11 Ultimul Mesia

    După un timp în care Ben părea a cântări vreo decizie pe care nu mi-a împărtășit-o imediat, a spus:

    - Cu această ocazie am descoperit că ai un talent pe care nimeni nu-l mai are, dar despre care cei de vârsta lui Linur spun că oamenii îl aveau în trecut. Tu trebuie să ți-l dezvolți, iar noi să ne folosim de el. Ce zici?

    - Eu zic, am spus eu fără să mă gândesc prea mult, să-i lăsăm pe Anton și pe Iolanda să plece și să mă duc și eu să mă odihnesc puțin. Nu știu de ce, dar toată încercare asta de a fi altfel decât sunt mă obosește peste măsură.

    - Bun băiat, a spus Ben luându-mă de după umeri. Mergi și te odihnește. Săptămâna asta ai liber, dar vom hotărî mâine ce și cum vom face. Anton și cu Iolanda mai rămân puțin cu mine, a zis el, uitându-se la cei doi care au pus capul în pământ când i-au întâlnit privirea.

    Nu i-am mai zis că bănuiam eu și ce vom face și cum, pentru că nu avea rost. Ben știa că știu, dar așa era el: uneori îi plăcea la nebunie s-o facă pe-a șefu', ceea ce și era, de fapt, doar că asta făcea cel mai des cu noi, ăștia mai mici. Cu cei mai mari nu-și permitea s-o facă pe-a șeful, chiar era șeful și toți cei mari știau asta. Îl apreciau și-l respectau. De asta poate că mi-era așa de simpatic, mi-am zis eu în timp ce ieșeam prin ușa din spate, pentru că are un aer copilăresc, ba mai mult, adolescentin cu noi cei care eram copii sau adolescenți ca mine și ca Anton. E posibil să nu fi trăit din plin aceste perioade, dar eu cred că o făcea doar s-o impresioneze pe Marina pe care o iubea sincer, iar Marina era topită după astfel de comportament al lui Ben.

    Până la urmă, era treaba lor ce făceau ei doi, dar ce urmau să hotărască în legătură cu mine nu bănuiam aproape deloc.

    - L-ai văzut pe Linur? l-am întrebat eu pe Față care stătea sub avocadoul înmugurit din grădina din spatele cazinoului îngrădindu-l.

    - Știi, Marius, s-a trezit el să-mi dea sfaturi pe care nu le-am înțeles pe loc, copacul tânăr are nevoie de protecție până se face mare. După aceea pot roade iepurii cât vor la scoarța lui și tot nu vor putea să-l doboare.

    - Ce-ți veni, Față? Avocadoul e bătrân! N-are nevoie de protecție. Eu te întrebam de Linur, i-am spus eu după aceea. Știi cumva unde-l găsesc?

    El s-a oprit din ceea ce făcea, s-a uitat lung la mine de parcă m-ar fi văzut prima dată și a spus:

    - Interesant. Foarte interesant!

    Dar până să termine el ultimul cuvânt am plecat pentru că se vedea treaba că nu ai cu cine vorbi în ziua aceea. Față era într-un din zilele în care nimeni nu se înțelegea cu el.

    - Caută-l la oaspeți sau la foișorul de pe plajă.

    Sau poate nu era una dintre acele zile, mi-am spus ridicând mâna în semn de mulțumire și îndreptându-mă către plajă, acolo unde simțeam că trebuie să fie Linur.

Drumul spre plajă fusese unul foarte frumos până în această iarnă când dădu un ger atât de puternic, încât natura reușise să-i uimească atât pe Linur, cât și pe Față care ziceau că nu mai văzuseră nici ei atâta ninsoare și nu mai simțiseră asemenea ger de când se știau. Și se știau de mult, le plăcea lor să adauge.

Până la plajă se parcurgea un drum care devenise mai mult cărare din cauză că nu circulau decât oameni pe el, iar buruienile invadaseră zonele necălcate. Drumul avea vreo doi kilometri și fusese străjuit de o parte și de alta de copaci mari, groși și înalți, care își aveau domeniu până la câteva sute de metri atât în stânga, cât și în dreapta lui. Cu iarna aceasta însă, domeniul lor s-a redus considerabil, spre marea dezamăgire a lui Față care avea o atracție deosebită pentru copaci. Linur spunea că Față Mică (el nu-i spunea niciodată doar Față) crede că sunt cele mai evoluate ființe care au existat vreodată pe fața Pământului. Au existat, zicea el, de pe când lumea a fost populată cu animale ca noi ca să ne ajute să putem respira și nu au dispărut în ciuda tuturor cataclismelor care au încercat să distrugă planeta. Nici chiar în ciuda omului care aproape că s-a distrus pe el însuși, adăuga Linur.

    Eu nu puteam suporta această idee. Cum adică niște plante să fie mai evoluate ca mine?! Ele nici nu se mișcă, nici nu gândesc! Întocmai, îmi spunea Linur. Poate că Față avea dreptate tocmai pentru că sunt ființe care nu au nevoie de mișcare pentru a trăi, pentru că au nevoie de foarte puține resurse. Pe când noi, avem nevoie de hrană care nu ne este dată din cer nici de ploaie, nici de soare, avem nevoie de adăpost, de haine, de comunicare și de câte și mai câte, ca să nu mai adaug și altceva, dacă mă gândesc la Anton și la Iolanda.

    Aveau bătrânii ăștia doi un dar de a strica cheful omului împreună cu ideile lui tocmai când nu aveai nevoie de așa ceva. Dar ce să le faci?! Mie mi-erau simpatici așa cum erau ei, mai ales Linur. Nu m-aș fi supărat serios pe el niciodată.

    În drum spre plajă, fusese amenajat un cimitir. Poate că era acolo dinaintea erei noastre, poate că nu. Nici nu mi-am bătut capul să întreb, pentru că eu credeam că era dinaintea noastră.

    Când am ajuns la cimitir, m-am oprit o clipă. Se întindea de o parte și de alta a drumului. Așa spusese Ben că e bine să fie, pentru ca să nu uităm ce suntem, de unde venim și unde ajungem, când vom trece prin el. Îmi amintesc perfect aceste cuvinte, chiar dacă eram mic de tot pe atunci. Nu știu cu ce ocazie o spuse și nici dacă erau cruci în cimitir sau fuseseră rostit cuvintele cu ocazia plantării primei cruci acolo.

    L-am privit și parcă îl vedeam pentru prima dată. Era tot acolo între copacii care nu au fost tăiați din jurul lui la îndemnul expres al lui Ben. Cineva trebuia să-i protejeze și pe morți, făcuse o glumă în iarna aceasta un bărbat mai tânăr care fusese apoi chemat la Ben pentru a fi disciplinat, mi-am spus eu. Dar, paradoxal, Isidor avea dreptate. Cineva trebuia să-i protejeze. Sau nu neapărat să-i protejeze, dar să le protejeze memoria. Eu nu aveam pe nimeni în acest cimitir cu pietre funerare pe care erau sculptate grosolan sau mai fin numele celor care erau sub greutatea lor. Multe aveau numai numele morților.

    Ai mei fuseseră uitați prin alte locuri și nu avuseseră atâta noroc, încât să fie înmormântați. Au rămas sub cerul liber sau au fost sfâșiați de fiare sălbatice sau de corbi lihniți. Sau, cine știe, poate că au fost mâncați de banda care i-a ucis. S-au mai auzit, spunea Față, cazuri de canibalism și în vremuri mai civilizate. Doar sora mea, Sorana, a fost înmormântată, dar undeva departe de locul acesta. Și nu mai știu unde este pentru că Linur a refuzat să-mi spună.

    Cimitirul era pustiu, doar cireșii plantați de Față cu ani în urmă mai erau printre morminte, însă numai cei care au rezistat gerului erau înfloriți. Da, Față cu cireșii lui! Niște vrăbii se zbenguiau printre ei și pe pietrele de mormânt. În rest, liniște. Vântul nu se auzea, pentru că frunzele erau prea mici ca să le poată urni și acestea să mai și foșnească. Atunci mi s-a părut că văd pe cineva ieșind din cimitir pe partea opusă. Era o femeie îmbrăcată în niște haine care mi-au atras atenția pentru că nu mai văzusem asemenea haine colorate. Am recunoscut roșu aprins, albastru, dar nu ca al mării, și portocaliu. Mai avea două, pe pantaloni, pe care nu le-am putut denumi.

    Hainele noastre erau toate ponosite, șterse de vreme și de spălare îndelungată și de soare. Culorile hainelor noastre nu erau în niciun caz atât de colorate ca ale acestei femei care se pierduse în pădurea de dincolo de cimitir. O fi și lume nouă, mi-am zis, mai ales cu oaspeții ăștia nepoftiți ai noștri.

    Ce e drept, nu avusesem timp să-i studiez câtuși de puțin, dar aveam s-o fac de îndată ce vorbeam cu Linur. Speram ca el să mă lămurească mai repede în legătură cu planurile pe care le avea Ben pentru mine, deși bănuiam eu ceva. Îmi trebuia însă o confirmare. Linur făcea parte din cei cu care Ben se sfătuia și cu siguranță că știa ceva care mă interesa și pe mine, pentru că mă implica mai mult decât mi-aș fi dorit.