6 Ultimul Mesia

    Fiindcă era un culoar în calea mea, am reușit să nu ud pe nimeni și nici să calc pe cineva. Oricum, când te vedea cineva că faci treabă, te lăsa în pace, se ferea de tine pentru ca să nu te încurce sau, de cele mai multe ori, își oferea ajutorul. În situația aceasta era doar o găleată de apă, așa că nu s-a oferit nimeni să mă ajute, dar cei care erau în calea mea s-au ferit astfel încât să parcurg liniștit sala cea mare. Oameni erau pe jos peste tot, dar pe la mijlocul sălii era un loc mai mare liber, o intersecție, cum îi spuneam eu, din care un culoar ducea către ieșire principală, ieșirea din față, iar celălalt către dreapta, către camera în care stătea de obicei Ben cu femeia lui, copiii săi și cu ceilalți cu care se mai sfătuia el.

    Era spre apus, așa că focuri se aprinseseră pe ici pe colo. În spatele cazinoului am trecut eu pe lângă vreo șapte focuri ducând găleata. În sala mare era unul, dar mai multe erau pe cale de a se aprinde, iar în camera lui Ben ardea unul în șemineu. Ușă nu mai exista între camere în clădire. Nu-și aveau rostul și, în plus, fuseseră folosite la foc. Cine avea nevoie de intimitate găsea oricum locuri mult mai bune în oraș sau în împrejurimile orașului, ca să nu mai zic de mare unde, când ne bălăceam cu toții, nu știam care și ce anume face prin alte părți.

    Am trecut pragul și Ben mi-a spus să pun apa lângă foc.

    - Îi trebuie Marinei pentru copil, a mai adăugat el justificativ, iar Marina și-a întors privirea spre mine și mi-a zâmbit, ținându-și sânul stâng ca să nu iasă din gura bebelușului.

    - Mulțumesc, Marius! Ia spune, se interesa Ben, băieții au plecat la rond?

    - Au plecat dinainte de a fi soarele la orizont, numai Anton și cu Iolanda au plecat mai târziu.

    Nimeni nu se sfia să spună adevărul în grupul nostru, de aceea nu am simțit nicio urmă de regret că i-am spus lui Ben despre cei doi. Asta era situația și trebuia expusă ca atare. Cu toții făceam la fel, fără excepție. Așa am fost învățați și nu ne abăteam de la adevăr, pentru că asta ne ținea împreună și în viață. Din experiența mea, așa redusă cum era, știam că mai erau câțiva care încercau unele minciuni, dar, vorbind cu ei, am constatat că se simțeau atât de vinovați ulterior, încât nu mai experimentaseră și a doua oară. Linur spunea că el nu a prins astfel de vremuri și că acest nou tip de atitudine aparține unui nou tip de om. Dar pentru mine era clar că adevărul ne menține în viață, nu că ar fi un nou tip de caracter uman căruia noi ne supunem fără să vrem.

    - Anton și cu Iolanda se înțeleg foarte bine, dar cred că trebuie să am o discuție cu Anton ăsta pentru că își cam neglijează îndatoririle.

    - E de înțeles...

    - Ce anume e de înțeles, Marius? mi-o scurtă Ben. Oamenii trebuie să-și vadă în primul rând de siguranța lor, pentru că doar în siguranță poate exista dragoste. Iolanda e o fată foarte frumoasă, mai spuse Ben, dar frumusețea, Marius, poate fi de cele mai multe ori răpitoare. Răpitoare de minți. Cu toții trecem prin asta la un moment sau altul, dar trebuie să știm cum s-o facem, încheie Ben făcându-mi cu ochiul și apoi uitându-se spre Marina ca pentru a primi o aprobare.

    Cert este că eu nu am trecut prin așa ceva. Nu încă.

    - Eu zic să fiți liniștit, domnule...

    Dar Ben se hotărâse să mă întrerupă și a doua oară:

    - Nu prea stau liniștit. Răpirea de minte are drept consecință lipsa de atenție.

    - Eu voiam să vă spun, am îndrăznit eu, că nu se poate întâmpla așa ceva cu mine. Cel puțin nu deocamdată.

    Apoi am adăugat ca pentru a mă scuza:

    - Eu credeam că vorbiți despre mine...

    - Vorbeam despre Anton, dar nu contează. Îl iertăm, așa cum iertăm pe fiecare dintre noi, nu-i așa?

    - Așa-i, domnule, am spus eu, deși imediat am simțit că nu era nevoie. Dar Ben nu era omul care să se supere dintr-atât.

    - Îți mulțumesc pentru apă, a mai spus o dată Ben de parcă nu o mai făcuse înainte, și te rog să mai aduci una și s-o torni tot acolo în ceaun să se încălzească puțin.

    - Mulțumim, Marius! a spus și Marina.

    Imediat ce Marina a terminat de mulțumit, a intrat pe ușă, în fine, prin locul în care era cândva ușă, Față-Mică împleticindu-se și strigând:

    - Ben! Ben!

    Deși noi îi spuneam Față-Mică, el nu era deloc mic. Ba, dacă stau și mă gândesc bine acum, era chiar mai bătrân decât Linur, numai că era foarte mic de statură și sprinten ca un adolescent. Cum se menținuse în forma aceasta era un mister chiar și pentru el, deși ne spunea că lipsa de carne îl face mai activ și mai atent la toate. Așa era el, se lăuda peste tot cu regimul lui alimentar, dar nu-l lua nimeni în seamă.

    - S-a aprins focul din turn, Ben! a zis Față-Mică pe nerăsuflate.

5 Ultimul Mesia

    Cu toate acesta, nu credeam că Ben e un om rău. Nicidecum. Era un căpitan bun, doar că nu avea răbdare cu cei mai mici și o lăsa pe Marina, femeia lui, să se descurce cu ei. Ea tranșase problema așa cum numai femeile o pot face:

    - Dacă Ben nu e de acord să aducă problema în fața consiliului, ce pot face eu? spusese ea ascunzându-și privirea de mine.

    - Poate că aveți dreptate, am adăugat eu împăciuitor și nu am mai continuat cu faptul că era un lucru înțelept, pentru a nu suna a batjocură, deși credeam sincer că era un lucru înțelept. Nu aveam nevoie de ore de corecție. Nu acum când timpul pentru mine era și așa prea scurt și de-abia îmi găseam două trei momente pe zi pentru a mă gândi la ce era cu mine pe lumea aceasta și la ce era cu atracția spre munte.

    Linur îmi spuse că în vechime, oamenii își puteau explica astfel de porniri prin legături cu lumi nemaivăzute, cu dimensiuni la care spera să ajungă printr-o conduită spirituală strictă, dar extrem de benefică pentru evoluția individului și implicit a societății care-l înconjura. Dar asta era prea mult pentru înțelegerea mea. În plus, ce să fie mai concret decât lumea în care ne aflam? Și lumea asta, ceea ce vedeam adică, era realitatea mea. Cum poate să mai existe o alta și să nu o vedem? Iar Linur să încăpățâna să-mi dea același răspuns cu gândurile mele pe care nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simțeam, dar existau. Puteam eu să neg că ele existau? Evident că nu. Deci, conchidea el, existau lucruri dincolo de percepțiile noastre. Nu trebuie decât să le dăm ascultare.

    Linur ăsta, îmi spuneam eu, ori e un mare șarlatan, care nu prea știe ce spune, ori e un mare neînțeles care fie nu se înțelege pe el însuși, fie știe mai multe decât noi toți laolaltă. Când i-am expus această teorie a mea, într-o seară pe malul mării, a optat pentru a doua variantă. Nici el nu știa de unde îi vin asemenea idei. Dar eu știam: dacă ar fi avut mai puțin timp la dispoziție, cu siguranță ar fi avut și mai puține idei. Dacă ar fi fost mai bine pentru comunitate să facă lucruri practice în loc de teorie sau nu, nu știam încă, dar eu sigur aveam de câștigat mai mult decât îmi dădeam seama la acea vreme. Aveam noi disputele noastre, dar mie îmi plăcea așa cum era. Nu aș fi dorit să fie altfel și nici nu aș fi dorit să fie altcineva. El era bunicul pe care nu-l avusesem, iar eu eram nepotul de care el nu se bucurase. Două suflete pierdute de celelalte care încercau să ia unul de la altul ce se mai putea pentru a simți măcar puțină alinare.

    - De ce să ne mințim? mai adăuga el din când în când. Avem nevoie unul de altul mai mult decât ne dăm noi seama.

    - Poate că ai dreptate, moș Linur, îl tachinam eu. Dar cum eu am mai multe de făcut decât dumneata, poate că eu sunt cel care are nevoie mai puțină de celălalt.

    - Faptul că-ți umpli timpul cu treburi nu înseamnă că și timpul tău este unul...

    - Ah, ce-mi place când vorbești așa în parabole! i-o tăiam eu. Am doar câțiva anișori, moș Linur, și subliniam anișori. Nu te poți aștepta să pricep ghicitorile dumitale, nu?

    - Ba da! mi-o trântea și el.

    - Haide, nu o mai face pe supăratul, îl alinam eu, doar știu eu că nimeni nu te poate supăra.

    - Măcar de-ar fi așa, dragă Marius, măcar de-ar fi așa...

    Și atunci, în astfel de momente, simțeam tristețea lui profundă de parcă ar fi fost tristețea mea. Era o senzație care umplea locul în care eram și care căpăta brusc pentru mine o dimensiune aproape fizică pentru că o vedeam pe fața lui, deși aceasta rămânea neschimbată. Știam în acele momente că trăiește din plin regretul de a fi în această lume, de a fi trăit ceea ce a trăit el, de a fi experimentat doar pentru el acele momente prin care nimeni nu putea să treacă pentru că nimeni altcineva nu era Linur. Și ce puteai să faci?! Trebuia să te obișnuiești cu lumea exterioară, dar mai ales cu cea interioară. Nu aveai altă soluție și se pare că nici el nu avea, pentru că își revenea destul de repede din aceste momente de cădere interioară și-mi zâmbea sincer.

    Dar Ben aștepta și trebuia să-i duc găleata cu apă. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă pe Ben. Toți îi spuneam așa printr-o tradiție care, ca orice tradiție, se transmite de la un individ la altul, din an în an. Umbla însă vorba că nu era numele lui adevărat și că poate nici el nu îl știe. Dar nu conta asta în acele vremuri. Eu aveam obișnuința să asemăn numele cu diverse situații pentru a le găsi o justificare. Bineînțeles că era vorba de numele pe care le primeau oamenii după botez. Era vorba de porecle. Pentru mine toate aveau o justificare, iar justificarea numelui Ben era că faptul că el ne conducea era benefic. Și chiar era. În timpul său, eu doar pe acesta l-am prins, grupul nostru nu a experimentat nicio situație rea, niciun atac nu a avut loc asupra noastră. Unii puneau asta pe seama, norocului, alții o justificau prin numărul redus de oameni din lume, dar eu știam, ba mai mult, credeam sincer că felul lui de a fi atrăgea  situația în care eram.

    Ben era un tip înalt, blond, bine-făcut, purta o mustață tunsă în fiecare zi câte un pic pentru a fi aranjată, era isteț și binevoitor mai ales cu noi copiii și cu femeile și știa foarte bine cum să ne organizeze pentru ca grupul să o ducă bine. Cel mai important lucru, îmi spusese cândva Linur, era că știa foarte bine cu ce oameni să se înconjoare. Avea sfătuitori de încredere și era, tot Linur mi-a spus, nemilos cu cei care păreau a ieși în afara grupului pentru a dezvălui secretele noastre. Adică, mi-am zis eu, era necruțător cu trădătorii și i-am împărtășit și lui Linur opinia mea cu care a fost de acord, dar la care a adăugat că termenul de „trădător” era prea dur pentru vremurile noastre și pentru situația în care ne aflam, dar da, ideea aceasta era.

4 Ultimul Mesia

 Cazinoul, după cum îi spuneam noi, era în partea de Vest a unei piețe în care se afla și un parc. De fapt, ceea ce mai rămăsese din parc, pentru că nu mai era urmă de copac, ci doar niște arbuști ne mai serveau uneori de adăpost, nouă, copiilor, când ne jucam de-a bandiții și un singur copac tânăr care acum părea degerat de frigul iernii. În rest, ceea ce mai rămăsese din această piață erau doar clădirile. Unele intacte, dar prea mici pentru noi ca să le ocupăm, altele dărăpănate sau chiar dărâmate și care rămăseseră un morman de moloz. Doar cei care aveau nevoie de intimitate, pe care eu nu mi-o justificam atunci, mergeau din când în când în vreo clădire din piață pentru a reveni ulterior mai devreme sau mai târziu.

L-am întrebat pe Linur odată ce fac cei care se duc acolo, dar mi-a spus ceva ce nu am înțeles la acel moment și am crezut că vrea doar să scape de mine. Mai târziu mi-am dat seama că el îmi spusese exact ce se întâmplă, doar că eu nu eram gata să pricep. Observam însă că după vreo câteva luni, femeia care se întorcea de acolo cu câte un bărbat sau mai mulți aducea un nou membru comunității noastre.

În rest, piața era a noastră, ca mai tot orașul de altfel, doar că Linur îi sfătuise, se pare că destul de bine, pe cei care ne conduceau, să nu ne lase să hălăduim chiar în fiecare zi și în voie. Nu se știa când se dădea alarma și trebuia să fim cu toții într-un loc. Oricum, cu sfatul lui Linur sau fără el, asta era evident pentru oricine. Nu erau vremuri în care să te bucuri pe deplin de libertate. În plus, comunicarea la noi era precară. Orașul era plasat într-o vale înconjurată de dealuri destul de înalte de jur împrejur, cu excepția Sudului în care se afla marea sau oceanul, că nimeni nu știa prea bine ce este. Dincolo de dealuri, începeau munții, astfel că, de pe dealuri, de unde aveam cercetași, se putea vedea ușor dacă vine cineva. Nu prea avea cine, după cum spuneau mai toți, pentru că rămăseserăm atât de puțini pe lume, încât cei care se întâlneau rareori se ciondăneau. Dar, e drept, o mai făceau. În zilele astea, te puteai aștepta la orice. Dar noi eram pregătiți. Cercetașii stăteau în niște construcții ridicate din piatră, niște improvizații, în care mențineau un foc aprins tot timpul astfel încât să nu fie văzut de nimeni. Doar când trebuiau să dea alarma, deschideau o nișă prin care cei din oraș să știe că pericolul se apropie. Și asta era tot. Ce se întâmpla cu cercetașii după ce făceau asta, nu știam, pentru că încă nu a venit nimeni peste noi ca să aflu cum s-au descurcat. Dar eram convins că un astfel de moment va veni într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat.

Când nu aveam treburi în comunitate, adică atunci când nu căram apă, ca acum, nu făceam curat, nu adunam lemne pentru foc, nu cultivam pământul, nu reparam ceva sau nu aveam grijă de cei mai mici, obișnuiam să merg cu Linur la mare sau pe dealurile de unde vedeam munții.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în munți, deși era evident că doar pe acolo am ajuns în acest oraș, dar era o amintire îndepărtată pe care nu reușeam să mi-o aduc în memorie. Mă atrăgeau însă. Foarte mult. Mult mai mult decât marea care era la doi pași de noi (ei, nu chiar la doi pași, dar oricum, destul de aproape) și în care intram mai mult de nevoie, fie pentru a mă spăla, fie pentru a pescui. Era ceva cu ei, cu munții adică. Un ceva pe care nu mi-l puteam explica. Simțeam o atracție iremediabilă și-l tot îmboldeam pe Linur să mergem cândva acolo, dar nu obținea permisiunea de la Ben, căpetenia noastră. Acesta spunea că nu este niciun motiv pentru care să ne lase să mergem. Simpla mea atracție inexplicabilă către munți nu-i era de ajuns. Ben reușea să vadă lucruri și situații acolo unde nu existau. Asta nu era rău în situația în care ne aflam noi. Ne scăpase de multe rele, e drept. Dar, pentru mine, nu era nici bine, pentru că nu era cine știe ce în dorința mea de a merge în munți. Nu aș fi rămas pe acolo sau nu mai știu eu ce. Era dorința unui adolescent de a face și altceva. Dar strategia lui Ben funcționa. Exagera lucrurile pentru ca să te lași păgubaș. În plus, nu se ajunsese la consiliu, ca să hotărască ei dacă puteam merge împreună cu Linur sau nu. Consiliul nu putea să-și piardă vremea cu lucruri atât de mici. Erau hotărâri mai importante de luat decât mofturile unui mucos.

3 Ultimul Mesia

 - Cum adică în alt fel? Cum s-ar putea așa ceva, moș Linur? Ce tot spui acolo? obișnuiam eu să-l fac să creadă că chiar eram interesat de ceea ce spunea. Lucru ciudat însă era că, cu cât creșteam și eu, cu atât deveneam mai atras de astfel de subiecte. Poate că mă scoteau din acel program căruia trebuia să-i fac față de fiecare dată când aveam treabă sau când nu aveam, pentru că cei care ne conduceau puteau să mă trezească la orice oră din noapte ca să-mi dea câte o sarcină pe care să o îndeplinesc singur sau împreună cu alți copii de vârsta mea sau mai mici. Ce trebuia făcut, trebuia făcut, fie că-mi plăcea sau nu. Dar, de cele mai multe ori nu gândeam sarcina pe care o aveam de îndeplinit în acești termeni. Știam că trebuie făcută pentru binele nostru al tuturor și gata. Nu mă gândeam că aș putea face în alt fel. Dar uite că existau și alte feluri. De a comunica, de a gândi.

- Adică ce știau mai mult decât a vorbi și a scrie? am insistat eu pentru că vedeam că parcă nu ar dori să ducă până la capăt discuția.

Linur făcea pauzele lui despre care am ajuns să cred că sunt parte dintr-o strategie de a mă incita și mai mult, strategie care, oricum ar fi fost, adevărată sau doar închipuită de mine, dădea roade, pentru că de fiecare dată eram nerăbdător să-mi spună tot mai multe.

- Vreau să spun că da, puteau mai mult decât atât. Vorbitul și scrisul erau foarte vechi, așa că ființa lor, cunoscând o vreme de pace îndelungată, începuse să dezvolte și alte posibilități. Poate că erau de origine divină. Eu de unde să știu?! Dar așa se spune.

De fiecare dată când aducea vorba despre divinitate, eu i-o tăiam scurt că așa ceva nu există, doar știe și el. Răspunsul lui era implacabil același: ce treabă am eu cu ce alegea el să creadă?! Eu replicam la fel de îndârjit ca și el că are, pentru că, în loc să trăiască realitatea, trăiește o iluzie și-și pierde mare parte din viață cu lucruri nefolositoare. Și ce-ți pasă ție? mă întreba el, iar eu i-o trânteam în timp ce mă îndepărtam că uite-așa, că-mi pasă, ce treabă are el cu ce lucru aleg eu de care să-mi pese?

În final, eram satisfăcuți amândoi, deși, pentru cineva care nu ne cunoștea, ar fi putut să pară o harță.

În timp, se legase o prietenie între noi pe care nici nu încercam să ne-o explicăm. Poate se întâmplase din cauză că eram ambii ai nimănui, fără apropiați prin care să ne simțim legați de lumea aceasta în vreun fel. Ai lui muriseră cu mult înaintea alor mei, dar poate că despărțirea lui de ei fusese mai traumatizantă decât a mea. Cine să știe? Nu spusese nimănui. Doar într-o seară îi scăpase că avusese o nepoată. Atât și nimic mai mult, dar celorlalți, mai mult decât mie, le era clar că asta era cauza legăturii lui cu mine. Cei pierduți erau legătura lui cu mine, iar această legătură era în fond o singurătate. O singurătate în mijlocul unei mulțimi. Eu nu eram așa de sigur, dar mă bucuram de ce aveam. Bănuiam eu că așa ar sta treaba de când îmi dăduse pistolul cu apă, cu mulți ani în urmă. Era unul special, spunea el, pentru că doar mecanismul interior era din plastic, în rest totul era făcut din metal.

Așa era Linur, unul dintre cei mulți care constituiam grupul nostru. În fond, era ca o rudă pentru mine, iar eu eram mai mult ca o pisică. Când doream să fiu lăsat în pace, nu se putea împotrivi nimeni. Nici chiar eu.

Acum însă doream să fiu lăsat în pace pentru că aveam treabă și fiecare dintre noi, din grupul nostru, era conștient că treaba trebuie făcută, nu amânată. De asta depindea supraviețuirea noastră. Până acum ne-am descurcat destul de bine. E drept, mulți, poate prea mulți muriseră în peregrinările noastre prin lume cărora eu nu le găseam niciun rost. Și poate că nici nu aveau. Era ca viața însăși drumul nostru: nu trebuie neapărat să aibă un rost, ci trebuie să existe și atât. Cu toate acestea, credeam că liderii noștri știau prea bine care era scopul drumurilor noastre, numai că nu ni-l împărtășeau și nouă. Asta dacă într- adevăr era vreunul. Eu însă credam că nu este.

- Atunci, nu o pierde, îmi spuse Linur după câteva momente. Apa este importantă pentru toți, mai ales pentru cei ce ne conduc. Ben te așteaptă. Nu- lăsa să mai aștepte.

Nu eram sigur că am înțeles ce vrea să spună cu apa, dar l-am lăsat în pace și am intrat pe ușa din dos în sala mare a clădirii. Clădirea văzută de dinafară, nu era una impunătoare. Era mare, e drept, dar nu ieșea cu mult în evidență față de celelalte lângă care se afla. Nici nu avea cum, îmi spuneam eu. Fusese proiectată să nu iasă din armonia arhitecturală a celorlalte care se aflau lângă ea.

2. Ultimul Mesia

 - Ce cari acolo, Marius? l-am auzit pe un bătrân întrebându-mă mai mult pentru că îi

eram drag, din nu știu ce motiv, decât că ar fi fost curios să știe chiar ce duceam în

găleată.

 - Niște apă, moș Linur, am spus eu grăbindu-mă. Apă pentru spălat, cred.

 - Apa e bună pentru mai multe lucruri, Marius, nu știi asta? spuse el evident dornic

de vorbă.

 - Chiar nu-mi arde să pierd vremea cu de astea acum, am spus eu grăbindu-mă.

 El a mai adăugat ceva, dar nu i-am dat importanță, fiind interesat cum să nu-i calc

sau să-i ud pe cei care erau în calea mea.

 Linur nu era sâcâitor de felul său, doar eu eram cu toane. Când aveam timp și chef

îl ascultam, pentru că mi se păre că spune lucruri importante și interesante de pe când

era el de vârsta mea. Când nu aveam timp sau mai ales chef, nu se supăra. Știa că îl voi

căuta eu de fiecare dată când doream să mă mai trimită în timp prin poveștile lui. Avea

atâta răbdare cu mine, cât eu însumi nu aș fi avut. Asta poate pentru că eram orfan, îmi

spuneam eu deseori, iar el nu mai avea pe nimeni pe lume.

 Ai mei, mama, tata și o soră, muriseră în drumul nostru spre acest loc pe care îl

căutam fără să știm că îl căutăm și în care ne-am așezat de zece ani fără să ne deranjeze

nimeni. Eu aveam patru ani când am ajuns aici, în acest cazino dintr-o vreme în care

oamenii mai știau să facă și altceva decât să aibă grijă de ziua de mâine, sau, mai mult, de

minutele următoare. Când am pășit pragul acestei clădiri impunătoare, eram deja singur

pe lume, în sensul că nu mai aveam rude. Părinții muriseră în primul an într-o altercație cu

altă bandă, iar sora mea mai mare se îmbolnăvise și, cum medicamentele despre care îmi

mai povestea Linur nu mai existau dinainte de a se naște el, nu a făcut față bolii. Dar îi

aveam pe ceilalți. Niciodată nu am știut exact câți suntem. Unii mureau, alții se nășteau

sau se lipeau de grupul nostru, dar nu am ținut niciodată socoteala. Important pentru

mine era că aveam pe cineva aproape și că aveam grijă unii de alții cum puteam noi.

 Eram bine organizați și cred că acesta era motivul supraviețuirii noastre. Oameni

mulți nu mai erau pe lume, îmi spunea Linur în peregrinările nostre prin orașul

abandonat sau în drum spre marea care nu era departe. Dar cei care mai erau în viață

doreau să rămână așa și țineau la starea lor cu orice preț. Cei care își pierduseră orice

urmă de umanitate din ei se dedaseră la jafuri, omoruri și alte atrocități pe care nu se sfia

nimeni să nu mi le spună. Toți trebuia să fim în alertă în fiecare moment și să știm că

numai ajutându-ne unii pe alții putem supraviețui. Dacă reușeam să convingem pe

cineva să ni se alăture, cu atât mai bine. Dacă nu, îl abandonam, dar nu îl ucideam. Era

credința grupului nostru. În fine, una dintre ele.

 Cei care urmaseră calea mai neomenească, spunea în continuare Linur, au pierit

autodistrugându-se. De aceea erau astăzi atât de puțini oameni pe planetă și atât de

înapoiați. Se zice, mai adăuga Linur când avea timp, adică pe seară, că acum mult timp în

urmă oamenii avansaseră atât de mult tehnologic, încât au trimis semeni de ai lor chiar și

pe alte planete. Nimic nu e sigur, dar așa se spune. Ba mai mult, unii dintre ei atinseseră

puteri la care cei din ziua de astăzi nici nu puteau visa.

 - Și cam ce fel de puteri, moș Linur? Ce, duceau lucruri fără să obosească

atingându-le și cărându-le? Mâncarea se făcea singură?

 - Marius, Marius? spunea Linur cu o mâhnire evident disimulată, n-ar fi rău să

vedem dincolo de nevoile noastre imediate. Să înțelegem cine suntem și de ce suntem.

 - Și ce, cei din vechime știau? Știau mai multe despre ei decât știm noi? Asta vrei să

spui?

 Era o încercare de a mea de a nu-l îndepărta pe moș cu aerul meu infantil, poate

ușor voit pueril. Aveam și eu și el nevoie unul de celălalt și știam că trebuie să fac pe-a

seriosul măcar din când în când. Și, făcând pe-a băiatul serios, în unele momente chiar am

început să fiu la modul autentic serios. Adică începusem și eu să cred ceea ce spuneam,

deși parcă o altă persoană din mine, copilul care încă mai eram îmi spunea să fiu serios,

seriozitate din punctul lui de vedere, evident, și să nu mai fac pe-a adultul.

 - Poate că știau. Eu de unde să știu sigur?! Dar noi nu cunoaștem cine

suntem cu adevărat. Măcar ei începuseră să comunice unii cu alții și altfel decât prin

vorbe...