La
început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era
cuvân...
Ați
înțeles ceva? Nici nu trebuie. Istoria aceasta nu trebuie gândită,
ci trebuie luată ca atare. O acceptați și vă supuneți ei așa
cum ați face-o dacă Dumnezeu v-ar cere-o. Ce vi se pare atât de
dificil?! Aveți experiență de câteva milenii în asta, nu?
Cum vă
spuneam, la început, Dumnezeu ăsta a făcut cerul și pământul,
după care, deși este atotputernic, ubicuu etc., nu vedea nimic din
ce a făcut și a hotărât să nu mai lucreze pe orbește și a
făcut lumina. A țopăit în sus, sau în jos, sau la dreapta sau la
stânga, nu știu, că era în spațiu unde dimensiunile acestea sunt
nițel cam superflue, atât de mult i-a plăcut lumina. Imediat ce a
făcut-o însă, și-a dat seama că lumina și întunericul erau
foarte amestecate de nu se distingea una de cealaltă, așa că le-a
despărțit. Dacă mă întrebați pe mine, de aici pornește cam
toată daravela asta cu binele și răul, păcat și virtute, adică
totul ce ne macină acum. Dar, așa era Dumnezeu: un copil care se
bucura de cum făcea ceva. Fiind absorbit de fiorul creației
proprii, nu prea se gândea la consecințe. Veți vedea că nu prea a
avut motive de autocritică în toată creația lui, cu o singură
excepție. Dar până acolo... Dar nu, eu nu sunt dintre scriitorii
aceia incapabili de a spune lucrurilor pe nume de la bun început și
vă duc cu zăhărelul, spunând că până acolo mai este. Nu mai
este chiar așa de mult, pentru că Doamne-Doamne ăsta e puternic,
nu glumă și face lucrurile repede. Nu era nimeni altcineva care
să-și bată capul să vadă dacă o face și bine.
Și a
numit Dumnezeu lumina „ziuă” și pe întuneric l-a numit
„noapte”. Ei acum și voi?! În ce limbă?! Auzi! În limba lui
Dumnezeu, desigur. Apropo, din rațiuni lingvistice nepărtinitoare,
pe pronumele care fac referire la el, știți voi la cine, le voi
scrie în mod normal, pentru că eu sunt un om normal care relatează
despre un Dumnezeu... normal, desigur. Ce credeați?
A, am
uitat să vă spun că probabil tot el a făcut și apa. Nu e chiar
sigur, pentru că în scrierile foarte vechi la care eu am avut acces
apa apare pur și simplu. De fapt, nu mai are rost să ne batem
capul. El a făcut apa și basta! A despărțit apa de apă cu ceva
care în mod normal s-ar fi numit sol. Dar nu, se numește cer.
Ba da,
cer! După care a adunat
apele de sub cer în oceane și, în consecință, au apărut și
continentele. Nu se știe încă ce formă aveau. Dar aici nu e rău
să ne mânjim puți apelând la știință, dar nu prea mult, Doamne
păzește! Astfel, aflăm că era doar unul pe care pământenii l-au
numit ulterior după o femeie simpatică.
Din nou scrierile mele vechi lasă în aer apa de deasupra cerului.
La propriu. Pentru că nu ni se mai spune nimic despre ea. Doar că
acolo a aprins Dumnezeu soarele. Numai el știe cum. E secretul lui.
După ce a făcut acești luminători de zi și de noapte, se pare că
iar a țopăit extrem de mulțumit de realizările sale. Dar nu prea
mult, pentru că i-a mai venit o idee și a poruncit apelor să facă
ființe. Și ele ce puteau face?! S-au supus. Așa au apărut și
păsările.
În următoarea zi, au apărut și fiarele uscatului. Cele cu patru
picioare și cele fără picioare. Acum, de ce o fi ales el numerele
acestea, patru și zero, nu se știe, dar cu ele a populat pământul.
Se pare că a lăsat cifra doi pentru o creație specială. Creația
de care avea să fie dezamăgit într-un chip atât grețos ulterior,
încât nici el nu știa unde i-a fost mintea când i-a făcut. Așa
a apărut bărbat și femeie după chipul și asemănarea lui, adică
a lui Dumnezeu.
Nu
aș putea să vă spun ce s-a întâmplat cu femeia. Îmi trec multe
variante prin cap, dar încerc să mă abțin să vi le împărtășesc,
pentru că îmi închipui că, oameni fiind, ca și mine, aveți și
dumneavoastră o imaginație bogată. Cert este că ulterior Dumnezeu
a mai făcut una, dar care nu se numește femeie, nu. Se numește
muere și a dus-o pe
ea la Adam. Primul om care apăruse pe lume împreună cu o femeie.
I-a prezentat-o ca find carne din carnea lui. O fi strâmbat Adam din
nas sau nu, nu știm, dar știm că Eva era tare satisfăcută.
Într-o zi, Dumnezeu a convocat o ședință în cea mai frumoasă
grădină de pe fața pământului la care i-a invitat pe Adam și pe
Eva, femeia asta nouă. Scuzați-mă, vă rog! Muierea asta nouă
care mai apoi, din motive de discriminare, bănuiesc, a fost numită
tot femeie. Și le-a zis lor:
- Voi doi, știți foarte bine că am plantat în grădina asta un
pom. Cel mai frumos, cel mai mare, cu roade gustoase, arătoase de ți
se topesc în gură, ce mai! Dar să vă ferească sfântul să
mâncați din el! Dacă vă atingeți de roadele lui, ați mierlit-o!
Cu mine aveți de a face! Auzitu-m-ați?!
- Auzitu-te-am, Doamne, dar de ce la-ai mai..., încercă
muierea-femeie să spună.
- Taci! tună Dumnezeu fără fulgerul prealabil. Dacă veți mânca,
veți muri. M-ați înțeles?
- Nu prea, zise Adam încurcat.
- Dar nu mai contează, dragă, îi spuse femeia care afișa o frică
de ar fi crezut-o chiar și Dumnezeu.
Adam nu avea încotro. Experiența lui cu femeile chiar nu avea cum
să fie una care să-i fi arătat altă cale.
- Îți explic eu mai târziu ce e aia moarte, zise Eva sigură pe
sine.
După cum probabil bănuiți, ei au mâncat din pomul cunoștinței
binelui și răului, dar asta pentru că muierea-femeie și-a dat
seama că ar fi bine să guste din el înainte de a mânca din el și
a-și da seama ulterior dacă a făcut bine sau nu. Desigur, a avut o
conștiință apriorică despre eudemonismul simbiozei maleficului cu
beneficul... Nu vă necăjiți. Dacă vă consolează, să știți că
și eu m-am prins destul de greu.
Din cauza acestui nenorocit de apriorism, au pornit toate relele pe
pământ. Cain l-a ucis pe Abel, oamenii și-au venit în fire, s-au
unit și au vrut un turn până la cer, dar Dumnezeu, de frică, le-a
înnodat limbile, Noe era tot timpul criță și doar după ce au
dispărut aproape toți oamenii de pe pământ într-un diluviu divin
s-a trezit la o realitate pe care nu o mai recunoștea.
S-a căit Dumnezeu atunci și drept compensare le-a oferit
curcubeul. Nu știu cum sună în toate limbile pământului, dar la
noi parcă e un sarcasm ieftin.
Cum
oamenii erau după chipul și asemănarea creatorului lor, au început
să facă tot felul de păcate: ba nu mai mergeau direct acasă la
nevestele lor, ci nimereau pe la alte neveste la care nu intrau
tocmai pe poarta din față, ba le plăcea în mod excesiv băutura,
minciuna, clevetirea, uneltirea, crima, violul, cearta. Ce să le mai
înșir aici pe toate?! Le știți și dumneavoastră destul de bine.
Într-un cuvânt: degradare. Iar lui Dumnezeu i s-a făcut greață
de atâta degradare, de a vrut să-i nimicească pe toți. De la un
capăt la altul și înapoi. Ducă-se naibii toată creația! Ce-mi
trebuie mie așa necaz pe cap?! Cine dracu',
ierta-m-aș și păzi-m-aș, m-a pus să-i fac?! Dar,
și-a venit în fine săracul. Tare mai era tulburat! Și a recurs la
un vicleșug de care foarte puțini oameni și-ar fi dat seama. A
făcut apel la latura sentimentală a creației și și-a trimis un
fiu să ia asupra lui păcatele lumii. Nu s-a dus el însuși, nu. De
ce să se fi dus, vă întreb? Fiul lui nu era ca și cum ar fi fost
el însuși? Ba da. Ăștia îl vor vedea cum suferă, sărmanul, cum
sângerează și este batjocorit doar pentru că vrea să ia asupra
lui păcatele lumii și să-i mântuie. Ce nobil! Cine și-ar fi dat
seama, își zicea Dumnezeu, că de fapt ar fi trebuit să fie el
însuși acolo, pe cruce, să ia asupra lui vina de a fi om, nu
păcatele omenirii?
Dar Iisus, fire blândă, s-a dus. Cine știe câte mai îndurase
bietul copil de la un asemenea tată, pentru că, la un moment dat, a
spus că, de, hai c-o fac și p-asta, treacă de la mine și paharul
acesta. Înțelept copil! Lipsa unei mame prezente și asprimea
tatălui blând l-au maturizat înainte de vreme. Ascultați la mine!
Ce să vă mai spun?! A făcut copilul ăsta în 33 de ani pentru
oamenii cu care se întâlnea, cât nu a făcut tatăl lui de la
începutul lumii. Bun băiat! Tămăduia, dădea sfaturi chiar foarte
bune, ba chiar a și înviat o copilă care se stinsese, sărăcuța,
de fragedă și pe unul după care plângea o căruță de oameni.
Daaa! Așa om rar s-a mai văzut pe fața pământului. Dar, ca să
nu rămână învățăturile lui fără urmări, și-a ales
doisprezece discipoli dintre oamenii pământului în care l-a trimis
părintele său. Cam toți erau oameni de treabă, dintr-o bucată.
Ce li se spunea, aia făceau. De cele mai multe ori, firește. Numai
unul era o lepră fără pereche. Auzi tu! Să îndrăznești să
gândești că ar putea fi și în alt fel! Atât l-au chinuit
gândurile, că și le-a atârnat într-un ștreang. Nu, nu! Să nu
vă pară rău. Luați aminte: așa pățiți dacă vă aventurați
prea mult pe tărâmurile gândirii. Dacă nu mai rău.
Dar până acolo, Iisus s-a purtat cu ei prin toată Galilea, i-a
arătat lumii, i-a învățat unele și altele și le-a dat porunci
în privința a ceea ce urmau ei să facă după ce el n-o mai fi.
Acum, ăștia își puneau probleme. Cum așa să nu mai fie? Păi nu
e el zeu? Ba chiar Dumnezeu? Dar ce, și zeii mor? A văzut Iisus că
se macină apostolii lui atât, s-a hotărât să-i liniștească și
le-a spus că va învia a treia zi după ce va fi omorât. Omorât?!
Dar cum? De către cine? Cum de către cine? De către ei înșiși,
desigur. De oameni ca ei, cu cap și picioare sau, în fine... Dar
asta numai ca să se adeverească vorba tatălui său carele l-a
trimis pre pământ. S-au mâhnit ei mai ales când au aflat că unul
dintre ei are să-l vândă iudeilor pentru a fi răstignit. Și atât
de bine se cunoșteau între ei, că nu și-au dat seama cine ar
putea fi. Nici măcar când au luat o ultimă masă împreună și
Iisus i-a zis celui care era o lepră să facă ceea ce avea de gând
să facă. Acesta nu a mai apucat să ducă îmbucătura la gură și,
dacă mai avea ceva dubii până atunci, s-a lămurit repede, pentru
că porunca lui Dumnezeu nu se discută. L-a vândut pe câțiva
arginți și, după cum v-am spus, și-a liniștit gândurile în
ștreang. De unde se vede că uneori e bine să nu asculți chiar așa
de oricine.
A murit Iisus, sărmanul, în chinuri groaznice. Cum numai oamenii
puteau să i le servească. La asta, nu vă mint, au o imaginație
debordantă. A fost plâns de apostoli, de femeile din anturajul lui.
Ba da, cum să nu! Avea niște femei în anturajul lui. Dar s-a
purtat cu ele ca un gentleman, nu vă fugă gândul. Era un zeu care
avea o treabă importantă de făcut aici, pe pământ. Să dea un
exemplu de urmat. Exemplu de bună purtare. Că doar de ce a trecut
el prin asemenea chinuri, vă întreb?! Doar nu ca să guste câte
ceva din plăcerile respingătoare ale acestei lumi. Nu! Și apoi,
iertați-mă că-mi fuge mintea pe valea creației, dar dacă îi
făcea și vreun plod vreuneia dintre ele? Chiar dacă ar fi fost la
mijloc iubire pură, tot ar fi complicat lucrurile atât de mult
încât toată lucrarea să fie dată peste cap. Nu avea ele nevoie
de asemenea complicații. Și, dacă a făcut-o, tot gentleman
rămâne, pentru că nu a aflat nimeni. Poate nici iubita lui. Dar ce
spun eu aici?! Prăpăstii! I-a să ne revenim nițel.
După ce s-a stins el și învățăturile au început a prinde în
lume, niște inși au început a pune aceste învățături pe
hârtie. Dar, modești cum erau, nu au semnat cu numele lor, ci cu al
unor apostoli la care țineau și ei mai mult.
Numai că după aceștia patru care, chiar dacă nu s-au pus ei de
acord întru-totul cu viața lui Iisus, erau totuși axați pe
învățăturile zeului, a mai venit unul căruia i s-a părut că
are în el duhul lui Dumnezeu și a dorit ca toți oamenii să fie
precum el, nu precum Iisus, și a început a scrie diverse lucruri
despre mânia lui Dumnezeu care se varsă asupra oamenilor asemenea
potopului din timpul lui Noe, despre trupul care este vrăjmaș al
omului și care, rebel cum e, nu se supune legilor lui Dumnezeu,
despre cum nu-i place lui Dumnezeu de cei ce sunt în trup ș.a.m.d.
Ei, omul acesta avea o problemă cu sexul. Acum, nu știu dacă avea
o problemă cu sexul lui, dar cu al altora sigur avea. Știm și noi
că însurătoarea implică și ceva sex pe ici pe colo, că, de, ce
dumnezeu să mai facem?, dar așa se propagă multe dintre speciile pe
planeta aceasta. Și nu e nicio greșeală că te-ai însurat, dar ar
trebui să știi că asta mare necaz în trup îți va aduce. Adică
sexul, ptiu!, fir-ar el, mi se face deja greață, e rău de tot.
Nu-ți poate aduce plăcere, iar, dacă o face, să știi că doar ți
se pare. E o iluzie. Așa că mai bine nu te însurai de la bun
început. Pentru că, dragele mele fecioare, care mai sunteți, și
nu numai, măritatul da, e bun, ce să zic? Dar nemăritatul place
lui Dumnezeu, iar el este foarte bun. Cine are urechi de auzit, să
audă!
