Faceți căutări pe acest blog

marți, 5 ianuarie 2021

3 Ultimul Mesia

 - Cum adică în alt fel? Cum s-ar putea așa ceva, moș Linur? Ce tot spui acolo? obișnuiam eu să-l fac să creadă că chiar eram interesat de ceea ce spunea. Lucru ciudat însă era că, cu cât creșteam și eu, cu atât deveneam mai atras de astfel de subiecte. Poate că mă scoteau din acel program căruia trebuia să-i fac față de fiecare dată când aveam treabă sau când nu aveam, pentru că cei care ne conduceau puteau să mă trezească la orice oră din noapte ca să-mi dea câte o sarcină pe care să o îndeplinesc singur sau împreună cu alți copii de vârsta mea sau mai mici. Ce trebuia făcut, trebuia făcut, fie că-mi plăcea sau nu. Dar, de cele mai multe ori nu gândeam sarcina pe care o aveam de îndeplinit în acești termeni. Știam că trebuie făcută pentru binele nostru al tuturor și gata. Nu mă gândeam că aș putea face în alt fel. Dar uite că existau și alte feluri. De a comunica, de a gândi.

- Adică ce știau mai mult decât a vorbi și a scrie? am insistat eu pentru că vedeam că parcă nu ar dori să ducă până la capăt discuția.

Linur făcea pauzele lui despre care am ajuns să cred că sunt parte dintr-o strategie de a mă incita și mai mult, strategie care, oricum ar fi fost, adevărată sau doar închipuită de mine, dădea roade, pentru că de fiecare dată eram nerăbdător să-mi spună tot mai multe.

- Vreau să spun că da, puteau mai mult decât atât. Vorbitul și scrisul erau foarte vechi, așa că ființa lor, cunoscând o vreme de pace îndelungată, începuse să dezvolte și alte posibilități. Poate că erau de origine divină. Eu de unde să știu?! Dar așa se spune.

De fiecare dată când aducea vorba despre divinitate, eu i-o tăiam scurt că așa ceva nu există, doar știe și el. Răspunsul lui era implacabil același: ce treabă am eu cu ce alegea el să creadă?! Eu replicam la fel de îndârjit ca și el că are, pentru că, în loc să trăiască realitatea, trăiește o iluzie și-și pierde mare parte din viață cu lucruri nefolositoare. Și ce-ți pasă ție? mă întreba el, iar eu i-o trânteam în timp ce mă îndepărtam că uite-așa, că-mi pasă, ce treabă are el cu ce lucru aleg eu de care să-mi pese?

În final, eram satisfăcuți amândoi, deși, pentru cineva care nu ne cunoștea, ar fi putut să pară o harță.

În timp, se legase o prietenie între noi pe care nici nu încercam să ne-o explicăm. Poate se întâmplase din cauză că eram ambii ai nimănui, fără apropiați prin care să ne simțim legați de lumea aceasta în vreun fel. Ai lui muriseră cu mult înaintea alor mei, dar poate că despărțirea lui de ei fusese mai traumatizantă decât a mea. Cine să știe? Nu spusese nimănui. Doar într-o seară îi scăpase că avusese o nepoată. Atât și nimic mai mult, dar celorlalți, mai mult decât mie, le era clar că asta era cauza legăturii lui cu mine. Cei pierduți erau legătura lui cu mine, iar această legătură era în fond o singurătate. O singurătate în mijlocul unei mulțimi. Eu nu eram așa de sigur, dar mă bucuram de ce aveam. Bănuiam eu că așa ar sta treaba de când îmi dăduse pistolul cu apă, cu mulți ani în urmă. Era unul special, spunea el, pentru că doar mecanismul interior era din plastic, în rest totul era făcut din metal.

Așa era Linur, unul dintre cei mulți care constituiam grupul nostru. În fond, era ca o rudă pentru mine, iar eu eram mai mult ca o pisică. Când doream să fiu lăsat în pace, nu se putea împotrivi nimeni. Nici chiar eu.

Acum însă doream să fiu lăsat în pace pentru că aveam treabă și fiecare dintre noi, din grupul nostru, era conștient că treaba trebuie făcută, nu amânată. De asta depindea supraviețuirea noastră. Până acum ne-am descurcat destul de bine. E drept, mulți, poate prea mulți muriseră în peregrinările noastre prin lume cărora eu nu le găseam niciun rost. Și poate că nici nu aveau. Era ca viața însăși drumul nostru: nu trebuie neapărat să aibă un rost, ci trebuie să existe și atât. Cu toate acestea, credeam că liderii noștri știau prea bine care era scopul drumurilor noastre, numai că nu ni-l împărtășeau și nouă. Asta dacă într- adevăr era vreunul. Eu însă credam că nu este.

- Atunci, nu o pierde, îmi spuse Linur după câteva momente. Apa este importantă pentru toți, mai ales pentru cei ce ne conduc. Ben te așteaptă. Nu- lăsa să mai aștepte.

Nu eram sigur că am înțeles ce vrea să spună cu apa, dar l-am lăsat în pace și am intrat pe ușa din dos în sala mare a clădirii. Clădirea văzută de dinafară, nu era una impunătoare. Era mare, e drept, dar nu ieșea cu mult în evidență față de celelalte lângă care se afla. Nici nu avea cum, îmi spuneam eu. Fusese proiectată să nu iasă din armonia arhitecturală a celorlalte care se aflau lângă ea.

marți, 1 decembrie 2020

2. Ultimul Mesia

 - Ce cari acolo, Marius? l-am auzit pe un bătrân întrebându-mă mai mult pentru că îi

eram drag, din nu știu ce motiv, decât că ar fi fost curios să știe chiar ce duceam în

găleată.

 - Niște apă, moș Linur, am spus eu grăbindu-mă. Apă pentru spălat, cred.

 - Apa e bună pentru mai multe lucruri, Marius, nu știi asta? spuse el evident dornic

de vorbă.

 - Chiar nu-mi arde să pierd vremea cu de astea acum, am spus eu grăbindu-mă.

 El a mai adăugat ceva, dar nu i-am dat importanță, fiind interesat cum să nu-i calc

sau să-i ud pe cei care erau în calea mea.

 Linur nu era sâcâitor de felul său, doar eu eram cu toane. Când aveam timp și chef

îl ascultam, pentru că mi se păre că spune lucruri importante și interesante de pe când

era el de vârsta mea. Când nu aveam timp sau mai ales chef, nu se supăra. Știa că îl voi

căuta eu de fiecare dată când doream să mă mai trimită în timp prin poveștile lui. Avea

atâta răbdare cu mine, cât eu însumi nu aș fi avut. Asta poate pentru că eram orfan, îmi

spuneam eu deseori, iar el nu mai avea pe nimeni pe lume.

 Ai mei, mama, tata și o soră, muriseră în drumul nostru spre acest loc pe care îl

căutam fără să știm că îl căutăm și în care ne-am așezat de zece ani fără să ne deranjeze

nimeni. Eu aveam patru ani când am ajuns aici, în acest cazino dintr-o vreme în care

oamenii mai știau să facă și altceva decât să aibă grijă de ziua de mâine, sau, mai mult, de

minutele următoare. Când am pășit pragul acestei clădiri impunătoare, eram deja singur

pe lume, în sensul că nu mai aveam rude. Părinții muriseră în primul an într-o altercație cu

altă bandă, iar sora mea mai mare se îmbolnăvise și, cum medicamentele despre care îmi

mai povestea Linur nu mai existau dinainte de a se naște el, nu a făcut față bolii. Dar îi

aveam pe ceilalți. Niciodată nu am știut exact câți suntem. Unii mureau, alții se nășteau

sau se lipeau de grupul nostru, dar nu am ținut niciodată socoteala. Important pentru

mine era că aveam pe cineva aproape și că aveam grijă unii de alții cum puteam noi.

 Eram bine organizați și cred că acesta era motivul supraviețuirii noastre. Oameni

mulți nu mai erau pe lume, îmi spunea Linur în peregrinările nostre prin orașul

abandonat sau în drum spre marea care nu era departe. Dar cei care mai erau în viață

doreau să rămână așa și țineau la starea lor cu orice preț. Cei care își pierduseră orice

urmă de umanitate din ei se dedaseră la jafuri, omoruri și alte atrocități pe care nu se sfia

nimeni să nu mi le spună. Toți trebuia să fim în alertă în fiecare moment și să știm că

numai ajutându-ne unii pe alții putem supraviețui. Dacă reușeam să convingem pe

cineva să ni se alăture, cu atât mai bine. Dacă nu, îl abandonam, dar nu îl ucideam. Era

credința grupului nostru. În fine, una dintre ele.

 Cei care urmaseră calea mai neomenească, spunea în continuare Linur, au pierit

autodistrugându-se. De aceea erau astăzi atât de puțini oameni pe planetă și atât de

înapoiați. Se zice, mai adăuga Linur când avea timp, adică pe seară, că acum mult timp în

urmă oamenii avansaseră atât de mult tehnologic, încât au trimis semeni de ai lor chiar și

pe alte planete. Nimic nu e sigur, dar așa se spune. Ba mai mult, unii dintre ei atinseseră

puteri la care cei din ziua de astăzi nici nu puteau visa.

 - Și cam ce fel de puteri, moș Linur? Ce, duceau lucruri fără să obosească

atingându-le și cărându-le? Mâncarea se făcea singură?

 - Marius, Marius? spunea Linur cu o mâhnire evident disimulată, n-ar fi rău să

vedem dincolo de nevoile noastre imediate. Să înțelegem cine suntem și de ce suntem.

 - Și ce, cei din vechime știau? Știau mai multe despre ei decât știm noi? Asta vrei să

spui?

 Era o încercare de a mea de a nu-l îndepărta pe moș cu aerul meu infantil, poate

ușor voit pueril. Aveam și eu și el nevoie unul de celălalt și știam că trebuie să fac pe-a

seriosul măcar din când în când. Și, făcând pe-a băiatul serios, în unele momente chiar am

început să fiu la modul autentic serios. Adică începusem și eu să cred ceea ce spuneam,

deși parcă o altă persoană din mine, copilul care încă mai eram îmi spunea să fiu serios,

seriozitate din punctul lui de vedere, evident, și să nu mai fac pe-a adultul.

 - Poate că știau. Eu de unde să știu sigur?! Dar noi nu cunoaștem cine

suntem cu adevărat. Măcar ei începuseră să comunice unii cu alții și altfel decât prin

vorbe...

miercuri, 18 noiembrie 2020

1 Ultimul Mesia

 Nu știam mai nimic despre lume, iar despre mine știam și mai puține. Aveam

cunoștință de faptul că sunt băiat, asta era cert, și nu mai polemizam nici cu mine pe tema

aceasta, pentru că știam cum arată fetele. Trăiam cu toții într-un orășel în care ajunsesem

când eu eram foarte mic, semn că viața mea începuse înainte de viața aceasta. Un bătrân,

Linur, mă adoptase practic, dacă mai exista așa ceva în vremurile acelea, adică se lipise de

mine și eu de el și ne țineam de urât unul celuilalt când ne era greu sau când ne era bine.

El mă învăța ceea ce nu știam, iar eu poate că îi ofeream o viață pe care nu o avusese, dar

la care visase.

 Ca să fiu sincer, nu cred că cineva ar fi visat la o asemenea viață vreodată. Trăiam

vremuri destul de grele, dar calme în cea mai mare măsură. Erau grele pentru că trebuia

tot timpul să ne câștigăm existența din greu. Munceam de dimineață până seara, iar

uneori și după aceea. Fiecare, de la o vârstă în care mă încadram și eu, avea ceva de făcut

pentru ca grupul nostru, care nu era nici prea mare, dar nici prea mic, să o ducă atât de

bine cât se putea în acele vremuri. Erau calme, fiindcă nu aveam conflicte cu nimeni, prin

asta înțeleg cu alte grupuri, dar nici măcar cu noi înșine, deși, dacă este să mă iau după

Linur, tocmai conflictele ne aduseseră în această situație în care ne aflam cu toții. Adică,

îmi spunea el, lumea a fost cândva un loc frumos și care oferea indivizilor ca mine și ca

tine, spunea el, tot ceea ce am fi vrut, numai că nu se putea să avem tot ceea ce am fi

vrut, pentru că erau alții care doreau mult mai mult decât aveau nevoie. De aici, continua

el, s-a născut conflictul și, deși lumea era generoasă, nu era totuși un loc liniștit așa cum

este acum, pentru că fiecare ajunsese să dorească mai mult decât avea.

 Poate că voi, de acolo din lumea în care vă aflați, pricepeți mai bine decât mine ce

dorea să spună acest bătrân pe care eu îl consideram înțelept, dar eu nu înțelegeam

mare lucru și asta pentru că nu cunoșteam decât lumea în care mă aflam. Linur era unul

dintre puținii care trăiseră în două lumi. Și de asta îmi oferea din cealaltă lume doar atât

cât considera el de cuviință.

 Impresia mea era că știa mai multe despre trecutul meu decât îmi spunea, dar,

poate și ca să mă protejez de eventuale neplăceri, nu insistăm. Toate la timpul lor, îmi

spuneam eu. Cu siguranță că avusesem părinți și, din câte îi scăpase lui Linur, se pare că

avusesem și o soră. În fond, nu știu dacă îi scăpase sau nu, pentru că puține amintiri cu

acea soră aveam, sau aveam impresia că am. Erau amintirile acelea mai mult ca niște vise

și eu nu puneam mare preț pe vise decât atunci când erau mai mult decât doreau să fie.

Iar ceea ce urmează să vă spun este ceva mai mult decât un vis. Pentru că viața este mai

mult decât îți dorești să fie, indiferent dacă ai conștiința acestui fapt sau nu. Iar

conștiința mea a început să se deștepte la acest vis într-o seară.

sâmbătă, 14 noiembrie 2020

Ultimul mesia - microroman - preludiu

 Cartea a fost scrisă în urma unui vis pe care l-am avut

pe data de 27 decembrie 2016, un vis real ca realitatea însăși.

Schema acțiunii este exact ca în vis,

la restul au contribuit foarte mult alergările

de câțiva kilometri buni pe care îi făceam

de câteva ori pe săptămână în pădure, timp în care îl gândeam.

sâmbătă, 1 august 2020

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - ultima

 Oamenii au fost foarte ușor de convins. Minunea a fost argumentul celor doi. De fapt, intenția lor principală era să le amintească faptul că au foarte mult potențial și cam cum trebuie să-l folosească. Astfel, au avut în fața ochilor un dumnezeu-om pentru care gândurile deveneau realitate instantaneu, fără prea multă rugăciune, fără sacrificii, fără litanii. Fără vrajbă. Numai cu credință. Era de ajuns. Unii au priceput. Cei mai mulți însă, nu.

 Și așa a fost adusă legea cea nouă în Iudaism, pentru că aceștia păreau, dar doar păreau, și aveau și motiv, cei mai arțăgoși dintre toți câți existau. Numai că, surpriză! Din rândul lor s-a desprins o altă facțiune care a adoptat această lege, iar ei, poporul acesta iudaic, tot arțăgos a rămas. Poate că și de data asta avea motiv... Dar nu conta, legea a fost implementată și răspândită în lumea întreagă odată cu arțagul, desigur, care s-a transferat prin religie și la ceilalți, dar s-a făcut simțită peste veacuri. Legea adică. Pe vremea când se hotărâseră să vină din nou cei doi, lumea s-a mai potolit și a devenit și ea mai ludică. Atunci a avut loc un fenomen extraordinar în universul jocului întreg, și aici vorbim despre toată creația celor doi, cea care nu se rezumă numai la Pământ, ci include și alte lumi din această galaxie și din alte galaxii, ba chiar acest eveniment era unic în toate universurile create de către cei doi.

 Ei, asta da minune! A apărut pe Pământ o ființă care, în limbajul acelui joc, făcuse tot atâta bine cât rău făcuse. Ordinea este inversă, dar când balanța este echilibrată perfect, asta chiar că nu mai contează. Atunci, forțele care-l revendicau, pentru nici ele nu știau ce, s-au luat la harță. Dar una cum nu s-a mai văzut. Trebuia să se intervină și să se separe cele două entități care aproape că se contopiseră de atâta arțag. S-a demarcat imediat o lini între ei și Pi a putut să stea de vorbă cu acea ființă extraordinară pe care a făcut-o nemuritoare și cvasiubicuă. I se dăduse o libertate și o putere care întreceau cu mult pe cea deținută de toate zeitățile pământului. Fiecare dintre ființe avea o zi de naștere și o zi a morții. Acest om extraordinar nu avea decât una de naștere care putea fi sărbătorită oricând și oriunde dorea el, până când se va hotărî să stea din nou de vorbă cu unul dintre cei doi. Dar asta era exclusiv alegerea lui și o cu totul altă istorie care pare a fi din alt univers, dar nu este. Este însă dintr-o altă realitate, o realitate care străbate tot ceea ce cunoaștem noi sau nu cunoaștem. Este o realitate a noastră și nu este a noastră. Este o istorie sacră, dar cu arome profane. Este, în fine, istoria noastră.


SFÂRȘIT