12 Ultimul Mesia

    L-am găsit pe Linur în foișorul mic, cel de după cel mare de la marginea pădurii. Foișorul mic era plasat într-un copac de la marginea pădurii, dincolo de unul mai mare care era chiar la capătul drumului ce venea dinspre oraș. Se ridicase o scară și la capătul ei era o platformă acoperită de unde se putea vedea în depărtarea mării. Mai sus era etajul al doilea, cum îi spuneam eu, unde, de obicei, Linur nu se aventura. În sinea mea îmi spuneam, cu o mică răutate uneori, că nu se urcă din cauza vârstei.

    - E liniștitor aici, nu crezi? mă cercetă el cu privirea.

    - Ba din contră. Marea e sursă eternă de gălăgie. Cum poți spune că e liniște?

    - Față-Mică zice că există două tipuri de oameni, părea Linur că duce vorba în altă parte, când, de fapt, nu părăsea aceeași idee.

    Eu m-am uitat întrebător la el, dar nu mă vedea. De parcă nu aș fi fost acolo în acel moment sau, mai degrabă, de parcă nu ar fi fost el prezent. Mie mi se părea că liniștea pe care el o simțea îl și absorbea cu totul în ea, încât nu mai rămânea aici decât un corp care din când în când doar părea să mai scoată câte o vorbă.

    - Și care ar fi acelea, Linur? am încercat eu să-l fac să-și ducă ideea până la capăt.

    - Păi, cum care? întrebă el de de parcă ar fi fost ceva evident pentru toată lumea. Cei cărora le place mare și cei cărora le place muntele.

    - Așa cum te știu eu pe tine, am putea spune că Față împarte oamenii în cei care găsesc liniște în zgomotul mării și cei care o găsesc în tăcerea muntelui.

    Linur își întoarse atunci prima dată fața de la mare de când am ajuns eu în foișor și mi-a spus că devin poetic. Eu am întrebat ce-i aia, dar nu a găsit de cuviință să-mi răspundă. Așa sunt bătrânii. Ce bine de ei! Pot alege când să răspundă și când nu. Nu-i bate nimeni la cap să o facă în mod obligatoriu.

    După un moment de reflecție, mi-am dat seama de ceva:

    - Dar, stai așa, Linur! Față nu vine niciodată la mare decât dacă trebuie, am spus eu de parcă aș fi făcut o mare descoperire.

    - Așa este. Dar să știi că nici muntele nu-i priește? a adăugat el făcându-mi cu ochiul complice.

    - Atunci, cum vine asta, Linur? Față nu e om dacă nu se încadrează în nicio categorie? am zâmbit eu.

    - Ei, și tu acum. Dor e împărțirea lui, nu a noastră. El intră, după cum afirmă chiar el, în categoria celor cărora le plac foarte mult plantele, mai ales copacii, și e tare mândru că din categoria aceasta numai el face parte.

    După un alt moment de gândire i-am spus ironic:

    - Așa de ciudat am să ajung și eu la bătrânețe?

    - Adică vrei să spui că eu sunt ciudat? mimă el o supărare.

    N-am mai spus nimic și am tăcut stânjenit puțin, privind marea și pe cei din bărci care încercau să prindă pește în larg. Avea o culoare frumoasă, mai ales cu soarele care bătea aproape perpendicular pe ea. O culoare turcoaz, un turcoaz mai viu decât cel pe care poate îl știți voi se întindea de la mal până la câteva zeci de metri în larg. Culoarea era frumoasă, mare întinsă, pescărușii se agitau deasupra ei, poate că peștii se hârjoneau în ea. Era o priveliște frumoasă, n-am ce spune! Cu toate acestea, nu mă trecea niciun fior de dragoste față de acest peisaj și nici nu găseam nimic liniștitor în el.

    - Te căutam să-ți spun ce am vorbit cu Ben de dimineață. Am vorbit mult, mai ales că erau și Anton cu Iolanda acolo. Dar acum când mă gândesc, îmi dau seama că nu am înțeles mare lucru. Vrea doar să-mi dezvolt ceea ce am descoperit, ca să ne folosim cum putem de aceste capacități. Adică să se folosească el, cred, am adăugat eu cu oarecare deznădejde.

    - Și ce ți-a propus? întrebă Linur evident interesat de discuția mea cu Ben.

    - Nu am înțeles mare lucru, dar cred că nu a propus nimic. Cel puțin, nu deocamdată. A spus că ne mai gândim sau că hotărăște mâine ce va urma. Dar mie nu mi-a plăcut deloc cum sună. Da' ce-s eu, experiment?!

    Linur s-a uitat din nou la mine, mi-a pus o mână pe umăr și mi-a spus să nu mă aprind așa de tare:

    - În fond, Ben e un om bun, dar acum a apărut ideea de pericol pe care l-am retrăit cu toții după o lungă perioadă de liniște. Trebuie să se asigure că totul va fi bine pentru fiecare dintre noi.

    - Da, da! Sigur! am spus eu neîncrezător. Cine știe ce are de gând cu mine?! Eu nu sunt experiment, am subliniat ca să fie bine înțeles, de parcă vorbeam cu Ben, nu cu Linur. Imediat mi-am dat seama de asta și mi-am cerut scuze.

    - Nu-i nimic, băiete. Tu fă ceea ce crezi că trebuie să faci și totul va fi bine. Eu unul am mare încredere în tine.

    După câteva clipe, am coborât amândoi din foișor și ne-am îndreptat către oraș. După ce ne-am îndepărtat de mare și zgomotul ei a dispărut brusc, Linur a adăugat:

    - Și să-ți mai spun ceva. Nu cred că Ben a uitat deja ce mare serviciu ne-ai făcut tuturor. În fond, ne-ai salvat pe toți și mai ales pe viitorul lui copil. Oamenii lui Sparr par de treabă, dar cine știe unde s-ar fi ajuns! Ben nu e omul care să uite așa ceva. Nu cred că e nimeni dintre noi care să uite așa ceva. Până și unii din ceata lui Sparr vorbesc cu admirație despre tine.

    - Serios?! mi-am exprimat eu uimirea fără nici un pic de cenzură, dar cu ceva mai multă mândrie decât îmi stătea în fire.

    - Sigur. Dar tu nu ai vorbit cu ei încă? întrebă Linur cu o curiozitate autentică.

    I-am subliniat faptul că subsolul nu era locul meu preferat, deși el știa asta, dar că am să fac un efort și am să ajung acolo. În plus, chiar eram curios să văd și alți oameni de la care puteam afla și alte lucruri decât de la cei cu care stăteam toată ziua. Ei oricum veneau din alt loc, văzuseră poate mult mai multe decât mine și poate că chiar și știau alte realități decât cele cu care eram eu familiar. În plus, era și un motiv să-mi mai înving teama de subsolul acela, sau de altele în care cine știe dacă voi mai intra fie și puțin. Nu putea fi decât în avantajul meu, spunea Linur, deși aveam impresia că spune mai puțin decât știe.

    Până la pădure nu am vorbit decât despre Față și copacii lui pe care-i venera mai ceva decât pe niște zei. Linur credea în zei, dar, obișnuia el să spună, nu în cei de odinioară, ci în cei care sălășluiesc în noi și care ne fac să fim puternici sau slabi. Atunci când zeilor din noi li se permite, de către noi înșine, firește, a adăugat el, să se manifeste, devenim puternici. Când îi ignorăm, suntem slabi, așa ca Isidor.

    Linur nu m-a contrazis când am supus că Isidor este totuși băiat de treabă, dar poate că are și el metehnele lui.

    Lăsându-l pe Isidor în pace, pentru că știam și eu despre viciile lui, și trecând prin cimitir, l-am întrebat pe Linur dacă toți cei din ceata lui Sparr au fost închiși.

    - Cum să fie toți închiși, Marius? Gândește-te și tu! Unde să-i băgăm pe toți?

    - Eu nu am fost, cu trupul, decât o singură dată în subsol și asta a fost la scurt timp după ce am ajuns aici, am spus oprindu-mă din mers. Crede-mă că nici nu mai știu pe unde se intră, ce să mai zic de numărul de camere sau de unde sunt ele!

    - Chiar de atunci nu ai mai fost? spuse el mirat de parcă ar fi vrut într-adevăr să afle. Băiete, ai o mare problemă!

    Deși el era sincer, eu am fost atât de jenat de frica mea, încât nu i-am mai spus nimic și am pornit mai departe, lăsând în urmă cimitirul care se încălzea leneș la soare.

    - Au fost lăsate libere toate femeile și fetele. Bărbații și băieții au fost toți închiși așa cum s-a putut. Nu sunt mulți, dar în spațiul din subsolul cazinoului așa par. Ben face astăzi consiliu să vedem pe cine mai lăsăm afară, pentru că prea sunt înghesuiți acolo. Nu e uman ce se întâmplă și el a fost de acord cu noi.

11 Ultimul Mesia

    După un timp în care Ben părea a cântări vreo decizie pe care nu mi-a împărtășit-o imediat, a spus:

    - Cu această ocazie am descoperit că ai un talent pe care nimeni nu-l mai are, dar despre care cei de vârsta lui Linur spun că oamenii îl aveau în trecut. Tu trebuie să ți-l dezvolți, iar noi să ne folosim de el. Ce zici?

    - Eu zic, am spus eu fără să mă gândesc prea mult, să-i lăsăm pe Anton și pe Iolanda să plece și să mă duc și eu să mă odihnesc puțin. Nu știu de ce, dar toată încercare asta de a fi altfel decât sunt mă obosește peste măsură.

    - Bun băiat, a spus Ben luându-mă de după umeri. Mergi și te odihnește. Săptămâna asta ai liber, dar vom hotărî mâine ce și cum vom face. Anton și cu Iolanda mai rămân puțin cu mine, a zis el, uitându-se la cei doi care au pus capul în pământ când i-au întâlnit privirea.

    Nu i-am mai zis că bănuiam eu și ce vom face și cum, pentru că nu avea rost. Ben știa că știu, dar așa era el: uneori îi plăcea la nebunie s-o facă pe-a șefu', ceea ce și era, de fapt, doar că asta făcea cel mai des cu noi, ăștia mai mici. Cu cei mai mari nu-și permitea s-o facă pe-a șeful, chiar era șeful și toți cei mari știau asta. Îl apreciau și-l respectau. De asta poate că mi-era așa de simpatic, mi-am zis eu în timp ce ieșeam prin ușa din spate, pentru că are un aer copilăresc, ba mai mult, adolescentin cu noi cei care eram copii sau adolescenți ca mine și ca Anton. E posibil să nu fi trăit din plin aceste perioade, dar eu cred că o făcea doar s-o impresioneze pe Marina pe care o iubea sincer, iar Marina era topită după astfel de comportament al lui Ben.

    Până la urmă, era treaba lor ce făceau ei doi, dar ce urmau să hotărască în legătură cu mine nu bănuiam aproape deloc.

    - L-ai văzut pe Linur? l-am întrebat eu pe Față care stătea sub avocadoul înmugurit din grădina din spatele cazinoului îngrădindu-l.

    - Știi, Marius, s-a trezit el să-mi dea sfaturi pe care nu le-am înțeles pe loc, copacul tânăr are nevoie de protecție până se face mare. După aceea pot roade iepurii cât vor la scoarța lui și tot nu vor putea să-l doboare.

    - Ce-ți veni, Față? Avocadoul e bătrân! N-are nevoie de protecție. Eu te întrebam de Linur, i-am spus eu după aceea. Știi cumva unde-l găsesc?

    El s-a oprit din ceea ce făcea, s-a uitat lung la mine de parcă m-ar fi văzut prima dată și a spus:

    - Interesant. Foarte interesant!

    Dar până să termine el ultimul cuvânt am plecat pentru că se vedea treaba că nu ai cu cine vorbi în ziua aceea. Față era într-un din zilele în care nimeni nu se înțelegea cu el.

    - Caută-l la oaspeți sau la foișorul de pe plajă.

    Sau poate nu era una dintre acele zile, mi-am spus ridicând mâna în semn de mulțumire și îndreptându-mă către plajă, acolo unde simțeam că trebuie să fie Linur.

Drumul spre plajă fusese unul foarte frumos până în această iarnă când dădu un ger atât de puternic, încât natura reușise să-i uimească atât pe Linur, cât și pe Față care ziceau că nu mai văzuseră nici ei atâta ninsoare și nu mai simțiseră asemenea ger de când se știau. Și se știau de mult, le plăcea lor să adauge.

Până la plajă se parcurgea un drum care devenise mai mult cărare din cauză că nu circulau decât oameni pe el, iar buruienile invadaseră zonele necălcate. Drumul avea vreo doi kilometri și fusese străjuit de o parte și de alta de copaci mari, groși și înalți, care își aveau domeniu până la câteva sute de metri atât în stânga, cât și în dreapta lui. Cu iarna aceasta însă, domeniul lor s-a redus considerabil, spre marea dezamăgire a lui Față care avea o atracție deosebită pentru copaci. Linur spunea că Față Mică (el nu-i spunea niciodată doar Față) crede că sunt cele mai evoluate ființe care au existat vreodată pe fața Pământului. Au existat, zicea el, de pe când lumea a fost populată cu animale ca noi ca să ne ajute să putem respira și nu au dispărut în ciuda tuturor cataclismelor care au încercat să distrugă planeta. Nici chiar în ciuda omului care aproape că s-a distrus pe el însuși, adăuga Linur.

    Eu nu puteam suporta această idee. Cum adică niște plante să fie mai evoluate ca mine?! Ele nici nu se mișcă, nici nu gândesc! Întocmai, îmi spunea Linur. Poate că Față avea dreptate tocmai pentru că sunt ființe care nu au nevoie de mișcare pentru a trăi, pentru că au nevoie de foarte puține resurse. Pe când noi, avem nevoie de hrană care nu ne este dată din cer nici de ploaie, nici de soare, avem nevoie de adăpost, de haine, de comunicare și de câte și mai câte, ca să nu mai adaug și altceva, dacă mă gândesc la Anton și la Iolanda.

    Aveau bătrânii ăștia doi un dar de a strica cheful omului împreună cu ideile lui tocmai când nu aveai nevoie de așa ceva. Dar ce să le faci?! Mie mi-erau simpatici așa cum erau ei, mai ales Linur. Nu m-aș fi supărat serios pe el niciodată.

    În drum spre plajă, fusese amenajat un cimitir. Poate că era acolo dinaintea erei noastre, poate că nu. Nici nu mi-am bătut capul să întreb, pentru că eu credeam că era dinaintea noastră.

    Când am ajuns la cimitir, m-am oprit o clipă. Se întindea de o parte și de alta a drumului. Așa spusese Ben că e bine să fie, pentru ca să nu uităm ce suntem, de unde venim și unde ajungem, când vom trece prin el. Îmi amintesc perfect aceste cuvinte, chiar dacă eram mic de tot pe atunci. Nu știu cu ce ocazie o spuse și nici dacă erau cruci în cimitir sau fuseseră rostit cuvintele cu ocazia plantării primei cruci acolo.

    L-am privit și parcă îl vedeam pentru prima dată. Era tot acolo între copacii care nu au fost tăiați din jurul lui la îndemnul expres al lui Ben. Cineva trebuia să-i protejeze și pe morți, făcuse o glumă în iarna aceasta un bărbat mai tânăr care fusese apoi chemat la Ben pentru a fi disciplinat, mi-am spus eu. Dar, paradoxal, Isidor avea dreptate. Cineva trebuia să-i protejeze. Sau nu neapărat să-i protejeze, dar să le protejeze memoria. Eu nu aveam pe nimeni în acest cimitir cu pietre funerare pe care erau sculptate grosolan sau mai fin numele celor care erau sub greutatea lor. Multe aveau numai numele morților.

    Ai mei fuseseră uitați prin alte locuri și nu avuseseră atâta noroc, încât să fie înmormântați. Au rămas sub cerul liber sau au fost sfâșiați de fiare sălbatice sau de corbi lihniți. Sau, cine știe, poate că au fost mâncați de banda care i-a ucis. S-au mai auzit, spunea Față, cazuri de canibalism și în vremuri mai civilizate. Doar sora mea, Sorana, a fost înmormântată, dar undeva departe de locul acesta. Și nu mai știu unde este pentru că Linur a refuzat să-mi spună.

    Cimitirul era pustiu, doar cireșii plantați de Față cu ani în urmă mai erau printre morminte, însă numai cei care au rezistat gerului erau înfloriți. Da, Față cu cireșii lui! Niște vrăbii se zbenguiau printre ei și pe pietrele de mormânt. În rest, liniște. Vântul nu se auzea, pentru că frunzele erau prea mici ca să le poată urni și acestea să mai și foșnească. Atunci mi s-a părut că văd pe cineva ieșind din cimitir pe partea opusă. Era o femeie îmbrăcată în niște haine care mi-au atras atenția pentru că nu mai văzusem asemenea haine colorate. Am recunoscut roșu aprins, albastru, dar nu ca al mării, și portocaliu. Mai avea două, pe pantaloni, pe care nu le-am putut denumi.

    Hainele noastre erau toate ponosite, șterse de vreme și de spălare îndelungată și de soare. Culorile hainelor noastre nu erau în niciun caz atât de colorate ca ale acestei femei care se pierduse în pădurea de dincolo de cimitir. O fi și lume nouă, mi-am zis, mai ales cu oaspeții ăștia nepoftiți ai noștri.

    Ce e drept, nu avusesem timp să-i studiez câtuși de puțin, dar aveam s-o fac de îndată ce vorbeam cu Linur. Speram ca el să mă lămurească mai repede în legătură cu planurile pe care le avea Ben pentru mine, deși bănuiam eu ceva. Îmi trebuia însă o confirmare. Linur făcea parte din cei cu care Ben se sfătuia și cu siguranță că știa ceva care mă interesa și pe mine, pentru că mă implica mai mult decât mi-aș fi dorit.

10 Ultimul Mesia

    Imediat am admirat-o pentru ambele atitudini și am adoptat-o în sinea mea ca pe o soră mai mare. Dar nu puteam să nu constat că Ben nu se scălda în același ape cu mine. Sau poate că da. Nu eram sigur și nici măcar nu doream să fiu. Îmi plăcea să cred că e un amestec de autoritate și înțelegere la el pe care puțini dintre cei care ne-ar fi condus l-ar fi avut. Poate că mulți ar fi căzut într-o extremă sau cealaltă. El însă, nu.

    - Asta nu e rău, Iolanda, a spus Ben încercând să mențină echilibrul despre care vă spuneam, sau cel puțin așa credeam eu. Dar în alte timpuri, fato! Nu acum! Acum, când trebuie să facem ceva, facem, și după aceea ne mai gândim la hârjoană.

    Nu știu de ce, poate cuvântul, poate expresia lui Ben, dar Iolanda a izbucnit într-un râs care a fost scurtat de privirea lui Ben pe care am văzut-o toți din cameră, chiar dacă nu ne uitam la el.

    - Nu râde, Iolanda! aproape a strigat Ben în timp ce Anton o trăgea ușor de mână. Putea să se termine urât de tot, iar voi să nu mai aveți niciodată vreme de... ceea ce făceați acolo.

    Era clar acum pentru toți că Ben a evitat cuvântul care a făcut-o pe Iolanda să chicotească și că aceasta era capul tuturor belelelor în care a intrat Anton sau în care urma să intre.

    - Norocul nostru cu Marius care a fost și el destul de nesăbuit, dar care ne-a scos dintr-un posibil mare necaz.

    Ben a făcut o pauză lungă după ce a spus asta, timp în care fiecare s-a recules în sinea sa, iar el s-a îndreptat către Marina căreia i-a pus o mână pe umăr. Toți cei prezenți doreau o rezolvare cât mai rapidă și favorabilă lor a situației. Liniștea fusese tulburată, evident, dar chiar și eu, care eram mai detașat acum de cele ce vor fi urmat, îmi doream să aud că totul va fi bine și că vom reveni, nu de mâine, nu de diseară, ci chiar de acum la starea în care ne aflam cu toții înainte de atac. Dar cine ar fi putut face asta? Poate că nici chiar acel dumnezeu al lui Linur nu ar fi putut face o astfel de minune, deși, după cum afirma el că poate, mi-aș fi dorit să cred și eu ca el într-unul care să mă asculte în astfel de situații cărora noi nu aveam cum să le găsim rezolvări imediate.

    De la fotoliul în care stătea Marina, Ben s-a îndreptat spre fereastra unde stăteau Anton și cu Iolanda care, văzându-l că vine, și-au dat drumul mâinilor împreunate. Ben vorbea cu ei, dar era limpede că nu se adresa numai lor, sau mai bine spus, nu lor în primul rând:

    - Sparr, cel care îi conduce pe atacatori, mi-a spus că mai au niște oameni care au rămas pe drum, undeva într-o peșteră din munți. El pretinde că sunt vreo zece care s-ar fi oprit pentru a o ajuta pe Facta, soția lui, să nască.

    - Nu se poate! am spus eu imediat. Cred că minte. Copilul pe care l-am simțit în femeia pe care am prins-o de păr e al lui.

    - Poate că vei fi și mai uimit, Marius, când vei afla că nu a negat asta. Chiar el mi-a spus că și Brima, așa o cheamă, îi...

    - Asta nu înseamnă că nu poate fi mincinos. Pentru mine e clar, am spus eu sigur pe ce spun, dar ce spuneam nu era ceva gândit sau simțit, vrea ca să trimitem oameni în munți după ei. Acolo ne poate aștepta o armată care apoi să vină aici unde ne vor găsi mai puțini și să ne supună și să-l elibereze.

    Nu mă așteptam să spun ceea ce am spus, tot așa cum nici Ben nu se aștepta, pentru că ceea ce a urmat era parcă o inversare de roluri evidentă, cel puțin, pentru noi doi:

    - Nu credeam să spui asta. Mă mir. Ceva se petrece aici. Poate că asta ar fi trebuit să spun eu, nu tu, iar tu să spui că trebuie să mergem imediat să ajutăm femeia. În fond, așa cum crezi tu că minte, așa cred și eu că tot atât de bine poate să spună adevărul.

    - De ce? am întrebat eu.

    - Gândește-te, Marius. Omul, ca și mine, ar fi făcut orice numai să nu pățească ceva Brima. Toată gașca lui a renunțat la luptă când a aflat că e însărcinată și amenințată cu moartea. Ceva e la mijloc. Prea ușor au lăsat armele jos. Eu cred că în grupul lor nu au mai apărut de foarte mult timp copii. Uită-te la cum arată!

    - Ei? Cum arată?

    - Sunt mult mai bătrâni decât noi cei de aici care avem copii, Marius. Ei nu au mai avut de foarte mult timp copii. Pentru mine e clar că asta e mai important pentru ei decât să lupte cu vreo altă gașcă, eventual de agricultori și pescari cum suntem noi, pe care să-i cucerească.

    - Adică, vrei să spui, am zis eu pe un ton mult mai familial decât aș fi vrut, că faptul că aveau arme și că au pornit un atac este un lucru secundar? Că nu o fac decât ca să supraviețuiască, dar ei sunt oameni buni în fond?

    - Exact asta vreau să spun. Acum, zi și tu ce crezi că a spus privirea Brimei și a lui Sparr când erau siguri că dacă nu fac ce zici, ea moare.

    M-am gândit pentru un moment că s-ar pute ca Ben să aibă dreptate și am încercat să dau de Brima, acolo pe unde era ea și să încerc să văd în sufletul ei. Am dat de ea în subsolul clădirii și, încercând să comunic cu ea, am ajuns la copil, din nou. Am aflat că mama lui era foarte protectoare, că îi cânta și că așa făcea și Sparr, dar mult mai rar. Poate pentru că nu dorea ca ceilalți să știe, mi-am spus eu amintindu-mi de privirile celorlalți când Brima a fost amenințată cu pistolul de jucărie. Ba dorea să se știe, mi-a spus fătul, dar puțin mai târziu, când era sigur că sarcina nu va fi în pericol.

    M-am trezit din reveria care era mai mult decât o simplă reverie și i-am zis lui Ben că e posibil să aibă dreptate:

    - Băiatul m-a asigurat că sunt oameni buni, că pentru ei contează să-și crească semenii în armonie, dar că nu se dau în lături de la a-i apăra chiar cu prețul vieții.

    - Uite, vezi! zise Ben. Ți-ai revenit. Poate că Sparr nu minte. În plus, noi îi avem pe ei, iar ei au ceva pe care îl vor protejat cu orice preț. Atâta timp cât ei sunt captivii noștri, ne putem asigura că în munți sunt într-adevăr oameni, semeni de-ai noștri, care nu au cum să ne facă rău. Brima e garanția.

    - Hei, hei, Ben! Să nu ne gândim așa departe, am spus eu îngrijorat oarecum de felul în care lucrurile ar fi putut evolua.

    - Acum, gata. Rolurile și-au revenit la normal. Tu ești Marius și eu, Ben.

9 Ultimul Mesia

    Intrând, am văzut că la fereastră, în stânga intrării adică, erau Iolanda cu Anton a căror mohorâre contrasta cu ziua însorită de afară care lumina fereastra din spatele lor. În parcul din fața cazinoului se vedeau câțiva copii care jucau prinsa, un vechi joc inventat, zic unii, printre care Linur și Garst, pe undeva pe lângă fosta Mare Neagră, unde o mai fi fost și aceea!, și pe care l-am jucat și eu de atâtea ori, chiar și cu Anton, care era mai mare decât mine. Interesul pentru acest joc ne-a pierit amândurora când am mai crescut. Pentru Anton era evident care devenise noul lui interes. Pentru mine se mai delibera încă de către entități care se ascundeau de mine deocamdată. Ce puteam face? În fond, cam toți adolescenții dacă nu-și îndreaptă atenția spre vreo fată nu știu ce-i cu viața lor. Cam acolo mă aflam și eu. Ceva îmi spunea că această situație este pe cale să se schimbe.

Poate nu acum, pentru că pe Ben îl preocupa cu totul altceva decât am crezut eu înainte de a intra în cameră. Oricum, când am făcut primul pas spre el, am știut instantaneu ce vrea să mă întrebe, apoi a început el:

- Ia spune, Marius, chiar vezi în burta femeilor?

Mă așteptam să mă mai întrebe cum fac asta, dacă nu e ceva închipuit, dacă nu cumva am consumat aceleași ierburi pe care le înghițise cu o săptămână în urmă Vabrum, un puști căruia îi plăcea să e laude cu ce descoperiri făcuse el în rândul buruienilor de pe plajă și care era mai – mai să moară din cauza avântului științific și experimentelor pe propriu-i corp.

Nu. Ben aștepta răbdător un răspuns pe care i l-am oferit cât de rece am putut eu. Ulterior, mi-a fost clar că nu mi-a ieșit.

- Da. În fond, de ce nu?

    S-a uitat vreo câteva secunde bune la mine de parcă nu aș fi fost decât un glas care nu se putea asocia unei forme fizice, după care m-a întrebat direct:

    - Marina ce are?

    - E fată, am spus eu repede. Și e foarte dornică să vă vadă cât mai curând, am mai adăugat, deși mi-am dat seama imediat că mai bine țineam pentru mine această remarcă.

    Știam lucruri pe care nu aveam cum să le știu în mod obișnuit și care unora le păreau de domeniul fantasticului, dar exact așa s-a întâmplat, iar mie mi se părea firesc, de parcă nu ar fi fost niciodată altfel, de parcă eram în situația aceasta de când mă știam. Nu că m-aș fi cunoscut de prea mult timp sau că acum mă cunoșteam în adevăratul sens al cuvântului. Dar situația era naturală pentru mine.

    Am sesizat un zâmbet pe buzele lui Ben și imediat a venit și justificarea:

    - Dorința Marinei s-a îndeplinit. Nu-i așa? a adăugat el uitându-se spre Marina care era pe un fotoliu cu fața spre șemineu.

    - Tu ai fi vrut băiat, dar te mulțumește oricare situație, am spus eu ca și cum asta era o veste pe care toată lumea o cunoștea și nu mai era de foarte mult timp un mister sau ceva pe care Ben să-l ascundă. În fond, Ben mai avea doi băieți cu Marina. Nu avea de ce să nu fie mulțumit. Era genul de bărbat căruia îi plăceau nespus copiii, dar care îi iubea de îndată ce erau băieți. Iar Ben avea doi.

    - Da, Marius, numai că o spui de parcă a-i ști-o de foarte mult timp, a sesizat și el. Ce se întâmplă cu tine? Sau așa ai fost și nu te-am cunoscut noi, a spus el evident îngrijorat. Nu mi-am dat seama dacă îngrijorarea era pentru prima remarcă sau se ascundea în spatele întrebării. Cert este că era acolo și că știam că aș putea afla doar sondându-l, intrându-i prin minte și prin suflet ca să constat ce se află acolo, dar am ales să nu o fac.

    Nu știam dacă să fiu sincer cu Ben sau nu, dar mi-am spus să risc. În fond, toți cei din cameră, și mai ales Ben, erau oameni buni, care nu ți-ar fi făcut rău cu intenție niciodată. Dar, m-am gândit eu, erau oameni și oamenilor le place confortul pentru care uneori sunt dispuși să plătească un preț mai mare decât ne-am aștepta noi ceilalți.

    - Cum să spun?...

    - Încercă, a zis el. Ceva se petrece, nu? Eu chiar vreau să înțeleg, a spus Ben și am simțit că era sincer. În fond, ne-ai salvat pe toți, și în acest moment s-a uitat mustrător spre fereastra unde era Anton. Dacă te-am putea ajuta, ar fi felul nostru de a-ți mulțumi.

    - De fapt, Ben, știu cum să spun.

    Nu am mai adăugat că trăgeam de timp pentru a stabili în ce situație mă aflam. Cu oamenii, după cum v-am spus, nu poți ști niciodată. Dar alte semnale în afară de sinceritate nu am primit de la Ben, oricât m-aș fi străduit să aflu prin noile canale pe care le aveam.

    - În momentul în care am pus mâna pe pistolul de jucărie...

    - Ce?! am auzit dinspre fereastră.

    Ce să vă mai spun! Eram mic și nu mi-am dat seama că secretul trebuia ținut pentru a nu crea eventuale animozități, zicea Ben, deși eu nu prea știam ce-s alea. Dar Anton a putut fi repede convins, pentru că doar noi cei din cameră știam unde fusese el când ceața ne atacase.

    - ...tremuram de frică, am spus eu.

    - Nu aș fi zis, a spus cu convingere Ben.

    - Ba chiar tremuram și dacă țeava nu ar fi fost de metal, sigur se prindeau. Dar noroc cu Linur care mi l-a făcut cadou. În fine. Când am ieșit în sala mare, atunci am simțit că femeia este însărcinată. Nu mă mai întrebați cum de am simțit, că nu știu mai multe decât voi. Nu am cum să explic. A fost un lucru pe care pur și simplu îl știam. Acum, cu Marina, am spus eu puțin jenat, a fost altfel. A trebuit să vreau să știu. Atunci am știut și gata. Mai multe nu am cum să spun.

    Atunci Ben a spus că auzise el despre lucruri din acestea din timpul oamenilor de demult, dar că nu le-a dat importanță.

    - E posibil ca oamenii să recapete ceea ce au pierdut cândva, a mai spus el. Vom mai vorbi pe tema asta, dar acum avem și altele de pus la punct, a zis Ben trecând pe lângă mine și ducându-se spre fereastră, la cei doi. Ce facem cu Anton al nostru? Înțeleg că Anton avea capul altundeva, și va plăti pentru asta, dar tu, Iolanda, puteai să-l tragi de urechi. Ție unde ți-a fost capul, fată?

    Răspunsul pe care l-a primit ne-a încredințat că nu o cunoșteam nici pe un sfert pe Iolanda pe cât am fi crezut și că femeile ascund mult mai multe decât vor ele să creadă că ascund:

    - Tot acolo, a ținut ea capul sus, dar doar pentru extrem de puțin timp, pentru că în clipa următoare și-a dat seama fie că nu se cuvenea să răspundă așa, fie că ar trebui ca puțină rușine să fie asociată cu statul ei de domnișoară.

8 Ultimul Mesia

    Bărbatul a fost foarte uimit în acel moment să afle că știu că e însărcinată. Femeia a lăsat capul în jos, iar cei din grupul lor se uitau unii la alții foarte mirați. Se pare că bănuiau ei ceva ce numai cei doi știau.

    Ai noștri i-au dezarmat imediat pe toți din sală și câțiva s-au dus afară pentru a-i face prizonieri și pe ceilalți. Niciunul nu a opus rezistență.

    Eu mi-am luat pistolul de la gâtul femeii și l-am pus imediat în sân, sub geaca pe care o aveam pe mine, astfel încât să știe cât mai puțină lume despre ce era vorba. Pentru mulți a rămas un mister de unde aveam eu o armă adevărată. Pentru alții, de unde atâta curaj într-un puști? Pentru cei mai mulți, cum de aveam asemenea capacități de a percepe dincolo de lume? Iar pentru vreo câțiva, toate aceste mistere se amestecau ciudat în privirea lor.

    Au fost toți imobilizați cu mâinile la spate și duși la subsol, acolo unde erau mult mai multe săli decât erau la suprafața clădirii. Multe dintre ele au fost transformate în celule improvizate în care au fost închiși atacatorii noștri.

    După ce au fost duși cu toții la subsol, a doua zi Ben l-a trimis pe Față să mă cheme la el.

    - Du-te, mi-a spus Linur cu o atitudine paternă. Începe pentru tine o nouă viață. Sau nu. Ai grijă cum faci primul pas.

    Ce vorbe erau acestea pe care să le spui unui adolescent după ce a făcut ceea ce am făcut eu? Linur ăsta era depășit de vârstă câteodată. Cine să-l bage în seamă atunci? Eu însă eram convins că îmi voi continua aceeași viață. Poate puțin diferită, dar aceeași. De ce ar fi fost alta? Ce îmi putea oferi Ben mai mult decât îmi puteam oferi eu însumi?

    - Nu poate nimeni să-mi ofere ceea ce eu deja am, Linur, l-am asigurat eu. Cred că doar voia să avem o discuție despre cum am amenințat eu o femeie însărcinată cu un pistol cu apă.

    - Mergi și vezi. Am senzația că după aceea, îmi făcu cu ochiul Linur, va trebui să purtăm și noi o discuție.

    - După aceea, am spus eu împăciuitor, oricum vom mai avea discuții. De asta suntem noi apropiați, nu?

    - Nu, Marius, nu, a protestat bătrânul. Esența relației nostre nu este vorba, ci este o alta mult mai importantă. Problema, a mai spus el cu un regret amestecat cu o urmă de umor, e că nu-mi dau seama sau nu-mi amintesc care ar fi aceea.

    L-am lăsat râzând de unul singur și am părăsit grădina din spatele cazinoului, acolo unde obișnuiam noi să stăm sub un copac de avocado care era foarte bătrân și care supraviețuise tocmai, credeam noi, pentru că era atât de izolat de restul parcului din fața cazinoului care nu avusese decât copaci tineri și arbuști plantați de noi, pentru că pe cei vechi nu i-am mai găsit când am venit noi aici cu ani în urmă. Dar acum erau și ei scoși, cu excepția unuia singur. Nimeni nu știa să spună cum de acel copac, avocado adică, supraviețuia an de an climei tot mai reci și mai ales cum de supraviețuise acestei ierni care tocmai trecuse și care nu fusese deloc blândă cu noi.

    Am străbătut grădina în care se aflau câțiva copii cu mamele lor care se uitau lung la mine și, acolo unde erau mai multe, ziceau ceva după ce treceam. Eram curios să știu ce-și spun, dar nu într-atât de curios încât să merg mai încet pentru a le înțelege, și nici atât de curajos să merg să le întreb ce au de spus. Oricum, mi s-ar fi părut și o lipsă totală de impolitețe, la care eu nu mă pretam decât când îmi pierdeam firea.

    În sala mare era puțină lume care-și vedea de treabă. Erau vreo trei bătrâni și două femei, după câte am putut observa. Îi cunoșteam pe toți, desigur, dar nu avusesem vreodată ceva să le spun. Nici eu lor, nici ei mie. Acum însă, un bătrân cât se poate de bătrân pe nume Garst se uita la mine de cum intrasem pe ușă și, când am ajuns în dreptul lui, mi-a spus încet:

    - Mulțumesc. Nu am mai văzut atâta curaj de când eram eu mic.

    - Și dacă nu a fost curaj? întrebă Ben din ușa în care mă aștepta.

    Bătrânul s-a uitat câteva clipe la el după care a spus:

    - Uite că eu cred că asta a fost, dacă nu mai mult, și nu pricepem noi. Doar nu din cauza fricii lui Marius suntem încă aici.

    Jenat puțin, Ben a intrat în cameră făcându-mi semn să-l urmez.