda cu Anton a căror mohorâre contrasta cu ziua însorită de afară care lumina fereastra din spatele lor. În parcul din fața cazinoului se vedeau câțiva copii care jucau prinsa, un vechi joc inventat, zic unii, printre care Linur și Garst, pe undeva pe lângă fosta Mare Neagră, unde o mai fi fost și aceea!, și pe care l-am jucat și eu de atâtea ori, chiar și cu Anton, care era mai mare decât mine. Interesul pentru acest joc ne-a pierit amândurora când am mai crescut. Pentru Anton era evident care devenise noul lui interes. Pentru mine se mai delibera încă de către entități care se ascundeau de mine deocamdată. Ce puteam face? În fond, cam toți adolescenții dacă nu-și îndreaptă atenția spre vreo fată nu știu ce-i cu viața lor. Cam acolo mă aflam și eu. Ceva îmi spunea că această situație este pe cale să se schimbe.

Poate nu acum, pentru că pe Ben îl preocupa cu totul altceva decât am crezut eu înainte de a intra în cameră. Oricum, când am făcut primul pas spre el, am știut instantaneu ce vrea să mă întrebe, apoi a început el:

- Ia spune, Marius, chiar vezi în burta femeilor?

Mă așteptam să mă mai întrebe cum fac asta, dacă nu e ceva închipuit, dacă nu cumva am consumat aceleași ierburi pe care le înghițise cu o săptămână în urmă Vabrum, un puști căruia îi plăcea să e laude cu ce descoperiri făcuse el în rândul buruienilor de pe plajă și care era mai – mai să moară din cauza avântului științific și experimentelor pe propriu-i corp.

Nu. Ben aștepta răbdător un răspuns pe care i l-am oferit cât de rece am putut eu. Ulterior, mi-a fost clar că nu mi-a ieșit.

- Da. În fond, de ce nu?

    S-a uitat vreo câteva secunde bune la mine de parcă nu aș fi fost decât un glas care nu se putea asocia unei forme fizice, după care m-a întrebat direct:

    - Marina ce are?

    - E fată, am spus eu repede. Și e foarte dornică să vă vadă cât mai curând, am mai adăugat, deși mi-am dat seama imediat că mai bine țineam pentru mine această remarcă.

    Știam lucruri pe care nu aveam cum să le știu în mod obișnuit și care unora le păreau de domeniul fantasticului, dar exact așa s-a întâmplat, iar mie mi se părea firesc, de parcă nu ar fi fost niciodată altfel, de parcă eram în situația aceasta de când mă știam. Nu că m-aș fi cunoscut de prea mult timp sau că acum mă cunoșteam în adevăratul sens al cuvântului. Dar situația era naturală pentru mine.

    Am sesizat un zâmbet pe buzele lui Ben și imediat a venit și justificarea:

    - Dorința Marinei s-a îndeplinit. Nu-i așa? a adăugat el uitându-se spre Marina care era pe un fotoliu cu fața spre șemineu.

    - Tu ai fi vrut băiat, dar te mulțumește oricare situație, am spus eu ca și cum asta era o veste pe care toată lumea o cunoștea și nu mai era de foarte mult timp un mister sau ceva pe care Ben să-l ascundă. În fond, Ben mai avea doi băieți cu Marina. Nu avea de ce să nu fie mulțumit. Era genul de bărbat căruia îi plăceau nespus copiii, dar care îi iubea de îndată ce erau băieți. Iar Ben avea doi.

    - Da, Marius, numai că o spui de parcă a-i ști-o de foarte mult timp, a sesizat și el. Ce se întâmplă cu tine? Sau așa ai fost și nu te-am cunoscut noi, a spus el evident îngrijorat. Nu mi-am dat seama dacă îngrijorarea era pentru prima remarcă sau se ascundea în spatele întrebării. Cert este că era acolo și că știam că aș putea afla doar sondându-l, intrându-i prin minte și prin suflet ca să constat ce se află acolo, dar am ales să nu o fac.

    Nu știam dacă să fiu sincer cu Ben sau nu, dar mi-am spus să risc. În fond, toți cei din cameră, și mai ales Ben, erau oameni buni, care nu ți-ar fi făcut rău cu intenție niciodată. Dar, m-am gândit eu, erau oameni și oamenilor le place confortul pentru care uneori sunt dispuși să plătească un preț mai mare decât ne-am aștepta noi ceilalți.

    - Cum să spun?...

    - Încercă, a zis el. Ceva se petrece, nu? Eu chiar vreau să înțeleg, a spus Ben și am simțit că era sincer. În fond, ne-ai salvat pe toți, și în acest moment s-a uitat mustrător spre fereastra unde era Anton. Dacă te-am putea ajuta, ar fi felul nostru de a-ți mulțumi.

    - De fapt, Ben, știu cum să spun.

    Nu am mai adăugat că trăgeam de timp pentru a stabili în ce situație mă aflam. Cu oamenii, după cum v-am spus, nu poți ști niciodată. Dar alte semnale în afară de sinceritate nu am primit de la Ben, oricât m-aș fi străduit să aflu prin noile canale pe care le aveam.

    - În momentul în care am pus mâna pe pistolul de jucărie...

    - Ce?! am auzit dinspre fereastră.

    Ce să vă mai spun! Eram mic și nu mi-am dat seama că secretul trebuia ținut pentru a nu crea eventuale animozități, zicea Ben, deși eu nu prea știam ce-s alea. Dar Anton a putut fi repede convins, pentru că doar noi cei din cameră știam unde fusese el când ceața ne atacase.

    - ...tremuram de frică, am spus eu.

    - Nu aș fi zis, a spus cu convingere Ben.

    - Ba chiar tremuram și dacă țeava nu ar fi fost de metal, sigur se prindeau. Dar noroc cu Linur care mi l-a făcut cadou. În fine. Când am ieșit în sala mare, atunci am simțit că femeia este însărcinată. Nu mă mai întrebați cum de am simțit, că nu știu mai multe decât voi. Nu am cum să explic. A fost un lucru pe care pur și simplu îl știam. Acum, cu Marina, am spus eu puțin jenat, a fost altfel. A trebuit să vreau să știu. Atunci am știut și gata. Mai multe nu am cum să spun.

    Atunci Ben a spus că auzise el despre lucruri din acestea din timpul oamenilor de demult, dar că nu le-a dat importanță.

    - E posibil ca oamenii să recapete ceea ce au pierdut cândva, a mai spus el. Vom mai vorbi pe tema asta, dar acum avem și altele de pus la punct, a zis Ben trecând pe lângă mine și ducându-se spre fereastră, la cei doi. Ce facem cu Anton al nostru? Înțeleg că Anton avea capul altundeva, și va plăti pentru asta, dar tu, Iolanda, puteai să-l tragi de urechi. Ție unde ți-a fost capul, fată?

    Răspunsul pe care l-a primit ne-a încredințat că nu o cunoșteam nici pe un sfert pe Iolanda pe cât am fi crezut și că femeile ascund mult mai multe decât vor ele să creadă că ascund:

    - Tot acolo, a ținut ea capul sus, dar doar pentru extrem de puțin timp, pentru că în clipa următoare și-a dat seama fie că nu se cuvenea să răspundă așa, fie că ar trebui ca puțină rușine să fie asociată cu statul ei de domnișoară.

8 Ultimul Mesia

    Bărbatul a fost foarte uimit în acel moment să afle că știu că e însărcinată. Femeia a lăsat capul în jos, iar cei din grupul lor se uitau unii la alții foarte mirați. Se pare că bănuiau ei ceva ce numai cei doi știau.

    Ai noștri i-au dezarmat imediat pe toți din sală și câțiva s-au dus afară pentru a-i face prizonieri și pe ceilalți. Niciunul nu a opus rezistență.

    Eu mi-am luat pistolul de la gâtul femeii și l-am pus imediat în sân, sub geaca pe care o aveam pe mine, astfel încât să știe cât mai puțină lume despre ce era vorba. Pentru mulți a rămas un mister de unde aveam eu o armă adevărată. Pentru alții, de unde atâta curaj într-un puști? Pentru cei mai mulți, cum de aveam asemenea capacități de a percepe dincolo de lume? Iar pentru vreo câțiva, toate aceste mistere se amestecau ciudat în privirea lor.

    Au fost toți imobilizați cu mâinile la spate și duși la subsol, acolo unde erau mult mai multe săli decât erau la suprafața clădirii. Multe dintre ele au fost transformate în celule improvizate în care au fost închiși atacatorii noștri.

    După ce au fost duși cu toții la subsol, a doua zi Ben l-a trimis pe Față să mă cheme la el.

    - Du-te, mi-a spus Linur cu o atitudine paternă. Începe pentru tine o nouă viață. Sau nu. Ai grijă cum faci primul pas.

    Ce vorbe erau acestea pe care să le spui unui adolescent după ce a făcut ceea ce am făcut eu? Linur ăsta era depășit de vârstă câteodată. Cine să-l bage în seamă atunci? Eu însă eram convins că îmi voi continua aceeași viață. Poate puțin diferită, dar aceeași. De ce ar fi fost alta? Ce îmi putea oferi Ben mai mult decât îmi puteam oferi eu însumi?

    - Nu poate nimeni să-mi ofere ceea ce eu deja am, Linur, l-am asigurat eu. Cred că doar voia să avem o discuție despre cum am amenințat eu o femeie însărcinată cu un pistol cu apă.

    - Mergi și vezi. Am senzația că după aceea, îmi făcu cu ochiul Linur, va trebui să purtăm și noi o discuție.

    - După aceea, am spus eu împăciuitor, oricum vom mai avea discuții. De asta suntem noi apropiați, nu?

    - Nu, Marius, nu, a protestat bătrânul. Esența relației nostre nu este vorba, ci este o alta mult mai importantă. Problema, a mai spus el cu un regret amestecat cu o urmă de umor, e că nu-mi dau seama sau nu-mi amintesc care ar fi aceea.

    L-am lăsat râzând de unul singur și am părăsit grădina din spatele cazinoului, acolo unde obișnuiam noi să stăm sub un copac de avocado care era foarte bătrân și care supraviețuise tocmai, credeam noi, pentru că era atât de izolat de restul parcului din fața cazinoului care nu avusese decât copaci tineri și arbuști plantați de noi, pentru că pe cei vechi nu i-am mai găsit când am venit noi aici cu ani în urmă. Dar acum erau și ei scoși, cu excepția unuia singur. Nimeni nu știa să spună cum de acel copac, avocado adică, supraviețuia an de an climei tot mai reci și mai ales cum de supraviețuise acestei ierni care tocmai trecuse și care nu fusese deloc blândă cu noi.

    Am străbătut grădina în care se aflau câțiva copii cu mamele lor care se uitau lung la mine și, acolo unde erau mai multe, ziceau ceva după ce treceam. Eram curios să știu ce-și spun, dar nu într-atât de curios încât să merg mai încet pentru a le înțelege, și nici atât de curajos să merg să le întreb ce au de spus. Oricum, mi s-ar fi părut și o lipsă totală de impolitețe, la care eu nu mă pretam decât când îmi pierdeam firea.

    În sala mare era puțină lume care-și vedea de treabă. Erau vreo trei bătrâni și două femei, după câte am putut observa. Îi cunoșteam pe toți, desigur, dar nu avusesem vreodată ceva să le spun. Nici eu lor, nici ei mie. Acum însă, un bătrân cât se poate de bătrân pe nume Garst se uita la mine de cum intrasem pe ușă și, când am ajuns în dreptul lui, mi-a spus încet:

    - Mulțumesc. Nu am mai văzut atâta curaj de când eram eu mic.

    - Și dacă nu a fost curaj? întrebă Ben din ușa în care mă aștepta.

    Bătrânul s-a uitat câteva clipe la el după care a spus:

    - Uite că eu cred că asta a fost, dacă nu mai mult, și nu pricepem noi. Doar nu din cauza fricii lui Marius suntem încă aici.

    Jenat puțin, Ben a intrat în cameră făcându-mi semn să-l urmez.

7 Ultimul Mesia

    - Din turn, Față?! a strigat Ben, fără să mai apuce sau poate că nici nu a vrut să mai spună toată porecla.

   - Da, Ben, continuă Față-Mică schimonosit și cu o privire disperată. Din turn! Ce înseamnă asta?

    Ben mi-a aruncat o privire plină de înțeles din care eu am priceput tot ceea ce era de priceput. Apoi se ridică repede de pe scaunul de lângă foc, dar când era la jumătatea mișcării, a mai intrat cineva pe ușă, chiar nu mai țin minte cine, pentru că a ieșit repede, și a spus:

    - Sunt aici!

    Asta nu se putea! Cine să vină și cum să ajungă atât de repede la noi fără ca să avem timp să ne pregătim, să ne ascundem? Eu nu țineam minte să mai fi trecut prin așa ceva, poate că și de asta totul mi se părea incredibil și se derula ca într-un vis în care eu nu eram decât spectator.

    Ne-am repezit cu toții la fereastră și am văzut un convoi de vehicule venind pe strada din dreapta către noi. Erau vreo trei mașini cu geamuri foarte mici și în rest acoperite de un metal închis la culoare. Geamurile erau acoperite de o plasă metalică și un cap acoperit și el, dar de o cască, ieșea prin acoperișul mașinii a doua.

    Imediat ne-am întors de la fereastră să ne îndreptăm spre sala mare, dar tocmai dintr-acolo venea un vacarm căruia i-am găsit imediat justificare, pentru că un individ cât ușa a intrat în camera în care ne aflam toți șase (eu, Ben, Marina, Față-Mică, copilul din burta Marinei și cel care mânca liniștit) cu un pistol îndreptat spre noi.

    - Dacă mișcă cineva, a spus el încercând să fie amenințător, moare!

    Poate că în alte circumstanțe nu ar fi fost atât de amenințător, pentru că, am constatat pe moment, avea o față comică, după cum mi-am spus chiar atunci că ar fi bine să-l cheme, dar în situația dată, Față-Comică nu era perceput deloc ca fiind comic. Strădania lui de a fi înspăimântător a dat rezultate, cel puțin pentru cinci dintre noi, fiindcă cel mic era preocupat în continuare de cina lui.

    În sala mare s-au auzit pași, semn că cineva se îndrepta spre noi. Spre surprinderea mea, m-am calmat destul de repede și am putut să număr trei persoane care veneau la noi. Se făcuse o liniște atât de profundă, încât țin minte că mi-am spus în gând că niciodată nu am mai auzit focul trosnind așa de frumos. În timp ce-mi spuneam asta, a intrat pe ușă un bărbat. Totul începuse să se deruleze și mai cu încetinitorul pentru mine, deși știam că lucrurile se întâmplau foarte repede. Astfel, am observat prima dată bocancul negru de la piciorul stâng al tipului care intră înaintea dreptului pe ușă și șiretul curat care se prelungea cu tot cu bocanc până pe la jumătatea gambei și continua cu un crac de pantaloni maro care, la rândul lor, se sfârșeau într-o centură neagră, de unde pleca mai departe o bluză tot maro pe lângă care începuse să-și facă apariția mâna stângă a bărbatului (da, și mie mie mi s-a părut ciudat, pentru că membrele se sincronizează între ele, după cum știți, dar pe părți diferite), apoi a mai apărut o bărbie destul de rotundă de pe care creștea o barbă roșcată. Totul începuse să se deruleze și mai încet de cum se derula atunci când văzusem prima dată bocancul, așa că am avut timp să observ și că barba lui era la fel de îngrijită ca mustața lui Ben și că se continua în sus cu o față rotundă încadrată bine de un păr lung strâns într-o coadă care părea mai lungă decât părul însuși. I-am văzut ochiul drept care l-a fixat pe Față-Mică. Era un ochi albastru, de un albastru viu, dar nu am putut să nu remarc o oarecare blândețe în el, atitudine care mi-a fost confirmată când și cel stâng a început să intre în raza mea vizuală.

    Cine poate ști cât a durat totul? Eu cred că vreo câteva minute bune, după cum percepeam ce e în jurul meu. Ceilalți mi-au spus că nu are cum să fi durat totul mai mult de trei secunde. În fine, când cureaua tipului cu ochii albaștri era sub atenția mea, am mai observat, ca și cum aș mai fi avut o pereche de ochi, că intră odată cu el în cameră o a doua ființă, de data aceasta de sex feminin, iar când ochiul stâng al tipului cu ochi albaștri și cu coadă era îndreptat spre mine, eu deja eram cu pistolul cu apă sub bărbia femeii, iar cu mâna stângă o țineam ferm de ceafă. Când ambii ochi ai bărbatului mă fixau intens, am spus:

    - Dacă mișcă cineva, moare!

    Pentru toți ceilalți din cameră era clar cine va muri, mai puțin pentru Ben care cunoștea istoria pistolului meu de la Linur. Ceea ce am citit pe fața lui era o disperare pe care nu mi-o justificam decât prin dorința lui ca Marina să rămână în viață cu orice preț. Nu avea cum să știe dacă funcționa cacealmaua sau nu. Nici eu nu aveam cum să știu, dar eram convins că altă soluție mai bună nu exista, sau, în fine, nu venise nimeni cu o alta mai bună.

    Ce a urmat m-a uimit atât pe mine, cât și pe Ben. Bărbatul a lăsat arma în mâna lui Față. Cu mâna tremurândă, Față a luat arma pe care i-a dat-o imediat lui Ben, clarificând pentru cei doi care era șeful din cameră. Oricum pentru bărbat nu mai conta. Important pentru el eram eu, femeia lui și pistolul care apăsa gâtul femeii. În timp ce Față dădea pistolul lui Ben, eu am tras femeia de păr destul de gentil ca să nu o rănesc, dar totuși ferm ca să mă urmeze în sala mare unde era adunată foarte multă lume, atât de multă, cum nu mai văzusem niciodată în această sală care acum mi se părea extrem de mică din cauza aglomerației.

    Oamenii erau de-ai noștri amestecați cu ai lor, numai că ai noștri erau amenințați toți cu arme și nu făceau decât mișcări lente.

    De la ușa camerei lui Ben, am tras femeia înspre centrul sălii și, în timp ce făceam asta, am observat că toți fără excepție se uitau la mine. Toate privirile din sală mă fixau, lucru care nu mi s-a mai întâmplat. Toți dintre ai noștri mă cunoșteau, dar nu fusesem niciodată în centrul atenției, nu avusesem niciodată atât de mulți ochi ațintiți asupra mea.

    Înspre ieșirea din spate l-am observat pe Linur care avea o față senină de parcă el știa foarte bine ce are să urmeze, doar că eu nu mi-am dat seama ce are să urmeze, și tare aș fi vrut să aflu.

    În momentul în care am împins puțin mai mult țeava pistolului în gâtul femeii, aceasta a scos un geamăt discret, dar care s-a auzit în toată sala, sau cel puțin în mine s-a auzit atât de tare, încât mi-am mutat privirea de la ea pe un perete lateral ca să-mi feresc urechile de acel zgomot care, din nu știu ce motive, mă răscolea mai mult decât ar fi trebuit.

    Imediat ce mi-am întors ochii spre ea, i-am întâlnit pentru prima dată privirea ațintită asupra mea. Nu simțisem când întorsese capul, dar iată că o făcuse și acum mă privea cu niște ochi albaștri profunzi. Atunci, toată lumea din sală a dispărut și am rămas numai noi doi, după care a dispărut și ea și i-au rămas ochii cei doi în care mă priveam acum pe mine și mă vedeam într-o postură pe care nu cred că o voi putea uita toată viața, câtă oi mai avea de acum: eram eu, asta e cert, dar nu semănam cu mine cel de atunci și eram înconjurat de o infinitate de stele care, după câteva clipe, au început să se unească și să se transforme într-o lumină albă foarte puternică, dar nu orbitoare, care m-a înconjurat și care parcă m-a depășit și s-a dus într-un neant în care nu mai puteam vedea nimic.

    Când totul s-a terminat, am știut instantaneu că femeia este gravidă și am putut vedea pruncul în pântecele ei. Era un băiat la fel de speriat ca și mama lui și m-a rugat să-i las în viață. I-am spus că totul va fi bine și că nu are de ce să se teamă.

    Nu mă întrebați cum am făcut asta, că nu am cum să vă explic. S-a întâmplat pur-și-simplu. L-am văzut așa cum mă vedeți și voi pe mine, acolo, în burtă la maică-sa. De vorbit nu am vorbit practic cu el, ci ne transmiteam unul altuia gânduri pe care le înțelegeam mai mult decât instantaneu. Cred că limbajul aici nu ne ajută în niciun fel, dar cel mai apropiat termen despre ceea ce s-a întâmplat acolo este a ști. Știam că e în burtă, știam ce-mi spune, știam aproape ce va urma și vedeam mai multe decât o făcusem anterior, de aceea am spus cu voce tare, dar cu o voce care trăda admirație și surpriză în același timp:

    - Femeia e însărcinată! Are un băiat.

6 Ultimul Mesia

    Fiindcă era un culoar în calea mea, am reușit să nu ud pe nimeni și nici să calc pe cineva. Oricum, când te vedea cineva că faci treabă, te lăsa în pace, se ferea de tine pentru ca să nu te încurce sau, de cele mai multe ori, își oferea ajutorul. În situația aceasta era doar o găleată de apă, așa că nu s-a oferit nimeni să mă ajute, dar cei care erau în calea mea s-au ferit astfel încât să parcurg liniștit sala cea mare. Oameni erau pe jos peste tot, dar pe la mijlocul sălii era un loc mai mare liber, o intersecție, cum îi spuneam eu, din care un culoar ducea către ieșire principală, ieșirea din față, iar celălalt către dreapta, către camera în care stătea de obicei Ben cu femeia lui, copiii săi și cu ceilalți cu care se mai sfătuia el.

    Era spre apus, așa că focuri se aprinseseră pe ici pe colo. În spatele cazinoului am trecut eu pe lângă vreo șapte focuri ducând găleata. În sala mare era unul, dar mai multe erau pe cale de a se aprinde, iar în camera lui Ben ardea unul în șemineu. Ușă nu mai exista între camere în clădire. Nu-și aveau rostul și, în plus, fuseseră folosite la foc. Cine avea nevoie de intimitate găsea oricum locuri mult mai bune în oraș sau în împrejurimile orașului, ca să nu mai zic de mare unde, când ne bălăceam cu toții, nu știam care și ce anume face prin alte părți.

    Am trecut pragul și Ben mi-a spus să pun apa lângă foc.

    - Îi trebuie Marinei pentru copil, a mai adăugat el justificativ, iar Marina și-a întors privirea spre mine și mi-a zâmbit, ținându-și sânul stâng ca să nu iasă din gura bebelușului.

    - Mulțumesc, Marius! Ia spune, se interesa Ben, băieții au plecat la rond?

    - Au plecat dinainte de a fi soarele la orizont, numai Anton și cu Iolanda au plecat mai târziu.

    Nimeni nu se sfia să spună adevărul în grupul nostru, de aceea nu am simțit nicio urmă de regret că i-am spus lui Ben despre cei doi. Asta era situația și trebuia expusă ca atare. Cu toții făceam la fel, fără excepție. Așa am fost învățați și nu ne abăteam de la adevăr, pentru că asta ne ținea împreună și în viață. Din experiența mea, așa redusă cum era, știam că mai erau câțiva care încercau unele minciuni, dar, vorbind cu ei, am constatat că se simțeau atât de vinovați ulterior, încât nu mai experimentaseră și a doua oară. Linur spunea că el nu a prins astfel de vremuri și că acest nou tip de atitudine aparține unui nou tip de om. Dar pentru mine era clar că adevărul ne menține în viață, nu că ar fi un nou tip de caracter uman căruia noi ne supunem fără să vrem.

    - Anton și cu Iolanda se înțeleg foarte bine, dar cred că trebuie să am o discuție cu Anton ăsta pentru că își cam neglijează îndatoririle.

    - E de înțeles...

    - Ce anume e de înțeles, Marius? mi-o scurtă Ben. Oamenii trebuie să-și vadă în primul rând de siguranța lor, pentru că doar în siguranță poate exista dragoste. Iolanda e o fată foarte frumoasă, mai spuse Ben, dar frumusețea, Marius, poate fi de cele mai multe ori răpitoare. Răpitoare de minți. Cu toții trecem prin asta la un moment sau altul, dar trebuie să știm cum s-o facem, încheie Ben făcându-mi cu ochiul și apoi uitându-se spre Marina ca pentru a primi o aprobare.

    Cert este că eu nu am trecut prin așa ceva. Nu încă.

    - Eu zic să fiți liniștit, domnule...

    Dar Ben se hotărâse să mă întrerupă și a doua oară:

    - Nu prea stau liniștit. Răpirea de minte are drept consecință lipsa de atenție.

    - Eu voiam să vă spun, am îndrăznit eu, că nu se poate întâmpla așa ceva cu mine. Cel puțin nu deocamdată.

    Apoi am adăugat ca pentru a mă scuza:

    - Eu credeam că vorbiți despre mine...

    - Vorbeam despre Anton, dar nu contează. Îl iertăm, așa cum iertăm pe fiecare dintre noi, nu-i așa?

    - Așa-i, domnule, am spus eu, deși imediat am simțit că nu era nevoie. Dar Ben nu era omul care să se supere dintr-atât.

    - Îți mulțumesc pentru apă, a mai spus o dată Ben de parcă nu o mai făcuse înainte, și te rog să mai aduci una și s-o torni tot acolo în ceaun să se încălzească puțin.

    - Mulțumim, Marius! a spus și Marina.

    Imediat ce Marina a terminat de mulțumit, a intrat pe ușă, în fine, prin locul în care era cândva ușă, Față-Mică împleticindu-se și strigând:

    - Ben! Ben!

    Deși noi îi spuneam Față-Mică, el nu era deloc mic. Ba, dacă stau și mă gândesc bine acum, era chiar mai bătrân decât Linur, numai că era foarte mic de statură și sprinten ca un adolescent. Cum se menținuse în forma aceasta era un mister chiar și pentru el, deși ne spunea că lipsa de carne îl face mai activ și mai atent la toate. Așa era el, se lăuda peste tot cu regimul lui alimentar, dar nu-l lua nimeni în seamă.

    - S-a aprins focul din turn, Ben! a zis Față-Mică pe nerăsuflate.

5 Ultimul Mesia

    Cu toate acesta, nu credeam că Ben e un om rău. Nicidecum. Era un căpitan bun, doar că nu avea răbdare cu cei mai mici și o lăsa pe Marina, femeia lui, să se descurce cu ei. Ea tranșase problema așa cum numai femeile o pot face:

    - Dacă Ben nu e de acord să aducă problema în fața consiliului, ce pot face eu? spusese ea ascunzându-și privirea de mine.

    - Poate că aveți dreptate, am adăugat eu împăciuitor și nu am mai continuat cu faptul că era un lucru înțelept, pentru a nu suna a batjocură, deși credeam sincer că era un lucru înțelept. Nu aveam nevoie de ore de corecție. Nu acum când timpul pentru mine era și așa prea scurt și de-abia îmi găseam două trei momente pe zi pentru a mă gândi la ce era cu mine pe lumea aceasta și la ce era cu atracția spre munte.

    Linur îmi spuse că în vechime, oamenii își puteau explica astfel de porniri prin legături cu lumi nemaivăzute, cu dimensiuni la care spera să ajungă printr-o conduită spirituală strictă, dar extrem de benefică pentru evoluția individului și implicit a societății care-l înconjura. Dar asta era prea mult pentru înțelegerea mea. În plus, ce să fie mai concret decât lumea în care ne aflam? Și lumea asta, ceea ce vedeam adică, era realitatea mea. Cum poate să mai existe o alta și să nu o vedem? Iar Linur să încăpățâna să-mi dea același răspuns cu gândurile mele pe care nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simțeam, dar existau. Puteam eu să neg că ele existau? Evident că nu. Deci, conchidea el, existau lucruri dincolo de percepțiile noastre. Nu trebuie decât să le dăm ascultare.

    Linur ăsta, îmi spuneam eu, ori e un mare șarlatan, care nu prea știe ce spune, ori e un mare neînțeles care fie nu se înțelege pe el însuși, fie știe mai multe decât noi toți laolaltă. Când i-am expus această teorie a mea, într-o seară pe malul mării, a optat pentru a doua variantă. Nici el nu știa de unde îi vin asemenea idei. Dar eu știam: dacă ar fi avut mai puțin timp la dispoziție, cu siguranță ar fi avut și mai puține idei. Dacă ar fi fost mai bine pentru comunitate să facă lucruri practice în loc de teorie sau nu, nu știam încă, dar eu sigur aveam de câștigat mai mult decât îmi dădeam seama la acea vreme. Aveam noi disputele noastre, dar mie îmi plăcea așa cum era. Nu aș fi dorit să fie altfel și nici nu aș fi dorit să fie altcineva. El era bunicul pe care nu-l avusesem, iar eu eram nepotul de care el nu se bucurase. Două suflete pierdute de celelalte care încercau să ia unul de la altul ce se mai putea pentru a simți măcar puțină alinare.

    - De ce să ne mințim? mai adăuga el din când în când. Avem nevoie unul de altul mai mult decât ne dăm noi seama.

    - Poate că ai dreptate, moș Linur, îl tachinam eu. Dar cum eu am mai multe de făcut decât dumneata, poate că eu sunt cel care are nevoie mai puțină de celălalt.

    - Faptul că-ți umpli timpul cu treburi nu înseamnă că și timpul tău este unul...

    - Ah, ce-mi place când vorbești așa în parabole! i-o tăiam eu. Am doar câțiva anișori, moș Linur, și subliniam anișori. Nu te poți aștepta să pricep ghicitorile dumitale, nu?

    - Ba da! mi-o trântea și el.

    - Haide, nu o mai face pe supăratul, îl alinam eu, doar știu eu că nimeni nu te poate supăra.

    - Măcar de-ar fi așa, dragă Marius, măcar de-ar fi așa...

    Și atunci, în astfel de momente, simțeam tristețea lui profundă de parcă ar fi fost tristețea mea. Era o senzație care umplea locul în care eram și care căpăta brusc pentru mine o dimensiune aproape fizică pentru că o vedeam pe fața lui, deși aceasta rămânea neschimbată. Știam în acele momente că trăiește din plin regretul de a fi în această lume, de a fi trăit ceea ce a trăit el, de a fi experimentat doar pentru el acele momente prin care nimeni nu putea să treacă pentru că nimeni altcineva nu era Linur. Și ce puteai să faci?! Trebuia să te obișnuiești cu lumea exterioară, dar mai ales cu cea interioară. Nu aveai altă soluție și se pare că nici el nu avea, pentru că își revenea destul de repede din aceste momente de cădere interioară și-mi zâmbea sincer.

    Dar Ben aștepta și trebuia să-i duc găleata cu apă. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă pe Ben. Toți îi spuneam așa printr-o tradiție care, ca orice tradiție, se transmite de la un individ la altul, din an în an. Umbla însă vorba că nu era numele lui adevărat și că poate nici el nu îl știe. Dar nu conta asta în acele vremuri. Eu aveam obișnuința să asemăn numele cu diverse situații pentru a le găsi o justificare. Bineînțeles că era vorba de numele pe care le primeau oamenii după botez. Era vorba de porecle. Pentru mine toate aveau o justificare, iar justificarea numelui Ben era că faptul că el ne conducea era benefic. Și chiar era. În timpul său, eu doar pe acesta l-am prins, grupul nostru nu a experimentat nicio situație rea, niciun atac nu a avut loc asupra noastră. Unii puneau asta pe seama, norocului, alții o justificau prin numărul redus de oameni din lume, dar eu știam, ba mai mult, credeam sincer că felul lui de a fi atrăgea  situația în care eram.

    Ben era un tip înalt, blond, bine-făcut, purta o mustață tunsă în fiecare zi câte un pic pentru a fi aranjată, era isteț și binevoitor mai ales cu noi copiii și cu femeile și știa foarte bine cum să ne organizeze pentru ca grupul să o ducă bine. Cel mai important lucru, îmi spusese cândva Linur, era că știa foarte bine cu ce oameni să se înconjoare. Avea sfătuitori de încredere și era, tot Linur mi-a spus, nemilos cu cei care păreau a ieși în afara grupului pentru a dezvălui secretele noastre. Adică, mi-am zis eu, era necruțător cu trădătorii și i-am împărtășit și lui Linur opinia mea cu care a fost de acord, dar la care a adăugat că termenul de „trădător” era prea dur pentru vremurile noastre și pentru situația în care ne aflam, dar da, ideea aceasta era.