13 Ultimul Mesia

    Până la cazinou, am mai vorbit de unele și de altele, despre fetele din grupul lui Sparr, despre mare și am mai făcut amândoi glume pe seama lui Față. Când am ajuns la cazinou, m-am dus la culcușul meu de sub copac și am încercat să dorm, așa, în plină zi. Nu mă trăgea nimic să mă duc să-i văd pe ai lui Sparr. Doream s-o las pe cât mai târziu. Dar de dormit, nu am fost în stare să ațipesc măcar. Nu știu de ce, dar zgomotul nu-mi dădea pace. Asta se întâmpla foarte rar, pentru că, de altfel, adormeam și când se tăiau lemne în jurul meu și când erau petreceri dintre cele mai zgomotoase. Dar nu acum. M-am întors pe o parte și pe cealaltă, dar nu s-a prins de mine nici un somn.

    De la o vreme, m-am ridicat în fund, m-am uitat în jurul meu la toți cei care făceau câte ceva, la cei care dormeau la locurile lor și la cazinoul care era dincolo de ei. Clădirea acesta nici când nu-și mai îndeplinește misiunea este gălăgioasă. M-am ridicat în picioare, am intrat pe ușa din dos, am străbătut sala mare în care era lume pe jos ca și ieri când am dus apa, doar că mai puțină, mult mai puțină, m-am uitat la ușa camerei lui Ben fără să văd pe nimeni care să intre sau să iasă prin ea și am deschis-o pe cea principală, pe cea pe care intrase aseară Sparr cu gașca lui pentru a ne supune. Mi-am reținut un zâmbet la gândul că datorită mie ei nu au reușit, dar imediat mi-am dat seama că au renunțat foarte repede la planul lor. Asta îmi spunea că poate nu erau chiar atât de răi pe cât credeam noi. Poate că nu căutau decât mai multe resurse, dar nu știau la ce să se aștepte din partea noastră. Eram convins că în locul lor am fi procedat la fel, deși nu știam ce îi determinase să părăsească locul în care stătuseră.

    Nu mi-a trecut prin cap faptul că ar fi putut fi nomazi. Cine mai era în zilele acestea, în fond. Dacă găseai un loc bun în care să stai, nu-l mai părăseai. Căutai orice mijloace să-ți faci mediul prietenos și să te susțină. Să-l părăsești nu era o alternativă prea bună în acele vremuri în care nu știai ce te poate aștepta dincolo de teritoriul pe care îl cunoșteai.

    Am început să străbătut parcul în care arbuștii puțin înfrunziți adăposteau unele vrăbii care se hârjoneau în soarele cald al primăverii târzii. Simțeam însă răcoarea din subsolul cazinoului ca pe ceva care nu-mi dădea pace și care mă chema la ea. Acolo erau oameni care erau încarcerați de semeni de-ai lor care se temeau de ei. Cel puțin deocamdată. Am încercat să aflu câți sunt, dar întunericul și răcoarea de acolo erau prea puternice și-mi acaparau toate simțurile. Era ceva în acel subsol care nu-mi dădea voie să văd ce e în el, care nu mă lăsa să mă manifest așa cum aș fi dorit eu sau cum aș fi putut în aceste noi condiții în care mă aflam. Știam că mai devreme sau mai târziu va trebui să mă duc și în acel subsol să văd împotriva cui m-am opus eu cu atât de mult curaj inconștient.

    Niște copii singuri se jucau în jurul arbuștilor, dar când am trecut pe lângă ei, s-au oprit din joacă, s-au uitat lung la mine, iar un băiețel mai îndrăzneț mi-a zis când ceilalți se întorceau la treaba lor:

    - Bună ziua, nenea Marius!

    „Nene!” Ori era prea șmecher băiatul, ori era din cale-afară de respectuos.

    M-am oprit foarte surprins de ceea ce auzeam și m-am uitat la puști. Toți s-au oprit din nou și erau ca niște mici statui care se uitau la mine să vadă ce fac. Am citit puțină teamă în privirile lor, dar nu prea multă. Erau cinci băieți și trei fete, toți zdrențuiți, dar curați, spălați și pieptănați, cu fețe delicate și ochi curioși.

    - Bună ziua, i-am răspuns într-un final băiatului.

    M-am îndreptat spre băiatul care m-a salutat, m-am lăsat pe vine, am întins mâna și i-am zis din nou:

    - Bună! Cum te cheamă? l-am întrebat eu cu un interes pe care nu mi-l justificam.

    - Ăăă... a spus puștiul, dar o fată mai îndrăzneață l-a întrerupt și m-a rugat insistent:

    - Ghicește, nenea Marius, ghicește!

    - Dacă nu-mi mai spuneți „nenea”, poate reușesc să ghicesc. Să știți că nu sunt chiar atât de mare.

    - Ba ești, a mai zis fetița. Da' acum stai jos.

    - Te cheamă Victor, nu-i așa? am ghicit eu, făcând apel la noile mele capacități pentru a sonda mintea fetiței care-i tot repeta numele băiatului în gând.

    - Da, a spus băiatul uimit. Cum de ai ghicit?

    - Ba n-a ghicit, se băgă fata înainte ca eu să deschid gura. Ne știe de când eram mici.

    - Așa este, vă știu...

    - Vezi? a zis fata înainte ca eu să termin ideea.

    - Doar că nu vă știam numele, mi-am continuat eu gândul. În plus, dragă, Emma, cu doi de „m”, m-am întors eu spre fata care acum chiar era mirată, de unde să știu eu că Victor e de pe lângă fosta Mare Neagră, acolo unde părinții lui au învățat prinselea, jocul despre care vă spunea înainte ca să ajung eu la voi și pe care începuserăți a-l juca?

    I-am lăsat pe toți cu gurile căscate și mai tare după ce le-am spus că, dacă îmi mai zic „nenea”, le spun mamelor lor că dau de mâncare deținuților și că se joacă în cimitir, deși ele le-au interzis asta de nenumărate ori, mai ales joaca în cimitir.

    Copiii aceia îmi dezvăluiseră o realitate pe care nu o puteam nega: ajunsesem și eu un „nene”. Eram la vârsta la care mi se spunea așa. Adică nu eram bătrân, evident, dar între mine și copiii aceia erau un număr de ani de care nu eram conștient până la această întâlnire din parc, de lângă arbuștii îngrijiți de Față. Firește că îi vedeam zilnic prin preajma cazinoului, iar unii dintre ei îmi mai vărsaseră găleata în joaca lor, dar erau acolo și atât. Nu avusesem timp sau nu conștientizasem că ei se jucau, iar eu munceam, ceea ce căsca din start o prăpastie între vârstele noastre.

    Am lăsat parcul în urmă și m-am îndreptat în stânga spre clădirea roz. Deși toate clădirile din parc aveau aceeași culoare, un crem șters de vreme și de intemperii, clădiri care cu siguranță au văzut vremuri mai bune și erau colorate diferit, eu mi-am ales una în care mă retrăgeam adeseori, mai ales în lunile reci, și în care dormeam în fiecare seară cu mai mulți băieți, printre care și Anton. Eu am denumit-o roz, pentru că era culoarea care mă ducea cel mai bine cu gândul la confort. Acum, la acestă oră, nu avea cum să fie nimeni în ea. Vremea era frumoasă, băieții erau la treburile lor, Anton, bănuiam eu, era împreună cu Iolanda pe undeva, chiar dacă au fost dădăciți de Ben. Știam că Iolanda era o forță căreia nu trebuia să-i stai în cale. În plus, mi se părea mie, era îndrăgostită de Anton. Și chiar dacă acesta era în mod evident depășit de situație, se lăsa dus de val, pentru că era dulce, după cum el însuși îmi spusese într-una dintre serile din iarna trecută. Era clar pentru mine că Anton nu știa prea bine ce i se întâmplă, dar accepta situația din două motive. Unul era că dragostea la această vârstă este un lucru pe care vrei să-l deții tot timpul, după cum tot el a spus. Al doilea era că Anton spera la ceva pentru viitor, dar nici el nu știa la ce, mai ales acum în condițiile în care grupul nostru era amenințat și pentru toată lumea era limpede că asta se putea repeta oricând.

    M-am întins pe salteaua mea, punându-mi mâinile încrucișate sub cap. Da. Acesta era un aspect la care Ben ar trebui să se gândească în primul rând, nu la cum să-l disciplineze pe Anton. Poate că partea de grup a lui Sparr care rămăsese în munți era așa de mică precum spunea el. Dar poate că nu. Cine să știe dacă spunea adevărul sau nu. Oricum, așa cum îi simțisem eu, nu păreau a fi vreo amenințare prea mare, mai ales că îi țineam ostateci pe ai lor, putându-i folosi împotriva celor care ar fi venit să-i salveze.

    Problema era alta, credeam eu, deși era o posibilitate destul de îndepărtată. Dacă ar fi venit vreo bandă care chiar avea gânduri rele? Care chiar era pusă pe distrugere și teroare? Atunci ce ar mai fi făcut Ben? Ce ar mai fi făcut toți, în fond? Eram convins însă că Sparr nu a plecat degeaba din ascunzătoarea lui, dacă aceea era o ascunzătoare, așa cum spunea Linur că ar fi fost. El, Sparr, trebuie să știe ceva. El sau oricare altul din gașca lui. Asta trebuia Ben să afle, îmi spuneam eu urmărind o crăpătură de pe tavan care continua pe peretele cu fereastra ce dădea în spatele clădirii, după care era o grădină, sau ce a mai rămas și din ea. După acea fostă grădină se iveau niște case în care ai noștri și-au găsit adăpost, în special familii care doreau puțină intimitate în care să se iubească și în care să-și crească liniștiți copiii. Poate pe cei care se jucau în parc și care-mi spuseseră „nenea”.

    Dincolo de casele lor, în zilele clare, mai ales primăvara după câteva ploi, se puteau vedea munții atât de clar, de ai fi spus că poți să ajungi într-o zi la ei. Era doar o iluzie. Pe jos, pentru că nu mai aveam de mult timp combustibil alocat plăcerilor motorizate, am fi făcut cel puțin două zile jumătate, dacă nu trei.

    De pe salteaua mea, cum stăteam așa întins, nu-i vedeam, dar îi bănuiam acolo, îi știam, și deseori mă uitam prin binoclu înspre acea direcție, încercând să surprind vreun vârf sau chiar vreun detaliu nou pentru mine. De cele mai multe ori nu vedea nimic, din cauza aerului prea încărcat cu nisipul plajei. Uneori însă descopeream prin binoclu lucruri noi: stânci atât de abrupte, încât de aici nu credeam că le poate urca cineva, brazi înalți, iar până aproape de vară puteam observa zăpada pe vârful cel mai mare până la mijlocul lui mai.

    Iarna aceasta trebuie să fi fost una foarte grea pentru Sparr. Era un motiv în plus ca ei să încerce să găsească alte locuri. A fost greu pentru noi, aici, la malul mării, darămite pentru ei, acolo unde zăpada ar fi putut persista anul acesta până la următoarea ninsoare. Asta dacă aceea era casa lor permanentă. Îi înțelegeam pe cei care i s-au alăturat lui Sparr, dar am adormit cu gândul că nu-i înțeleg întrutotul. Nici nu aveam cum. Experiența mea era mai mult decât limitată, iar cunoștințele mele despre oameni nu depășeau pe Anton, căruia îi puteam spune prieten, deși cu destul de multe rețineri, mai ales după ce el alesese să stea mai mult cu Iolanda, decât cu mine, pe Linur, care nu-mi dădea el pace, nu că l-aș fi sufocat eu cu prezența mea, și pe Față, dar el îmi lărgea orizontul cunoașterii umane destul de puțin, pentru că, să-o spun drept, nu cred că era un om ca toți oamenii, așa că de la el mai mult învățai relația cu copacii, decât cu oamenii. Eram sigur că sub aparența lui umană ascundea rădăcini adânci.