23 Ultimul Mesia

    - Cel puțin câinele știe că noi suntem aici, am zis eu fără vreo reacție din partea vreunuia. Avantajul nostru, am continuat, este că stăpânul s-ar putea să nu știe de prezența nostră.

    Ne-am tras cu toții în dosul pereților pentru a nu fi zăriți de ceilalți și mai ales de câine care oricum vedea mai bine decât omul, chiar și în lupta aceasta dintre întuneric și lumină care se ducea acum spre dimineață.

    În timp  ce privirile celorlalți încercau să vadă ceva în întuneric și după zid, eu m-am uitat în jur și am văzut că în clădire nu era altă ieșire decât acea fereastră pe care am intrat. În mijloc erau niște scări care duceau cine-știe-unde, iar în partea opusă era un o ușă întredeschisă și care dădea într-un alt zid, din câte mi-am dat seama. Trebuia să fie alte scări care duceau în jos, că în sus, după câte se vedea afară, nu aveau unde duce. Scările pe care le-am fi putut vedea cu toții nu aveau balustradă. Poate că acea clădire era de prea mult timp acolo, mi-am spus, deși, după cât era de îngropată în pământ, nici nu avea cum să fie altfel, sau poate că balustrada a fost luată pentru a fi de folos cuiva. Cert este că, chiar dacă erau scări care se vedeau în mod evident, locul părea un hău care duce spre nicăieri și care nu era o alternativă la ieșirea prin fereastră în caz de urgență. Fiind un spațiu strâmt, casa aceasta a scărilor mai mult ne-ar fi dat de gol decât ne-ar fi ascuns. Ba mai mult, nici nu știam dacă scările acelea duceau undeva și nu se opresc la un moment dat, făcându-ne victime sigure pentru oricine ar fi încercat să ne prindă. Singura alternativă era fereastra, pentru că despre celelalte scări credeam ce credeam și despre primele. Ca să nu mai spun că acolo nu vedeam vreo treaptă, fie din cauza întunericului, a ușii care era întredeschisă sau a faptului că chiar nu erau! M-am concentrat ca să văd ce este dincolo de zidul din partea opusă nouă. Ar fi putut să se afle o altă clădire pe care să o folosim. Ieșeam din asta și ne duceam acolo. Această primă clădire ne-ar fi folosit drept paravan, mai ales că întunericul care persista ne-ar fi ajutat. N-am putut însă vedea nimic. Am închis ochii, i-am deschis, m-am dat mai aproape. Nimic. Nu am reușit să văd nimic, lucru care m-a descumpănit și nu numai pe mine, fiindcă și ceilalți așteptau un semn, o salvare de la mine, salvare pe care nu le-o puteam da, deși tare mult îmi mai doream. Doar era și pielea mea în joc, nu numai a lor! Ce am simțit însă, era o senzație de calm, dar nu un calm din acela dintr-o zi însorită în care știi că nu mai ai multe de făcut și urmează să stai și să lenevești. Nu! Era un calm de stres, dacă mă înțelegeți. Adică era o stare pe care o percepeam ca foarte neliniștitoare, dar starea mea nu era de neliniște, ci era una de calm, de liniște, de parcă aș fi știut că nu ni se poate întâmpla ceva rău. Deși eu eram în starea aceasta și tot ce mă înconjura îmi spunea că nu ar trebui să fi așa, am constatat că ceilalți au stări diferite.

    Linur părea împăcat. Un fel de „ce-o fi, o fi!” care se vedea clar că nu are sursa într-o înțelepciune bătrânească cu care eu eram obișnuit la el, ci într-o resemnare a unui bătrân care oricum era aproape de moarte, dar nu credea că era chiar atât de aproape.

    Șandor era în alertă. Era încordat și gata să atace, să se apere sau să facă orice altceva ca să nu cadă pradă celor care ne urmăreau sau nu ne urmăreau. Pe el și pe forța lui de stăpânire mă puteam baza.

    Cât despre Anton, el părea cel mai agitat. Nu putea sta liniștit nicicum. Se uita când pe fereastră, când la noi, când la scări. Nu mi-am dat seama la care dintre ele se hotărâse pentru a scăpa, la scări sau la fereastră. M-am gândit că ar vrea să plecăm pe scări în  jos. Pe cele mai apropiate, dacă se putea, dar nu a îndrăznit să spună. Oricum, avea și el rețineri destul de mari. Nu aveai cum să știi ce se află dincolo de aceste scări, iar el dorea să trăiască cu orice preț. Cu siguranță că ceea ce trăia el era frică, dar nu era una a unui laș. Măcar atâta lucru știam și eu. Era frica unui om care nu a trăit îndeajuns, a unui om care și-a propus să aibă și alte experiențe în viață, iar acum își vedea toate aceste planuri puse în pericol. Eram convins că, dacă vom scăpa teferi din situația aceasta, Anton se va întoarce direct de unde am venit și nu va mai porni în nicio aventură chiar de ar fi ca Ben să-l pedepsească mai mult decât ar fi putut-o face.

    Cu toate acestea, atitudinea lui Anton a fost o surpriză pentru mine. În fond, era mai mare ca mine și, teoretic cel puțin, trecut prin mai multe. Deci, credeam eu, ar fi trebuit să se stăpânească mult mai bine decât o făcea. Dar uite că nu-i ieșea, iar acum era mai mult cu privirea spre scări, decât spre fereastră. Bănuiam ce are de gând să facă, ba în plus, pe asta chiar o simțeam. Nu mai dura mult timp și Anton avea să ia altă cale decât noi. Speram totuși că nu o va face, asta însemnând, acum că mă gândesc, că nici eu nu îmi cunoșteam îndeajuns capacitățile ca să am încredere în ele, în mine, și să acționez ca atare. Și cum aș fi putut să le stăpânesc atât de bine?! Nu le descoperisem decât cu câteva zile în urmă și nu știam nici măcar o parte infimă din ceea ce înseamnă. Ca să fiu sincer, singurul lucru de care eram sigur era că înseamnă ceva. Atâta tot! Mai ales în condițiile în care ne aflam dincolo de acel zid care nu ne oferea altă ieșire decât intrarea.

    Când m-am uitat și eu pe fereastră ca să văd ce se întâmplă, asta la foarte puțin timp de când am intrat, Anton a plecat ca din pușcă, așa cum mă și așteptam de altfel, direct spre scări. Cu coada ochiului am văzut niște haine roșii cu portocaliu, semn că cineva era acolo, în rest, mă preocupa Anton. N-a apucat nimeni dintre noi să-l prindă, pentru că era cel mai în spate. În timp ce eu mă trăgeam în spatele lui Linur și a lui Șandor ca să văd afară, ambii fiind pe partea dreaptă a ferestrei, cum priveam eu la ea, Anton s-a dat mai înapoi un pas. Eu am crezut că vrea să-mi facă loc, dar imediat mi-am dat seama de intențiile sale și am întins mâna să-l prind. În zadar. Linur a încercat și el să-l oprească, dar nu a putut. Țin minte că m-am gândit atunci că dacă era mai tânăr, și-ar fi aruncat mai repede mâna și l-ar fi oprit, dar lucrurile erau așa cum erau și era în zadar să mă mai gândesc la ce ar fi fost dacă.

    Eu m-am aruncat efectiv după el, crezând că-l voi prinde de picior măcar. Am căzut fără să prind nimic. M-am ridicat repede și m-am dus după el. Ocolise hăul scărilor celor mari, pe care le puteam vedea cu toții și a luat-o spre ușa întredeschisă unde nu se vedea nimic. Atunci m-am gândit că poate vrea doar să se ascundă, pentru că alt motiv ca s-o ia pe acolo nu avea. În orice caz, nu am micșorat pasul, ci l-am mărit, asta pentru orice eventualitate. Eventualitate care s-a dovedit cât se poate de reală.

    Mult nu era de la fereastră. Cred că vreo zece metri sau cincisprezece maxim. Eu, chiar dacă eram mai mic decât Anton, eram mai înalt și am reușit să-l ajung destul de repede și să pun mâna pe el exact în momentul când pășea dincolo de ușa întredeschisă. O ușă de metal, din câte mi-am dat seama. M-am gândit că e ciudat ca niște scări să fie limitate de o ușă de metal. Și ce să caute la ultimul etaj două rânduri de scări? Păcat că întrebarea asta mi-a venit atât de târziu. Poate făceam un efort supraomenesc și-l ajungeam pe Anton mai repede, îl prindeam și nu mai cădeam amândoi în hău. Dar uite că nu s-a întâmplat după cum am vrut eu. De fapt, s-a întâmplat după cum nu am vrut niciunul.

    Scări nu erau acolo, desigur. Am aflat ulterior despre lift, pentru că până atunci nu știam de existența unui asemenea mecanism. Dacă nu vine vorba despre ceva, nimeni nu spune și în fond, cine să-ți spună în vremurile acestea despre lift când chiar nu ai nevoie de așa ceva și nimeni nu se gândește că ar fi bine să știi vreodată despre el. Ei, uite că am avut nevoie și nu am știut.

    Era o casă a liftului, numai că ușa ducea chiar spre casă, pentru că liftul nu mai era de foarte mult timp acolo. L-am ajuns pe Anton chiar în prag și l-am apucat de haină, dar și-a dat drumul, de fapt a căzut, cu totul în hău și nu am putut să-l trag înapoi pentru că, încercând atât de tare să-l prind, m-am aplecat prea mult. Mai mult de jumătate de corp fusese inițial dincolo de ușă, ținându-l pe Anton care cred că leșinase, pentru că nu mai spunea nimic și se bălăngănea în mâinile mele. Alunecam și mai mult și era cert că voi cădea cu tot cu Anton cine știe cât. Am avut inspirația să crăcănez picioarele care s-au proptit în ușă, dar, fiindcă încălțările încă erau ude, ba chiar mai aveau și noroi, am alunecat până să vină Linur și cu Șandor să ne tragă afară.

    Și am căzut. Da, am căzut amândoi în acel întuneric. Un întuneric beznă și o liniște ca în vis, atunci când ești singur. La un moment dat, am auzit aerul care-mi flutura hainele. Atunci am început să văd clar totul în jurul meu. Era un puț betonat, plin de mizerie, pe alocuri de vegetație și de mucegai. Totul se desfășura cu încetinitorul, dar eu mă puteam mișca repede, așa că nu aș putea să spun cât am căzut. M-am uitat în jos și inițial nu am văzut nimic, dar privirea mi-a coborât sau podeaua s-a apropiat de privirea mea și am văzut că puțul era o fântână veritabilă, pentru că fundul era acoperit de apă. Cât de adâncă era, nu aveam de unde să știu, dar era șansa noastră.

22 Ultimul Mesia

    Ciudățenia mai mare a început când a venit și întunericul. Pe la apus, cam la vreun sfert de oră după ce soarele s-a ascuns repede după orizont, m-am oprit și am văzut norii care se adunau deasupra noastră. Nimeni nu spunea nimic, probabil jenați de scena de mai înainte în care nimeni nu mă crezuse că va ploua. Când chiar a început să picure, nu m-am putut abține să nu le-o zic:

    - V-am spus eu că o să plouă! Nu m-a crezut nimeni, am mai adăugat și am plecat mai departe, observând însă fața îngrijorată a lui Linur.

    - Marius, a spus el venind lângă mine, cred că ai o problemă foarte mare...

    - Eu cred că voi aveți una. Cu mine! Pe mine nu mă crede nimeni. Vă purtați de parcă eu v-am făcut ceva, de parcă aș vrea intenționat să vă pun bețe în roate. De parcă n-aș fi și eu în aceeași oală cu voi toți!

    - Nu e nevoie să-ți pierzi firea, băiete. Nu are nimeni nimic cu tine, zău. Doar că... uită-te și tu, arătă el cu mâna spre cer, e senin. Toate stelele...

    - Cum să fie... dar m-am oprit și eu cum s-a oprit și el, înțelegând că ne aflam în realități diferite, dar eram totuși în același loc.

    Eu mi-am dat seama că Linur nu are cum să spună decât adevărul. În fond, ce interes să aibă să mintă tocmai el. Anton poate că ar fi făcut-o, dar nu Linur. Iar el și-a dat seama că și eu spun adevărul când a văzut că părul și hainele încep să mi se ude... din senin. Asta era prea de tot. Adică ei erau uscați, într-o vreme uscată, la un apus cu un cer senin, iar eu nu vedeam decât nori, nicio speranță de limpezire a cerului și eram deja cu picioarele într-o baltă pe care, desigur, ceilalți nu o vedeau, dar o bănuiau după ghetele mele ude. S-a apropiat Anton de mine, apoi Șandor. Ambii au pus mâna pe mine pentru a se convinge că ceea ce văd nu e ireal și au constatat cu stupoare că eram ud și că picuri mari de apă se prelingeau pe fața și pe hainele mele. S-au uitat într-o parte și în alta. S-au uitat în jurul meu, dar mai ales deasupra mea. Cu siguranță ei vedeau stelele acolo unde eu vedeam nori și apă venind din ce în ce mai multă spre mine. Au privit destul de mult timp cerul în timp ce Linur mă privea în ochi, întrebându-mă din priviri ce se întâmplă. În cele din urmă, mi-a spus:

    - Nu-i nimic, ploaia de primăvară trece repede.

  - Asta dacă la mine e primăvară, Linur, i-am răspuns eu cu scepticism.

    - Da, și asta e posibil. Să fii în alt anotimp, a adăugat el. Dar ce vezi? Măcar ești în același loc?

    - Se pare că da. Dacă și voi vedeți munții...

    - Îi vedem, s-a grăbit Șandor să spună.

    - ...și dacă mai vedeți și copacul de acolo, din dreapta...

    Aici am făcut eu o pauză, fiindcă nimeni nu răspunde și mă temeam că vom fi împreună, dar în locuri diferite.

    - Eu nu-l văd, a spus Anton îngrijorat.

    - În dreapta lui, Anton, i-a spus Șandor cu o voce scăzută.

    - A... Tot nu-l văd, a spus el după ce a scrutat peisajul câteva secunde.

    - Nu e departe și are flori. Poate...

    - Da, simțim mirosul unor flori, dar nu vedeam nimic, a mai spus Linur. Poate pentru că e prea întuneric pentru noi, iar tu, ochi de vultur ce ești, a încercat el să mă consoleze, vezi și în întuneric.

    - Pisica vede în întuneric, Linur, nu vulturul, a vrut neapărat Anton să-l informeze pe bătrân.

    Atunci Linur a deschis gura să spună ceva, dar, pentru că nu-mi venea să cred ce preocupări are Anton tocmai în acel moment, i-am luat-o înainte, fiindcă o discuție de felul celei inițiate de Anton, chiar nu mi-ar fi schimbat starea de spirit acum:

    - Să ne apropiem să-l vedem, nu e chiar departe.

    - Nu e nevoie, a intervenit Șandor. Eu îl văd. E acolo.

    Nici nu știți cât de bucuros am fost că măcar în același loc ne aflam.

    Ploaia a continuat să cadă în rafale. Era tare ciudat să-i văd pe ceilalți uscați în timp ce apa din lumea mea mă uda numai pe mine. Și mă uda până la piele. Fără milă. Începuse să mi se facă frig, așa că am luat haina pe care mi-a oferit-o Șandor și am pus-o pe mine, continuându-ne drumul spre munții care, din cauza tuturor evenimentelor prin care am trecut, mai ales eu, parcă erau tot mai departe, o iluzie spre care ne îndreptam, dar pe care nu puteam s-o atingem, de vreme ce era iluzie. Ei, na, că am început și eu să debitez ce nu trebuie și când nu trebuie. Poate că nu eram chiar așa de diferit de Anton, cel care era în același timp cu noi, sau cel puțin așa credeam noi, dar care cu siguranță nu era în același loc, pentru că părea în afara situației. Concluzia la care pot ajunge este că fetele astea te fac neom și te țin captiv. Dar ce-i mai plăcea lui Anton asta!

    Rulis era și mai în dreapta acum. Asta însemna că ne abătusem destul de mult spre stânga. Oricum, faptul că lanțul muntos din față se apropia destul din ce în ce mai mult de noi era semn că nu mai aveam decât vreo două nopți de mers și asta dacă nu ne îngreuna vreo ploaie cu dedicație sau mai știu eu ce altceva.

    Mă simțeam destul de ciudat, din nou, că eram numai eu ud și ceilalți se deplasau în cu totul altă vreme decât mine. Dar ce era să fac? Măcar nu mă credeau atât de ciudat pe cât păream înainte de a fi ud. Acum, cel care considera că sunt prea ieșit din sferele normalului eram eu însumi. Adică... ce naiba se întâmpla cu mine? Chiar aș fi vrut niște răspunsuri, dar nu aveam decât frânturi. Era evident că ceva se întâmpla. Asta nu mai era un mister nici pentru Șandor care fusese cel mai sceptic. Dar unde aveau să ducă toate acestea? Înțelegeam că percepeam alte lumi din aceeași lume, alte vremuri, alte vremi chiar.

    După câteva gânduri de acestea despre care nu pot să știu cât au durat, m-am hotărât să nu le mai dau atenție și să iau lucrurile așa cum sunt. Pentru a câta oară? Nici eu nu mai știam. Dar nu aveam încotro. Așa că m-am concentrat pe ceea ce aveam împreună de făcut atunci și am lăsat soarta să-și facă jocul cu mine curios să văd unde mă va duce în cele din urmă, pentru că sentimentul unei destinații la care nu mai ajunsesem niciodată se contura tot mai mult în mine.

    Ploaia mea a început să se mai rărească, ba chiar printre nori am văzut câteva stele semn că în curând voi fi și eu în rând cu ceilalți și nu voi mai fi ud tot timpul drumului. Asta dacă nu cumva apărea în lumea lor vreo ploaie care să ne ude pe toți.

    Cufundat în gânduri, nici nu l-am auzit pe Anton când mi-a spus să mă las la pământ, poate de aceea a venit spre mine și m-a tras el în jos întrebându-mă:

    - N-ai auzit? a șoptit el.

    - Ce să aud? l-am întrebat foarte mirat, pentru că acum că mă întreba, eram conștient de gândurile mele și de zgomotul ploii care îmi obturaseră timpanele.

    - Un alt...

    Anton a fost întrerupt de un alt lătrat care venea din spatele nostru și pe care l-am auzit cu toții atât de clar încât cu siguranță era foarte aproape de noi. Ploaia mea încetase, dar tot eram ud până la piele de parcă nu fusesem udat de o ploaie de primăvară, ci de una de vară și care să fi durat vreo două ore.

    Instinctiv sau nu, am rupt-o cu toții la fugă peste colina care era în fața noastră pentru că un câine în vremurile acestea nu vine niciodată singur și neînsoțit de oameni, mai știți, nu? Eu am rămas în urmă, fiindcă alunecam pe glodul de pe încălțări, dar acesta a început să se ducă pe măsură ce călcam pe solul uscat al însoțitorilor mei, pentru că, da, ori se uscase, ori revenisem eu cu toate ale mele în lumea celorlalți.

    Urcând colina spre culme, de după ea începea să se prefigureze un vârf de clădire dreptunghiulară și mică, de doar câțiva metri în lungime, loc care putea fi salvarea noastră, pentru că simțeam în toți ceilalți că trebuie să ne ascundem undeva și nu am fi putut alerga la nesfârșit. Așa simțeau ei și aveau dreptate, dar clădirea aceea putea tot atât de bine să fie și capcana în care să cădem, capcană care s-ar fi dovedit fatală. Până să le spun eu gândurile mele, ei deja intrau în clădire pe un geam care era la nivelul solului și la care trebuia să te apleci pentru ca să-l poți pătrunde. Nu aveam cum să închidem ceva în urma noastră, pentru că fereastra era fără geam. Doar o urmă de toc metalic se mai vedea. Eram la cheremul celor care ne urmăreau, dacă ne urmăreau.

21 Ultimul Mesia

    Nu am mai stat mult pe gânduri, pentru că fiecare secundă petrecută acolo putea însemna un pericol care era cu o secundă mai aproape, așa că ne-am îndepărtat spre stânga, luând-o drept înainte, pe o linie pe care am considerat-o noi perpendiculară pe cea a văii. Peisajul nu era cu nimic diferit nici după o oră de mers, doar că aveam munții în dreapta noastră ca reper paralel cu care mergeam. Important era că nu am mai auzit niciunul dintre noi vreun lătrat, cu toate că din când în când ne opream pentru a lăsa liniștea să ne cuprindă și să încercăm să auzim ceva prin ea. Nimic însă.

    - Poate chiar ni s-a părut, a spus Anton la un popas pe care l-am făcut cam la două ore după ce am auzit câinele.

    - Atunci, Antoane, l-a luat ironic Linur, și celelalte șase urechi ale noastre sunt defecte, nu numai ale tale și nu prea cred că este posibil așa ceva.

    - Păi, și de ce nu mai auzim nimic? a insistat Anton. Nu că aș vrea, dar...

    - Să mergem până se luminează, a spus Șandor. Ne odihnim în timpul zilei și diseară pornim perpendicular ca să ocolim. Are cineva idee cam cât am mers?

    Nu știa nimeni sigur, evident, pentru că niciunul dintre noi nu avea ceas care să-i zică ora, dar oricine putea aproxima.

    - Nu contează cât am mers, i-am zis, pentru că îl avem pe Rulis după care ne luăm. În plus, cred că atunci când ne apropiem, vei recunoaște și tu locurile, stânci sau văi prin care ai umblat, nu?

    - Așa ar trebui, numai că nu știu sigur dacă le recunosc, pentru că am umblat puțin.

    - Atunci, am încercat să-l liniștesc, ne descurcăm noi cumva ca să ajungem unde trebuie.

    Am mai mers noi, dar parcă dimineața venea prea greu de data aceasta, așa că, atunci când ne-am oprit, ne simțeam epuizați. Desigur că era concentrarea de a nu fi ajunși din urmă de o haită de câini fioroși urmați de stăpânii lor puși pe fapte, dar nimeni nu a spus nimic și ne-am înțeles din priviri să facem cu rândul de pază. Era inutil să mai spună cineva că trebuie să fim foarte atenți la orice zgomot. Eram conștienți de faptul că nu trăiam vremuri în care ființele mari precum câinii să umble libere fără stăpân, după cum spuse și Linur.

    Primul a stat de veghe Linur care l-a trezit apoi pe Șandor care m-a trezit pe mine și pe Anton, pentru că Linur nu avea somn, când a auzit niște zgomote în depărtare cărora nu le-a putut identifica locul. Linur spunea că ar fi venit dinspre locul din care am plecat noi astă noapte, iar Șandor susținea că e din partea opusă. Nu s-a ajuns la nicio concluzie până la apusul care nu era departe când din nou s-a auzit din aceeași direcție, zicea Șandor, un zgomot de metal pe metal destul de puternic, dar în același timp înfundat, lucru care ne-a determinat să tragem concluzia că era destul de departe de noi, dar că era în direcția în care ne-am îndreptat noi de când auzisem lătratul.

    Nu aveam decât două soluții: fie să ne întoarcem, aspect care nu-i surâdea deloc lui Șandor și nici nu-l prea încânta pe Anton, dar ne-ar fi mulțumit pe mine și pe Linur, fie, evident, să continuăm cu planul nostru și să sperăm că vom trece nedetectați de oricine ar fi făcut acele zgomote sau ar fi avut vreun câine. O bună bucată de vreme fiecare a cântărit opțiunile și doar Anton a ajuns la concluzia că ar fi fost bine să ne întoarcem, cel puțin pentru el care era dispus să sufere consecințele pe care i le-ar fi pregătit Ben. Noi, ceilalți trei, deși știam că ne supuneam unui risc destul de mare, am decis că trebuie să mergem mai departe. Noaptea ne putea adăposti destul de eficient, iar eu vedeam mult mai bine noaptea decât oricare dintre cei prezenți și aș fi putut detecta un om chiar și de la depărtare, indiferent dacă erau nori sau nu. Se pare că vederea mea atât de bună pe timpul nopții nu avea nicio legătură cu lumina de la astrele cerești. Și, din câte se vedea, acest aspect devenise o permanență, pentru că singura diferență față de noaptea trecută era doar că vedeam mult mai bine și mai clar, ba mai mult, pe unele lucruri le puteam vedea mai aproape decât erau, în funcție de cum doream eu.

    Am pornit cu foarte mare precauție înainte, spre munți, lăsând zona cu lătratul în dreapta, iar pe cel cu zgomotul metalic în stânga. Ne deplasam așadar printr-un labirint format din două sunete care reușiseră să ne copleșească într-o oarecare măsură. Cel puțin dacă noi ne-am găsit o cale pe care eram siguri că vrem să pășim, Anton era în mod evident neîmpăcat cu decizia noastră. Dar nu avea ce să mai facă.

    La un moment dat, simțindu-mă fără un motiv aparent agitat, l-am întrebat pe Linur, fără să mă gândesc, dacă știe vreun oraș în apropiere. Nu am avut altă explicație, dacă era vreuna, cel puțin una rațională, decât că doream să găsesc o justificare pentru prezența celor două mistere între care ne aflam.

    Linur mi-a spus că e posibil să fie, pentru că în vale, undeva pe la mijlocul ei, pe versanți se puteau observa niște fante care semănau foarte mult cu ferestrele unor clădiri, dar erau cuprinse de sol și vegetație. Poate că orașul din vale continua până aici, deși era puțin probabil, zicea el. Cine să știe ce ascundeau acele fante? Nimeni nu s-a încumetat, din câte știa el, să cerceteze acele locuri, și, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ne-ar fi ajutat cu nimic nouă acum, a tras el concluzia.

    Avea dreptate. Noi oricum ne propuseserăm să continuăm drumul orice s-ar întâmpla până la un pericol care ar fi fost evident și care ne-ar fi întors. Fiindcă aceleași gânduri îmi trecuseră și mie prin cap, m-am gândit că altul trebuia să fie motivul pentru care întrebasem așa ceva. Nu am putut ajunge decât la concluzia că existase un oraș prin apropiere despre care nu știa nimeni, dar pe care eu îl simțeam. Nu am spus nimănui acest lucru, dar mi-am sporit atenția ca nu cumva să ne trezim în mijlocul vreunei vechi așezări omenești din care să nu mai putem ieși teferi. Simțeam că exista și această posibilitate.

    Am mers așa până spre seară, dar înainte ca lumina să înceapă să se diminueze, mi-a venit iar să spun ceva:

    - Va ploua, le-am zis eu, iar ei s-au oprit și s-au uitat la mine de parcă i-aș fi amenințat.

    S-au uitat la mine vreme de câteva clipe, apoi și-au mutat privirea spre cer. Acum era unul senin, de un albastru cum numai primăvara vezi, când cerul e curat după o iarnă în care a nins parcă mai mult decât necesar și în care norii tocmai s-au răzlețit. Apoi, și-au îndreptat ochii din nou spre mine, de data asta mai mirați ca oricând.

    - Tu-ți bați joc de noi, a spus Anton care și așa era destul de încordat.

    Ploaia nu era în măsură, se pare, să-i spele această stare de care sigur ar fi scăpat dacă ne-am fi întors din drum.

    Făcându-mi-se lehamite să le mai spun de ce va ploua, să le mai explic de unde știu, le-am spus pur și simplu:

    - Eu doar v-am spus.

    Și am plecat mai departe, trecând printre ei și lăsându-i în urmă consternați, uimiți sau cum vreți s-o luați, pentru că eu nu știam nici măcar aproximativ ce se întâmpla cu mine, darămite să mai știu ce era în mintea lor.

20 Ultimul Mesia

     Am tăcut cu toții și ne-am continuat drumul cufundați fiecare în problemele noastre. Noaptea nu era nici pe departe pe sfârșite, așa că tăcerea ne făcea bine, pentru că puteam în liniște și pătrunși de ideile noastre să călcăm mai apăsat, să parcurgem mai mult teritoriu. În fond, scopul nostru era să ajungem cât mai repede la munți și să o găsim pe Kira cea însărcinată. Chiar mă gândeam dacă să-i spun lui Șandor, dar, după o vreme de gândit, mi-am dat seama că mai bine află băiatul singur de la Kira, nu de la un străin pe care îl consideră ciudat. Simțeam că aici nu trebuie să mă bag. Nu era aceeași situație ca cea din camera lui Ben. Acolo era amenințată însăși existența noastră, deși nu eram convins nici de asta. Aici nu era niciun pericol, ba mai mut, l-aș fi îndepărtat pe Șandor de mine.

    Nu-mi dădeam însă bine seama ce se întâmplase cu luna. De ce văzusem ce văzusem era într-o oarecare măsură limpede. Îmi era clar că ceea ce se întâmpla era într-o oarecare măsură natural. Nu știam de ce e natural, dar mai ales nu înțelegeam de ce e natural pentru mine și nu pentru altul. Să nu-mi spuneți că nu aveam de unde să știu că nu i se mai întâmpla altcuiva, pentru că știu. Cel puțin între oamenii pe care-i cunoșteam nu mai era nimeni care să experimenteze așa ceva. Nici din tabăra noastră, nici dintr-a lui Sparr. Și erau puțini oameni pe planetă la acel moment dat. Pe asta nu o știam, dar o simțeam. Ciudat lucru era că începeam să-i simt și pe cei de pe lună. Din când în când mai ridicam ochii să văd dacă mai sunt acolo sau nu. Uneori apăreau, dar de cele mai multe ori nu apăreau. Îi simțeam acolo numai când nu îi vedeam și asta m-a făcut să cred că perceperea lor directă, cea nemijlocită de ochi, era ca un alt fel de simț care se activa atunci când ochii nu vedeau dincolo de realitatea aceasta.

    De aceea spun că nu-mi dădeam seama ce se întâmplase cu luna, pentru că nu pricepeam ce e cu acei oameni acolo, ce e cu atâta agitație undeva unde nu era decât deșert. Nu știam dacă e trecutul, pentru că nu aveam cunoștințe despre trecutul nostru ca umanitate, ca planetă. Tot ceea ce știam erau pentru mine legende, povești cu care crescusem și cărora nu le acordasem statutul de adevăr niciodată. Poate că era trecutul, deși Linur afirma că nu are cum să fie. Tindeam să-l cred, dar mă reținea faptul că și el putuse să crească foarte bine cu aceleași legende cu care am crescut și eu. Oamenii aveau mașini, care acum nu se mai fabricau și care arătau foarte vechi. Faptul că nu am văzut niciuna nouă și că foarte multe dintre ele începeau să se descompună ca niște cadavre lenevite de timp și de materialul din care erau făcute mă făcea să cred că oamenii nu mai construiseră de foarte mult timp mașini și că le întrețineau pe cele pe care le aveau. În același timp însă, tot același lucru îmi spunea că nu se poate să fi trecut chiar atât de mult timp de când oamenii încetaseră să mai fabrice mașini, pentru că ele existau sub nasul meu. Asta însemna că ceea ce vedeam eu era viitorul, nu trecutul și nici prezentul, acesta, ultimul, ieșind din discuție în mod evident de ce.

    Puteam să văd trecutul cu ochiul liber, ca să spun așa. Puteam să văd viitorul și puteam să văd și prezentul, ambele ascunse. Dacă stau și mă gândesc bine, la acel moment vedeam numai ceea ce se putea ascunde privirii. Trecutul fiind într-un anumit fel, dar numai într-un anumit fel, evident pentru toată lumea, nu mai rămânea decât prezentul și viitorul. Ceva sau cineva îmi arăta numai lucrurile pe care în mod obișnuit nu le putea vedea oricine. Și mă lua ușor. Îmi acorda timp să mă obișnuiesc, să înțeleg. Nu că înțelegeam într-adevăr ce se întâmpla cu mine, dar măcar încercam și aveam timp. Asta simțeam: că aveam timp, de asta eram sigur, deși s-ar spune că în decursul celor câtorva zile nu ar fi fost vreme pentru o transformare atât de radicală prin care treceam eu. Dar eu așa simțeam, că timpul trece mai greu cu mine, în vreme ce cu ceilalți era la fel.

    Acum peisajul mi se desfășura dezolant de singuratic în negura pe care o străbăteam toți patru. Câte un copac se vedea ici colo și câte o pasăre deranjată de trecerea noastră mai străpungea liniștea serii cu țipătul ei care ne speria pe toți. În rest, nu se auzea nimic, doar stelele parcă ne vorbeau o limbă pe care nu o pricepeam niciunul. Iarba era supusă sub picioarele noastre și ne înăbușea eventualele sunete pe care le-am fi făcut în alte condiții. Noaptea a trecut și ziua se desfășură la fel ca precedenta.

    Era a doua noapte de mers și zăpezile munților se distingeau mai clar chiar și în lumina acestei noi luni misterioase. Punctul de reper era vârful Rulis care se arăta maiestuos chiar și în noaptea aceasta luminată de jumătate de lună. Părea că toate celelalte piscuri, mult mai mici, converg spre el. Era mai aproape acum decât îl vedeam din oraș. Mult mai aproape și părea că vom ajunge la el în dimineața aceasta, dacă mențineam ritmul. Linur mi-a spus însă că nu avem cum să ajungem astăzi oricum. Chiar dacă îl vedeam atât de aproape, distanța este destul de mare și doar ni se pare că îl putem atinge dimineață.

    - Cred că nici mâine dimineață nu ajungem la poalele munților, și-a întărit el ideea.

    Șandor i-a dat dreptate amintindu-și acum că a mai văzut munții atât de depărtați, dar din partea opusă și, după calculele pe care numai el știa cum le-a făcut în mintea sa, mai aveam cel puțin două zile de mers.

    - Adică două nopți, am subliniat eu.

   - Da' chiar așa, a intervenit Anton. Nu vreți să mergeți și ziua? Ajungem mai repede. Nicio supărare, moșu', i s-a adresat el lui Linur, dar poate te întorci sau poate ne aștepți, că noi o putem lua mai repede.

    Ne-am oprit cu toții și, chiar dacă era întuneric, Anton ne-a văzut privirile critice, a pus capul în pământ și nu a mai putut spune decât:

    - Da... Bine... Îmi cer iertare...

    Ultimele cuvinte fiind de-abia rostite, atât de încet, am putut auzi limpede un lătrat de câine. Era în apropiere, asta era clar.

    Ne-am oprit cu toții și ne-am aruncat la pământ. Nu ne-am dat seama de unde a venit, pentru că eram concentrați la scuzele lui Anton, ba chiar Șandor a întrebat după o vreme de tăcere dacă nu ni s-a părut. Nu am mai auzit un al doilea lătrat, dar i-am confirmat lui Șandor că nu ni se păruse.

    Linur a spus că în vremurile acestea, câinii nu hălăduiesc așa de unii singuri, și că sigur sunt cu niște oameni pe care încearcă să-i apere, pentru că dacă noi l-am putut auzi, atunci el știe că suntem aproape. A mai adăugat că am face bine să ocolim pur și simplu zona. S-o luăm în dreapta sau în stânga și să mergem câteva ore bune pentru a scăpa de pericol, după care ne continuăm drumul, avându-l ca reper pe Rulis.

    - Mai bine o luăm în stânga, am spus eu șoptind. În dreapta e valea din câte îmi dau seama.

    - Nu cred că mai vine nimeni după noi acum, după două zile de când am plecat, a sperat Anton.

    - Nu de asta mă tem, i-am răspuns eu. E posibil să fie foarte abrupți versanții către vale și să fim nevoiți să mergem pe marginea ei. Nu ar fi o problemă, am adăugat eu după un moment de reflecție, dar între vale și noi ar fi cel puțin un câine, nu?

    - Cu niște eventuali stăpâni ar fi varianta cea mai nasoală, și-a dat seama Anton.

    - Și dacă nu e doar un câine? a întrebat Șandor.

    - Și noi de unde să știm? a fost replica lui Anton.

    Șandor s-a uitat la Anton cu o mirare care străpungea întunericul:

    - Cum de unde, Anton?! De la Marius. Nu e el cel care le știe pe toate?!

    Cu toții am sesizat urma de aversiune în glasul său, dar numai Linur i-a spus-o, noi ceilalți doi fiind oarecum mirați de reacția lui Șandor:

    - Nu e nevoie să fim ostili, acum când trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt.

    - În plus, vere, mi-a luat cumva apărarea Anton, dacă nu erați voi care să fi venit asupra noastră cu invazia voastră, nu ne aflam acum aici, cu tine și poate te-ar fi mâncat câinii.

    - Băieți! Băieți! Liniștiți-vă! i-a rugat Linur. Haideți să vedem...

    - Șandor are drepte, am intervenit eu. Ar trebui poate să știu, să-mi dau seama, să simt. Numai că uite că nu simt nimic, nu știu nimic și nu pot vedea acum ceea ce am dori cu toții. Am încercat și mi se pare că atunci când încerc nu-mi iese nimic. Cel puțin nu acum la început. Poate...

    - Mda... a îndrugat Șandor.

  - Fii puțin rațional și înțelege că ne aflăm cu toții în aceeași situație, i-am spus eu, punându-i mâna pe umăr pentru a-l încredința că sunt sincer. Și, în fond, cum să nu fiu sincer?! Ceea ce e bun pentru mine e bun și pentru voi.

    Am simțit atunci că îmi dă dreptate, dar nu cum simțeam înainte oamenii care făceau apel la rațiune și vedeau un motiv acolo unde acesta se afla, ci efectiv l-am simțit cum își relaxează atitudinea față de mine așa, ca pe un aluat moale după ce l-ai lăsat la căldură ca să-și dea seama că nu are altă soluție decât să intre în cuptor.

19 Ultimul Mesia

    Atunci mi-am coborât privirea și m-am uitat la cei trei care mă priveau la rândul lor. Erau mirați. Șandor era îngrijorat, Anton nelămurit, iar pe fața lui Linur citeam atât mirare, cât și îngrijorare și nelămurire.

    - Ceea ce văd eu, nu are cum să fie acolo, le-am spus eu. Cel puțin, până acum nu am văzut așa ceva. Să-mi spui tu, Anton, dacă ai văzut, că tu ești cel care se uită la lună cel mai mult. Tu și cu Iolanda.

    - Ia stai puțin, s-a revoltat Anton. Acum nu avem timp de glume, spuse el după ce făcuse câteva.

    - Nu sunt glume, Anton, a spus Linur tocmai când mă pregăteam să spun eu asta. Uită-te bine, poate vezi ceva diferit.

    Înainte să-și ridice Anton privirea, am ridicat-o eu și am rămas cu ochii ațintiți spre lună mai mult decât o făcusem prima dată, pentru că nu era decât luna, cea pe care o știam cu toții și nu mai era nimic din ceea ce văzusem prima dată. Doar cratere, munții obișnuiți ai lunii, mările seci și speranța că nu-mi imaginasem ceea ce nu avea cum să fie acolo.

    Ceea ce văzusem erau orașe luminate pe jumătatea întunecată a lunii, erau turnuri care se vedeau cu ochiul liber, nave a căror lumini de decolare și de aterizare contrastau perfect cu întunericul cerului, nori care acopereau suprafețele lunii și mările, mările erau pline cu apă de un albastru gri incredibil, iar pe ele navigau vase luminate puternic. Luna fusese mai luminată decât o știusem eu vreodată, dar acum era din nou luna pe care o știam cu toții.

    - Să mor eu dacă văd ceva suspect! s-a trezit Anton să spună în cele din urmă. E doar luna și atât, a mai adăugat el, dar de data asta pe un ton care spunea că mă crede că văd ceva, dar el nu poate vedea.

    - Ar trebui să ai grijă cu ce-ți dorești, Anton, s-a îngrijorat în mod evident Linur. Se pare că trăim vremuri pe care nu le înțelegem și ar fi bine să fim atenți la orice ne iese sau ne intră pe gură și la ce ne trece prin cap.

Mi-am coborât privirea din cer și m-am uitat la ei tot atât de mirat pe cât se uitau ei la mine, iar după un moment destul de lung în care m-au lăsat să-mi revin, așteptau cu toții să le spun ce am văzut, fiindcă nu mai era dubiu că mă credeau. Le-am spus tot ceea ce am văzut, fără să omit nimic. Anton și cu Linur m-au crezut întru totul, am simțit-o, pe când Șandor era puțin cam sceptic asupra relatărilor mele. Da, asistase la scena din cazinou, la venirea lor, dar pentru el nu putea fi decât o strategie inventată de un grup advers pentru a se apăra, deși până și Sparr rămăsese uimit că Brima era însărcinată. Acum nu mai era atât de sigur. Adică... serios? Luna? Care oameni?! Lui Șandor îi trebuia timp să se acomodeze cu mine. Ceilalți o făcuseră. Avuseseră când, pentru că acum se uitau la mine ca și cum aș fi pășit într-o altă etapă. Lui Șandor etapele anterioare îi erau necunoscute. El sărise direct la acest aspect care era incredibil chiar și pentru mine, darămite pentru el.

    Continuându-ne călătoria, Anton mi-a spus că el crede că ceea ce am văzut eu este din viitor, pentru că el nu știe să fi existat vreodată viață pe lună. Din câte auzise el și din câte mai văzuse prin unele cărți foarte vechi, se credea că omul a ajuns pe lună, a văzut cum e și, nefiind nimic interesant, nu s-a mai dus, pentru că dacă nu-i interesant, n-are cum să-ți stârnească interesul, a mai adăugat Anton folosindu-se de sofismul lui imbatabil.

- Și eu cred la fel, a ținut Linur să menționeze. De când sunt eu, nu am văzu nicio activitate pe lună și nici nu am auzit să fi fost vreodată. În condițiile în care trăim noi acum...

- Adică de căcat... nu s-a putut abține Anton.

   - Nu e nevoie să vorbești urât, Anton, l-a apostrofat bătrânul deranjat în mod evident mai mult de întrerupere, decât de limbaj.

    - Cred că cei care am rămas, a continuat Linur, ne-am fi îndreptat mai mult capul spre lună știind că acolo sunt oameni, ne-am fi uitat la ea ca la locul din care ar veni salvarea, nu credeți?

Cu toții i-am dat dreptate, mai ales că pe lună nu se observa acum nimic și nici cei care se mai uitau cu binoclurile lor nu văzuseră ceva suspect acolo.

    - Dacă tot vezi viitorul, a început Anton, spune-ne și nouă ce ne așteaptă în munți, ca să nu avem surprize.

- Dar nu vede doar viitorul. Uiți că, în urma neglijenței tale, a ținut Linur să-l înțepe puțin pe Anton, Marius a văzut prezentul și a vorbit cu copilul din burta Factei. Eu cred că poate vedea totul: trecutul, prezentul și viitorul care nouă celorlalți ne sunt ascunse.

- Și adică de ce crezi matale că le vede așa, din când în când și nu tot timpul?

- Exact aceeași nelămurire am și eu, m-am băgat și eu în discuția care, până la urmă, mă privea în mod direct.

- Nu știu, a spus Linur după o perioadă de gândire. Chiar nu știu.

- Poate că este nevoie de timp ca să mă obișnuiesc cu tot ceea ce mi se întâmplă, mi-am dat eu cu părerea. Dacă ar fi totul deodată, poate că ar fi prea mult, aș fi copleșit de toate și nu aș face față informațiilor sau poate nu le-aș pricepe. Orice lecție se învață în timp, sau cel puțin așa am aflat de la Linur. Nu-i așa Linur?

- Cine știe cu ce avem de-a face aici?... a evitat el răspunsul, uitându-se înainte către munții care erau mai aproape acum.

- Și cu ce avem de-a face? a întrebat Șandor în mod evident dornic să afle un răspuns pe care nu i l-a mai dat nimeni nici după câteva minute bune când ne-a întrebat de ce-l ignorăm. I-am spus că nu-l ignorăm, doar că nu știm nici noi răspunsul la această întrebare, ca să nu mai spun că nu știm de ce ne aflăm unde ne aflăm. Adică da, știam unde ne ducem și cu ce scop, dar de ce ne ducem într-adevăr, nu știe nimeni.

- Și nu puteați să spuneți așa? Mă lăsați să cred că-s un prost care nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă.

- Dar ești un prost, a zis Anton, iar eu eram convins că este o glumă. Toți sunteți, pentru că nu știți ce căutați aici. Eu știu doar că nu vreau ca Ben să se pună pe mine că te-am scăpat din ochi.

- Părerea mea, tinere Anton, a menționat Linur cu satisfacție, este că la întoarcere, Ben se va pune pe tine oricum.