7 Ultimul Mesia

    - Din turn, Față?! a strigat Ben, fără să mai apuce sau poate că nici nu a vrut să mai spună toată porecla.

   - Da, Ben, continuă Față-Mică schimonosit și cu o privire disperată. Din turn! Ce înseamnă asta?

    Ben mi-a aruncat o privire plină de înțeles din care eu am priceput tot ceea ce era de priceput. Apoi se ridică repede de pe scaunul de lângă foc, dar când era la jumătatea mișcării, a mai intrat cineva pe ușă, chiar nu mai țin minte cine, pentru că a ieșit repede, și a spus:

    - Sunt aici!

    Asta nu se putea! Cine să vină și cum să ajungă atât de repede la noi fără ca să avem timp să ne pregătim, să ne ascundem? Eu nu țineam minte să mai fi trecut prin așa ceva, poate că și de asta totul mi se părea incredibil și se derula ca într-un vis în care eu nu eram decât spectator.

    Ne-am repezit cu toții la fereastră și am văzut un convoi de vehicule venind pe strada din dreapta către noi. Erau vreo trei mașini cu geamuri foarte mici și în rest acoperite de un metal închis la culoare. Geamurile erau acoperite de o plasă metalică și un cap acoperit și el, dar de o cască, ieșea prin acoperișul mașinii a doua.

    Imediat ne-am întors de la fereastră să ne îndreptăm spre sala mare, dar tocmai dintr-acolo venea un vacarm căruia i-am găsit imediat justificare, pentru că un individ cât ușa a intrat în camera în care ne aflam toți șase (eu, Ben, Marina, Față-Mică, copilul din burta Marinei și cel care mânca liniștit) cu un pistol îndreptat spre noi.

    - Dacă mișcă cineva, a spus el încercând să fie amenințător, moare!

    Poate că în alte circumstanțe nu ar fi fost atât de amenințător, pentru că, am constatat pe moment, avea o față comică, după cum mi-am spus chiar atunci că ar fi bine să-l cheme, dar în situația dată, Față-Comică nu era perceput deloc ca fiind comic. Strădania lui de a fi înspăimântător a dat rezultate, cel puțin pentru cinci dintre noi, fiindcă cel mic era preocupat în continuare de cina lui.

    În sala mare s-au auzit pași, semn că cineva se îndrepta spre noi. Spre surprinderea mea, m-am calmat destul de repede și am putut să număr trei persoane care veneau la noi. Se făcuse o liniște atât de profundă, încât țin minte că mi-am spus în gând că niciodată nu am mai auzit focul trosnind așa de frumos. În timp ce-mi spuneam asta, a intrat pe ușă un bărbat. Totul începuse să se deruleze și mai cu încetinitorul pentru mine, deși știam că lucrurile se întâmplau foarte repede. Astfel, am observat prima dată bocancul negru de la piciorul stâng al tipului care intră înaintea dreptului pe ușă și șiretul curat care se prelungea cu tot cu bocanc până pe la jumătatea gambei și continua cu un crac de pantaloni maro care, la rândul lor, se sfârșeau într-o centură neagră, de unde pleca mai departe o bluză tot maro pe lângă care începuse să-și facă apariția mâna stângă a bărbatului (da, și mie mie mi s-a părut ciudat, pentru că membrele se sincronizează între ele, după cum știți, dar pe părți diferite), apoi a mai apărut o bărbie destul de rotundă de pe care creștea o barbă roșcată. Totul începuse să se deruleze și mai încet de cum se derula atunci când văzusem prima dată bocancul, așa că am avut timp să observ și că barba lui era la fel de îngrijită ca mustața lui Ben și că se continua în sus cu o față rotundă încadrată bine de un păr lung strâns într-o coadă care părea mai lungă decât părul însuși. I-am văzut ochiul drept care l-a fixat pe Față-Mică. Era un ochi albastru, de un albastru viu, dar nu am putut să nu remarc o oarecare blândețe în el, atitudine care mi-a fost confirmată când și cel stâng a început să intre în raza mea vizuală.

    Cine poate ști cât a durat totul? Eu cred că vreo câteva minute bune, după cum percepeam ce e în jurul meu. Ceilalți mi-au spus că nu are cum să fi durat totul mai mult de trei secunde. În fine, când cureaua tipului cu ochii albaștri era sub atenția mea, am mai observat, ca și cum aș mai fi avut o pereche de ochi, că intră odată cu el în cameră o a doua ființă, de data aceasta de sex feminin, iar când ochiul stâng al tipului cu ochi albaștri și cu coadă era îndreptat spre mine, eu deja eram cu pistolul cu apă sub bărbia femeii, iar cu mâna stângă o țineam ferm de ceafă. Când ambii ochi ai bărbatului mă fixau intens, am spus:

    - Dacă mișcă cineva, moare!

    Pentru toți ceilalți din cameră era clar cine va muri, mai puțin pentru Ben care cunoștea istoria pistolului meu de la Linur. Ceea ce am citit pe fața lui era o disperare pe care nu mi-o justificam decât prin dorința lui ca Marina să rămână în viață cu orice preț. Nu avea cum să știe dacă funcționa cacealmaua sau nu. Nici eu nu aveam cum să știu, dar eram convins că altă soluție mai bună nu exista, sau, în fine, nu venise nimeni cu o alta mai bună.

    Ce a urmat m-a uimit atât pe mine, cât și pe Ben. Bărbatul a lăsat arma în mâna lui Față. Cu mâna tremurândă, Față a luat arma pe care i-a dat-o imediat lui Ben, clarificând pentru cei doi care era șeful din cameră. Oricum pentru bărbat nu mai conta. Important pentru el eram eu, femeia lui și pistolul care apăsa gâtul femeii. În timp ce Față dădea pistolul lui Ben, eu am tras femeia de păr destul de gentil ca să nu o rănesc, dar totuși ferm ca să mă urmeze în sala mare unde era adunată foarte multă lume, atât de multă, cum nu mai văzusem niciodată în această sală care acum mi se părea extrem de mică din cauza aglomerației.

    Oamenii erau de-ai noștri amestecați cu ai lor, numai că ai noștri erau amenințați toți cu arme și nu făceau decât mișcări lente.

    De la ușa camerei lui Ben, am tras femeia înspre centrul sălii și, în timp ce făceam asta, am observat că toți fără excepție se uitau la mine. Toate privirile din sală mă fixau, lucru care nu mi s-a mai întâmplat. Toți dintre ai noștri mă cunoșteau, dar nu fusesem niciodată în centrul atenției, nu avusesem niciodată atât de mulți ochi ațintiți asupra mea.

    Înspre ieșirea din spate l-am observat pe Linur care avea o față senină de parcă el știa foarte bine ce are să urmeze, doar că eu nu mi-am dat seama ce are să urmeze, și tare aș fi vrut să aflu.

    În momentul în care am împins puțin mai mult țeava pistolului în gâtul femeii, aceasta a scos un geamăt discret, dar care s-a auzit în toată sala, sau cel puțin în mine s-a auzit atât de tare, încât mi-am mutat privirea de la ea pe un perete lateral ca să-mi feresc urechile de acel zgomot care, din nu știu ce motive, mă răscolea mai mult decât ar fi trebuit.

    Imediat ce mi-am întors ochii spre ea, i-am întâlnit pentru prima dată privirea ațintită asupra mea. Nu simțisem când întorsese capul, dar iată că o făcuse și acum mă privea cu niște ochi albaștri profunzi. Atunci, toată lumea din sală a dispărut și am rămas numai noi doi, după care a dispărut și ea și i-au rămas ochii cei doi în care mă priveam acum pe mine și mă vedeam într-o postură pe care nu cred că o voi putea uita toată viața, câtă oi mai avea de acum: eram eu, asta e cert, dar nu semănam cu mine cel de atunci și eram înconjurat de o infinitate de stele care, după câteva clipe, au început să se unească și să se transforme într-o lumină albă foarte puternică, dar nu orbitoare, care m-a înconjurat și care parcă m-a depășit și s-a dus într-un neant în care nu mai puteam vedea nimic.

    Când totul s-a terminat, am știut instantaneu că femeia este gravidă și am putut vedea pruncul în pântecele ei. Era un băiat la fel de speriat ca și mama lui și m-a rugat să-i las în viață. I-am spus că totul va fi bine și că nu are de ce să se teamă.

    Nu mă întrebați cum am făcut asta, că nu am cum să vă explic. S-a întâmplat pur-și-simplu. L-am văzut așa cum mă vedeți și voi pe mine, acolo, în burtă la maică-sa. De vorbit nu am vorbit practic cu el, ci ne transmiteam unul altuia gânduri pe care le înțelegeam mai mult decât instantaneu. Cred că limbajul aici nu ne ajută în niciun fel, dar cel mai apropiat termen despre ceea ce s-a întâmplat acolo este a ști. Știam că e în burtă, știam ce-mi spune, știam aproape ce va urma și vedeam mai multe decât o făcusem anterior, de aceea am spus cu voce tare, dar cu o voce care trăda admirație și surpriză în același timp:

    - Femeia e însărcinată! Are un băiat.

6 Ultimul Mesia

    Fiindcă era un culoar în calea mea, am reușit să nu ud pe nimeni și nici să calc pe cineva. Oricum, când te vedea cineva că faci treabă, te lăsa în pace, se ferea de tine pentru ca să nu te încurce sau, de cele mai multe ori, își oferea ajutorul. În situația aceasta era doar o găleată de apă, așa că nu s-a oferit nimeni să mă ajute, dar cei care erau în calea mea s-au ferit astfel încât să parcurg liniștit sala cea mare. Oameni erau pe jos peste tot, dar pe la mijlocul sălii era un loc mai mare liber, o intersecție, cum îi spuneam eu, din care un culoar ducea către ieșire principală, ieșirea din față, iar celălalt către dreapta, către camera în care stătea de obicei Ben cu femeia lui, copiii săi și cu ceilalți cu care se mai sfătuia el.

    Era spre apus, așa că focuri se aprinseseră pe ici pe colo. În spatele cazinoului am trecut eu pe lângă vreo șapte focuri ducând găleata. În sala mare era unul, dar mai multe erau pe cale de a se aprinde, iar în camera lui Ben ardea unul în șemineu. Ușă nu mai exista între camere în clădire. Nu-și aveau rostul și, în plus, fuseseră folosite la foc. Cine avea nevoie de intimitate găsea oricum locuri mult mai bune în oraș sau în împrejurimile orașului, ca să nu mai zic de mare unde, când ne bălăceam cu toții, nu știam care și ce anume face prin alte părți.

    Am trecut pragul și Ben mi-a spus să pun apa lângă foc.

    - Îi trebuie Marinei pentru copil, a mai adăugat el justificativ, iar Marina și-a întors privirea spre mine și mi-a zâmbit, ținându-și sânul stâng ca să nu iasă din gura bebelușului.

    - Mulțumesc, Marius! Ia spune, se interesa Ben, băieții au plecat la rond?

    - Au plecat dinainte de a fi soarele la orizont, numai Anton și cu Iolanda au plecat mai târziu.

    Nimeni nu se sfia să spună adevărul în grupul nostru, de aceea nu am simțit nicio urmă de regret că i-am spus lui Ben despre cei doi. Asta era situația și trebuia expusă ca atare. Cu toții făceam la fel, fără excepție. Așa am fost învățați și nu ne abăteam de la adevăr, pentru că asta ne ținea împreună și în viață. Din experiența mea, așa redusă cum era, știam că mai erau câțiva care încercau unele minciuni, dar, vorbind cu ei, am constatat că se simțeau atât de vinovați ulterior, încât nu mai experimentaseră și a doua oară. Linur spunea că el nu a prins astfel de vremuri și că acest nou tip de atitudine aparține unui nou tip de om. Dar pentru mine era clar că adevărul ne menține în viață, nu că ar fi un nou tip de caracter uman căruia noi ne supunem fără să vrem.

    - Anton și cu Iolanda se înțeleg foarte bine, dar cred că trebuie să am o discuție cu Anton ăsta pentru că își cam neglijează îndatoririle.

    - E de înțeles...

    - Ce anume e de înțeles, Marius? mi-o scurtă Ben. Oamenii trebuie să-și vadă în primul rând de siguranța lor, pentru că doar în siguranță poate exista dragoste. Iolanda e o fată foarte frumoasă, mai spuse Ben, dar frumusețea, Marius, poate fi de cele mai multe ori răpitoare. Răpitoare de minți. Cu toții trecem prin asta la un moment sau altul, dar trebuie să știm cum s-o facem, încheie Ben făcându-mi cu ochiul și apoi uitându-se spre Marina ca pentru a primi o aprobare.

    Cert este că eu nu am trecut prin așa ceva. Nu încă.

    - Eu zic să fiți liniștit, domnule...

    Dar Ben se hotărâse să mă întrerupă și a doua oară:

    - Nu prea stau liniștit. Răpirea de minte are drept consecință lipsa de atenție.

    - Eu voiam să vă spun, am îndrăznit eu, că nu se poate întâmpla așa ceva cu mine. Cel puțin nu deocamdată.

    Apoi am adăugat ca pentru a mă scuza:

    - Eu credeam că vorbiți despre mine...

    - Vorbeam despre Anton, dar nu contează. Îl iertăm, așa cum iertăm pe fiecare dintre noi, nu-i așa?

    - Așa-i, domnule, am spus eu, deși imediat am simțit că nu era nevoie. Dar Ben nu era omul care să se supere dintr-atât.

    - Îți mulțumesc pentru apă, a mai spus o dată Ben de parcă nu o mai făcuse înainte, și te rog să mai aduci una și s-o torni tot acolo în ceaun să se încălzească puțin.

    - Mulțumim, Marius! a spus și Marina.

    Imediat ce Marina a terminat de mulțumit, a intrat pe ușă, în fine, prin locul în care era cândva ușă, Față-Mică împleticindu-se și strigând:

    - Ben! Ben!

    Deși noi îi spuneam Față-Mică, el nu era deloc mic. Ba, dacă stau și mă gândesc bine acum, era chiar mai bătrân decât Linur, numai că era foarte mic de statură și sprinten ca un adolescent. Cum se menținuse în forma aceasta era un mister chiar și pentru el, deși ne spunea că lipsa de carne îl face mai activ și mai atent la toate. Așa era el, se lăuda peste tot cu regimul lui alimentar, dar nu-l lua nimeni în seamă.

    - S-a aprins focul din turn, Ben! a zis Față-Mică pe nerăsuflate.

5 Ultimul Mesia

    Cu toate acesta, nu credeam că Ben e un om rău. Nicidecum. Era un căpitan bun, doar că nu avea răbdare cu cei mai mici și o lăsa pe Marina, femeia lui, să se descurce cu ei. Ea tranșase problema așa cum numai femeile o pot face:

    - Dacă Ben nu e de acord să aducă problema în fața consiliului, ce pot face eu? spusese ea ascunzându-și privirea de mine.

    - Poate că aveți dreptate, am adăugat eu împăciuitor și nu am mai continuat cu faptul că era un lucru înțelept, pentru a nu suna a batjocură, deși credeam sincer că era un lucru înțelept. Nu aveam nevoie de ore de corecție. Nu acum când timpul pentru mine era și așa prea scurt și de-abia îmi găseam două trei momente pe zi pentru a mă gândi la ce era cu mine pe lumea aceasta și la ce era cu atracția spre munte.

    Linur îmi spuse că în vechime, oamenii își puteau explica astfel de porniri prin legături cu lumi nemaivăzute, cu dimensiuni la care spera să ajungă printr-o conduită spirituală strictă, dar extrem de benefică pentru evoluția individului și implicit a societății care-l înconjura. Dar asta era prea mult pentru înțelegerea mea. În plus, ce să fie mai concret decât lumea în care ne aflam? Și lumea asta, ceea ce vedeam adică, era realitatea mea. Cum poate să mai existe o alta și să nu o vedem? Iar Linur să încăpățâna să-mi dea același răspuns cu gândurile mele pe care nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simțeam, dar existau. Puteam eu să neg că ele existau? Evident că nu. Deci, conchidea el, existau lucruri dincolo de percepțiile noastre. Nu trebuie decât să le dăm ascultare.

    Linur ăsta, îmi spuneam eu, ori e un mare șarlatan, care nu prea știe ce spune, ori e un mare neînțeles care fie nu se înțelege pe el însuși, fie știe mai multe decât noi toți laolaltă. Când i-am expus această teorie a mea, într-o seară pe malul mării, a optat pentru a doua variantă. Nici el nu știa de unde îi vin asemenea idei. Dar eu știam: dacă ar fi avut mai puțin timp la dispoziție, cu siguranță ar fi avut și mai puține idei. Dacă ar fi fost mai bine pentru comunitate să facă lucruri practice în loc de teorie sau nu, nu știam încă, dar eu sigur aveam de câștigat mai mult decât îmi dădeam seama la acea vreme. Aveam noi disputele noastre, dar mie îmi plăcea așa cum era. Nu aș fi dorit să fie altfel și nici nu aș fi dorit să fie altcineva. El era bunicul pe care nu-l avusesem, iar eu eram nepotul de care el nu se bucurase. Două suflete pierdute de celelalte care încercau să ia unul de la altul ce se mai putea pentru a simți măcar puțină alinare.

    - De ce să ne mințim? mai adăuga el din când în când. Avem nevoie unul de altul mai mult decât ne dăm noi seama.

    - Poate că ai dreptate, moș Linur, îl tachinam eu. Dar cum eu am mai multe de făcut decât dumneata, poate că eu sunt cel care are nevoie mai puțină de celălalt.

    - Faptul că-ți umpli timpul cu treburi nu înseamnă că și timpul tău este unul...

    - Ah, ce-mi place când vorbești așa în parabole! i-o tăiam eu. Am doar câțiva anișori, moș Linur, și subliniam anișori. Nu te poți aștepta să pricep ghicitorile dumitale, nu?

    - Ba da! mi-o trântea și el.

    - Haide, nu o mai face pe supăratul, îl alinam eu, doar știu eu că nimeni nu te poate supăra.

    - Măcar de-ar fi așa, dragă Marius, măcar de-ar fi așa...

    Și atunci, în astfel de momente, simțeam tristețea lui profundă de parcă ar fi fost tristețea mea. Era o senzație care umplea locul în care eram și care căpăta brusc pentru mine o dimensiune aproape fizică pentru că o vedeam pe fața lui, deși aceasta rămânea neschimbată. Știam în acele momente că trăiește din plin regretul de a fi în această lume, de a fi trăit ceea ce a trăit el, de a fi experimentat doar pentru el acele momente prin care nimeni nu putea să treacă pentru că nimeni altcineva nu era Linur. Și ce puteai să faci?! Trebuia să te obișnuiești cu lumea exterioară, dar mai ales cu cea interioară. Nu aveai altă soluție și se pare că nici el nu avea, pentru că își revenea destul de repede din aceste momente de cădere interioară și-mi zâmbea sincer.

    Dar Ben aștepta și trebuia să-i duc găleata cu apă. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă pe Ben. Toți îi spuneam așa printr-o tradiție care, ca orice tradiție, se transmite de la un individ la altul, din an în an. Umbla însă vorba că nu era numele lui adevărat și că poate nici el nu îl știe. Dar nu conta asta în acele vremuri. Eu aveam obișnuința să asemăn numele cu diverse situații pentru a le găsi o justificare. Bineînțeles că era vorba de numele pe care le primeau oamenii după botez. Era vorba de porecle. Pentru mine toate aveau o justificare, iar justificarea numelui Ben era că faptul că el ne conducea era benefic. Și chiar era. În timpul său, eu doar pe acesta l-am prins, grupul nostru nu a experimentat nicio situație rea, niciun atac nu a avut loc asupra noastră. Unii puneau asta pe seama, norocului, alții o justificau prin numărul redus de oameni din lume, dar eu știam, ba mai mult, credeam sincer că felul lui de a fi atrăgea  situația în care eram.

    Ben era un tip înalt, blond, bine-făcut, purta o mustață tunsă în fiecare zi câte un pic pentru a fi aranjată, era isteț și binevoitor mai ales cu noi copiii și cu femeile și știa foarte bine cum să ne organizeze pentru ca grupul să o ducă bine. Cel mai important lucru, îmi spusese cândva Linur, era că știa foarte bine cu ce oameni să se înconjoare. Avea sfătuitori de încredere și era, tot Linur mi-a spus, nemilos cu cei care păreau a ieși în afara grupului pentru a dezvălui secretele noastre. Adică, mi-am zis eu, era necruțător cu trădătorii și i-am împărtășit și lui Linur opinia mea cu care a fost de acord, dar la care a adăugat că termenul de „trădător” era prea dur pentru vremurile noastre și pentru situația în care ne aflam, dar da, ideea aceasta era.

4 Ultimul Mesia

 Cazinoul, după cum îi spuneam noi, era în partea de Vest a unei piețe în care se afla și un parc. De fapt, ceea ce mai rămăsese din parc, pentru că nu mai era urmă de copac, ci doar niște arbuști ne mai serveau uneori de adăpost, nouă, copiilor, când ne jucam de-a bandiții și un singur copac tânăr care acum părea degerat de frigul iernii. În rest, ceea ce mai rămăsese din această piață erau doar clădirile. Unele intacte, dar prea mici pentru noi ca să le ocupăm, altele dărăpănate sau chiar dărâmate și care rămăseseră un morman de moloz. Doar cei care aveau nevoie de intimitate, pe care eu nu mi-o justificam atunci, mergeau din când în când în vreo clădire din piață pentru a reveni ulterior mai devreme sau mai târziu.

L-am întrebat pe Linur odată ce fac cei care se duc acolo, dar mi-a spus ceva ce nu am înțeles la acel moment și am crezut că vrea doar să scape de mine. Mai târziu mi-am dat seama că el îmi spusese exact ce se întâmplă, doar că eu nu eram gata să pricep. Observam însă că după vreo câteva luni, femeia care se întorcea de acolo cu câte un bărbat sau mai mulți aducea un nou membru comunității noastre.

În rest, piața era a noastră, ca mai tot orașul de altfel, doar că Linur îi sfătuise, se pare că destul de bine, pe cei care ne conduceau, să nu ne lase să hălăduim chiar în fiecare zi și în voie. Nu se știa când se dădea alarma și trebuia să fim cu toții într-un loc. Oricum, cu sfatul lui Linur sau fără el, asta era evident pentru oricine. Nu erau vremuri în care să te bucuri pe deplin de libertate. În plus, comunicarea la noi era precară. Orașul era plasat într-o vale înconjurată de dealuri destul de înalte de jur împrejur, cu excepția Sudului în care se afla marea sau oceanul, că nimeni nu știa prea bine ce este. Dincolo de dealuri, începeau munții, astfel că, de pe dealuri, de unde aveam cercetași, se putea vedea ușor dacă vine cineva. Nu prea avea cine, după cum spuneau mai toți, pentru că rămăseserăm atât de puțini pe lume, încât cei care se întâlneau rareori se ciondăneau. Dar, e drept, o mai făceau. În zilele astea, te puteai aștepta la orice. Dar noi eram pregătiți. Cercetașii stăteau în niște construcții ridicate din piatră, niște improvizații, în care mențineau un foc aprins tot timpul astfel încât să nu fie văzut de nimeni. Doar când trebuiau să dea alarma, deschideau o nișă prin care cei din oraș să știe că pericolul se apropie. Și asta era tot. Ce se întâmpla cu cercetașii după ce făceau asta, nu știam, pentru că încă nu a venit nimeni peste noi ca să aflu cum s-au descurcat. Dar eram convins că un astfel de moment va veni într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat.

Când nu aveam treburi în comunitate, adică atunci când nu căram apă, ca acum, nu făceam curat, nu adunam lemne pentru foc, nu cultivam pământul, nu reparam ceva sau nu aveam grijă de cei mai mici, obișnuiam să merg cu Linur la mare sau pe dealurile de unde vedeam munții.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în munți, deși era evident că doar pe acolo am ajuns în acest oraș, dar era o amintire îndepărtată pe care nu reușeam să mi-o aduc în memorie. Mă atrăgeau însă. Foarte mult. Mult mai mult decât marea care era la doi pași de noi (ei, nu chiar la doi pași, dar oricum, destul de aproape) și în care intram mai mult de nevoie, fie pentru a mă spăla, fie pentru a pescui. Era ceva cu ei, cu munții adică. Un ceva pe care nu mi-l puteam explica. Simțeam o atracție iremediabilă și-l tot îmboldeam pe Linur să mergem cândva acolo, dar nu obținea permisiunea de la Ben, căpetenia noastră. Acesta spunea că nu este niciun motiv pentru care să ne lase să mergem. Simpla mea atracție inexplicabilă către munți nu-i era de ajuns. Ben reușea să vadă lucruri și situații acolo unde nu existau. Asta nu era rău în situația în care ne aflam noi. Ne scăpase de multe rele, e drept. Dar, pentru mine, nu era nici bine, pentru că nu era cine știe ce în dorința mea de a merge în munți. Nu aș fi rămas pe acolo sau nu mai știu eu ce. Era dorința unui adolescent de a face și altceva. Dar strategia lui Ben funcționa. Exagera lucrurile pentru ca să te lași păgubaș. În plus, nu se ajunsese la consiliu, ca să hotărască ei dacă puteam merge împreună cu Linur sau nu. Consiliul nu putea să-și piardă vremea cu lucruri atât de mici. Erau hotărâri mai importante de luat decât mofturile unui mucos.

3 Ultimul Mesia

 - Cum adică în alt fel? Cum s-ar putea așa ceva, moș Linur? Ce tot spui acolo? obișnuiam eu să-l fac să creadă că chiar eram interesat de ceea ce spunea. Lucru ciudat însă era că, cu cât creșteam și eu, cu atât deveneam mai atras de astfel de subiecte. Poate că mă scoteau din acel program căruia trebuia să-i fac față de fiecare dată când aveam treabă sau când nu aveam, pentru că cei care ne conduceau puteau să mă trezească la orice oră din noapte ca să-mi dea câte o sarcină pe care să o îndeplinesc singur sau împreună cu alți copii de vârsta mea sau mai mici. Ce trebuia făcut, trebuia făcut, fie că-mi plăcea sau nu. Dar, de cele mai multe ori nu gândeam sarcina pe care o aveam de îndeplinit în acești termeni. Știam că trebuie făcută pentru binele nostru al tuturor și gata. Nu mă gândeam că aș putea face în alt fel. Dar uite că existau și alte feluri. De a comunica, de a gândi.

- Adică ce știau mai mult decât a vorbi și a scrie? am insistat eu pentru că vedeam că parcă nu ar dori să ducă până la capăt discuția.

Linur făcea pauzele lui despre care am ajuns să cred că sunt parte dintr-o strategie de a mă incita și mai mult, strategie care, oricum ar fi fost, adevărată sau doar închipuită de mine, dădea roade, pentru că de fiecare dată eram nerăbdător să-mi spună tot mai multe.

- Vreau să spun că da, puteau mai mult decât atât. Vorbitul și scrisul erau foarte vechi, așa că ființa lor, cunoscând o vreme de pace îndelungată, începuse să dezvolte și alte posibilități. Poate că erau de origine divină. Eu de unde să știu?! Dar așa se spune.

De fiecare dată când aducea vorba despre divinitate, eu i-o tăiam scurt că așa ceva nu există, doar știe și el. Răspunsul lui era implacabil același: ce treabă am eu cu ce alegea el să creadă?! Eu replicam la fel de îndârjit ca și el că are, pentru că, în loc să trăiască realitatea, trăiește o iluzie și-și pierde mare parte din viață cu lucruri nefolositoare. Și ce-ți pasă ție? mă întreba el, iar eu i-o trânteam în timp ce mă îndepărtam că uite-așa, că-mi pasă, ce treabă are el cu ce lucru aleg eu de care să-mi pese?

În final, eram satisfăcuți amândoi, deși, pentru cineva care nu ne cunoștea, ar fi putut să pară o harță.

În timp, se legase o prietenie între noi pe care nici nu încercam să ne-o explicăm. Poate se întâmplase din cauză că eram ambii ai nimănui, fără apropiați prin care să ne simțim legați de lumea aceasta în vreun fel. Ai lui muriseră cu mult înaintea alor mei, dar poate că despărțirea lui de ei fusese mai traumatizantă decât a mea. Cine să știe? Nu spusese nimănui. Doar într-o seară îi scăpase că avusese o nepoată. Atât și nimic mai mult, dar celorlalți, mai mult decât mie, le era clar că asta era cauza legăturii lui cu mine. Cei pierduți erau legătura lui cu mine, iar această legătură era în fond o singurătate. O singurătate în mijlocul unei mulțimi. Eu nu eram așa de sigur, dar mă bucuram de ce aveam. Bănuiam eu că așa ar sta treaba de când îmi dăduse pistolul cu apă, cu mulți ani în urmă. Era unul special, spunea el, pentru că doar mecanismul interior era din plastic, în rest totul era făcut din metal.

Așa era Linur, unul dintre cei mulți care constituiam grupul nostru. În fond, era ca o rudă pentru mine, iar eu eram mai mult ca o pisică. Când doream să fiu lăsat în pace, nu se putea împotrivi nimeni. Nici chiar eu.

Acum însă doream să fiu lăsat în pace pentru că aveam treabă și fiecare dintre noi, din grupul nostru, era conștient că treaba trebuie făcută, nu amânată. De asta depindea supraviețuirea noastră. Până acum ne-am descurcat destul de bine. E drept, mulți, poate prea mulți muriseră în peregrinările noastre prin lume cărora eu nu le găseam niciun rost. Și poate că nici nu aveau. Era ca viața însăși drumul nostru: nu trebuie neapărat să aibă un rost, ci trebuie să existe și atât. Cu toate acestea, credeam că liderii noștri știau prea bine care era scopul drumurilor noastre, numai că nu ni-l împărtășeau și nouă. Asta dacă într- adevăr era vreunul. Eu însă credam că nu este.

- Atunci, nu o pierde, îmi spuse Linur după câteva momente. Apa este importantă pentru toți, mai ales pentru cei ce ne conduc. Ben te așteaptă. Nu- lăsa să mai aștepte.

Nu eram sigur că am înțeles ce vrea să spună cu apa, dar l-am lăsat în pace și am intrat pe ușa din dos în sala mare a clădirii. Clădirea văzută de dinafară, nu era una impunătoare. Era mare, e drept, dar nu ieșea cu mult în evidență față de celelalte lângă care se afla. Nici nu avea cum, îmi spuneam eu. Fusese proiectată să nu iasă din armonia arhitecturală a celorlalte care se aflau lângă ea.