Se pare că acel coridor fusese cândva acoperit cu sticlă, dar nu tot, ci numai acolo pe unde trecea lumina, o lumină difuză și slabă căreia i-am descoperit sursa când am ajuns în locul cu pricina. Era lumina zilei, numai că ziua aceea era tare departe. Ne-am uitat în sus prin ochiurile geamurilor care au fost cândva protejate de sticlă și se vedea stâncă de o parte și de alta până sus, undeva hăt departe.
Am ajuns cu Anton la concluzia că tot atât de înalt era și puțul prin care căzusem, dar nu puteam ști niciodată. Cert era că tot acest ansamblu ni se părea tare ciudat. Adică, cum vine asta?! Dacă au fost cândva clădiri acolo și au fost acoperite de pământurile timpului, cum de tocmai partea aceasta cu sticlă a rămas neacoperită? Deși lumina era difuză, ne-am descurcat, se înțelege, să ne urcăm pe scheletul culoarului, ne-am tras lângă pereții care erau dincolo de limitele grilajului care susținuse cândva sticla și ne-am uitat să vedem dacă, în ciuda înălțimii, nu puteam urca până sus pe platou.
Nu aveai cum. Una, că efortul ar fi fost dincolo de puterile noastre, sau cel puțin ale mele. A doua, că nu prea aveai de ce să te agăți, pe ce să pui mâna ca să te ridici metru cu metru. A treia, era foarte umed. Ar fi fost moarte sigură! Asta presupunând că am fi reușit să ne cățărăm fie și câțiva metri.
Cum stăteam noi acolo pe plafonul coridorului și ne gândeam că ar fi fost tare bine să fi avut aripi, am auzit un lătrat urmat imediat de niște voci. Lătratul era clar al unui singur câine, dar vocile erau mai multe. Nu ne-am dat seama câte.
Ne-am lăsat imediat cu burta pe cimentul rece și umed, eu lângă zidul de piatră, iar Anton la câteva zeci de centimetri de ochiurile fără sticlă ale culoarului, făcându-ne una cu podeaua.
Erau oameni, cu siguranță, oameni despre care noi nu aveam nicio cunoștință cu câteva zile în urmă, ca să nu spun ore. Și aveau și un câine care părea agitat și destul de mare dacă e să ne luăm după lătratul lui puternic. Nu am putut să știm cu siguranță dacă era același câine ca la suprafață. Însă câinele acesta nu era guraliv. A lătrat o singură dată, dar a fost tare, pentru că vocile au ajuns în dreptul nostru la puțin timp după aceea. Păreau a fi doi bărbați care vorbeau într-o limbă pe care inițail nu o înțelegeam. După ce s-au apropiat și i-am auzit clar, am înțeles că aveau o problemă de disciplină cu cineva cărui îi spuneau Contra. Dacă era poreclă sau era chiar numele persoanei, nu aveam de unde să știm. Oamenii nu erau furioși, nici porniți pe pedepsirea acestui Contra, ci păreau doar a nu înțelege de ce face ce-o fi făcut și cum de nu poate și el fi în rând cu lumea. Lumea câinilor, lumea lor... Atât am putut să aflăm, pentru că trecând mai departe în sensul din care venisem noi, au dispărut după o ușă pe care am auzit-o deschizându-se în apropierea locului în care eram noi. Nu avea cum să fie ușa pe care intrasem noi din puț. Trebuie să fi fost o alta pe care nu o văzusem din cine știe ce motive: întuneric, încordare, neatenție.
Ciudat mi s-a părut că însoțitorul lor, câinele, nu a spus nimic atunci când a trecut pe sub noi. Nu a lătrat, nu a mârâit. Nimic. A trecut mai departe de parcă neamul canin și-a pierdut simțurile care-l fac atât de renumit în descoperirea multor lucruri, printre care și descoperirea intrușilor. Dar el nu-și pierduse aceste simțuri, ci căpătase un altul. Imediat ce au trecut de ușă, am simțit că trebuie să-i mulțumesc pentru ceva și nu știam pentru ce. Am făcut-o în gând, dar tot nu înțelegeam de ce, care era motivul pentru care trebuie s-o fac.
Când nu s-a mai auzit nimic și am mai așteptat o perioadă, Anton s-a văzut nevoit să-și descătușeze din nou agitația și stresul în care se afla:
- Cine-s oamenii ăștia, Us, și ce fac ei aici? Și mai au și-un câine? Dacă ne rupe ăla?! Cu siguranță i-a rupt și pe Șandor și pe Linur.
Și eu care crezusem că după episodul cu puțul în care am căzut din cauza lui, o să se mai potolească și o să aibă mai multă încredere în mine, în el, în faptul că situația se va rezolva inevitabil pozitiv.
Bine, în ultima parte nici nu credeam. Nu credeam sută la sută, dar începusem să înțeleg că cineva veghea pentru noi, sau cel puțin pentru mine, și că ne proteja mai mult decât ar fi sperat oricine în situația noastră.
Dar ce să-i faci?! Așa era Anton și mi-am dat seama că el nu avea percepția pe care o aveam eu asupra evenimentelor, de aceea l-am înțeles și nu l-am mai certat deloc.
- Trebuie să fie localnici...
- Localnici?! a izbucnit Anton. Cum adică localnici?! O spui așa de parcă sunt săteni și s-ar ocupa cu culesul fructelor, când ei au un câine, o bestie cu colți, înfometată, gata să ne rupă și să ne înfulece cum l-a înfulecat rechinul pe văr'-miu!
Pe toate astea le-a spus dintr-o singură răsuflare și, credeți-mă, nici nu a rămas fără aer.
- Cum adică localnici, Us, tu mă auzi?! m-a zgâlțâit el de umăr.
- Te aud, Anton, dar nu-mi lași timp să vorbesc cu tine. Calmează-te, omule, vrei s-o mai tragem iar ca în puț? Ai uitat de ce suntem singuri aici și nu cu Linur și Șandor?
Cu mâna pe umărul meu, mi-a strâns haina în pumnul lui și netezindu-mi-o apoi, și-a cerut scuze și mi-a promis că nu mai face. Desigur că nici el nu a crezut. Ce să mai zic de mine?!
- Sunt oameni care par foarte familiarizați cu locul, Anton. Asta înseamnă să fii localnic.
Privirea lui îmi spunea că totuși nu e momentul să fiu sarcastic și m-am conformat.
- Stau pe aici, asta e sigur, mai ales după felul relaxat în care se mișcau și după cum au deschis ușa pe care au intrat, ca să nu mai spun de cum discutau despre acel Contra cu care nu se mai înțeleg.
- Care Contra?! Ce relaxare?! Us, eu nu înțeleg chiar nimic. Tu ai priceput ce vorbeau ei? m-a întrebat foarte mirat Anton.
- Da, Anton, unii... era să-i spun că unii dintre noi nu fac pe ei când se află într-o situație ca aceasta, ba chiar sunt atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, dar mi-am dat seama că el era serios, că el chiar nu-i înțelesese pe cei doi. Așa că m-am abținut și am continuat imediat:
- ...unii dintre ei au rămas undeva în urmă, cel puțin acel Contra a rămas.
Văzând pe fața lui că nu înțelege nimic din ce-i spun, i-am făcut un rezumat al convorbirii dintre cei doi, sunându-i că am înțeles fiecare cuvânt din conversația lor, după care Anton a părut mai liniștit.
- Pe mine altceva mă preocupă, Anton? i-am spus eu, nelăsându-i timp să rumege pe îndelete situația în care ne aflam.
- Uimește-mă! a spus el de data aceasta cu sarcasm.
- Câinele, i-am șoptit. Câinele e ciudat. Nu ți s-a părut?
- Nu, a spus el după ce s-a gândit nepermis de mult. Nu mi s-a părut. Dar cum adică ciudat? L-ai văzut?
- Nu, Anton, nu l-am văzut. Cum naiba să-l văd! am spus eu puțin iritat, dar mi-am dat seama că iritarea mea nu avea rost. În situația în care ne aflam, lui Anton nu i s-ar fi părut ciudat să-l fi văzut chiar dacă nu aș fi riscat să mă ridic și să arunc o privire la cei trei. Nu a lătrat decât o singură dat, i-am atras eu atenția, și atunci când erau departe de noi.
Anton a rumegat ideea și a spus uitându-se în ochii mei:
- Adică vrei să spui că jivina ne-a avertizat să ne ascundem?
- Și asta, i-am spus eu misterios.
- Și ce mai e? a adăugat Anton așteptând dezlegarea misterului.
- Eu cred că oamenii au fost aduși aici de câine pentru ca să ne facă nouă loc să trecem mai departe.
Nu am așteptat prea mult o reacție de-a lui Anton, pentru că aceasta a venit cu promptitudine:
- Există două variante, Us: ori ești nebun, ori te-ai lovit la căzătură, ori... ai dreptate.
- Sunt trei, Anton, i-am spus eu.
- Ce?! Ce trei?
- Trei variante, Anton, nu două, i-am spus eu zâmbind.
- Care-i a treia? a întrebat el inocent.
- Nu, omule, nu pricepi? Tu ai zis că sunt două variante și ai spus trei.
El s-a uitat la mine. Privirea lui îmi spunea că știe că ceva am eu în cap, dar nu știa ce, așa că citeam procesul din spatele ochilor săi.
- A..., a spus el și am știut că vine explicația. Ai dreptate. Adică a treia aia, varianta aia, nu era variantă, ci spuneam că ai dreptate. Așa trebuie să fie, dacă zici tu. Eu te cred. Și asta înseamnă că trebuie s-o ștergem mai repede în drumul nostru, că nu știm când se întorc.