SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 2

 Dar repede își dete seama că asemenea cârtire împotriva Creatorului nu se cuvine să aibă loc în mintea unui călugăr, mai ales în chilia unei mănăstiri, fie ea chiar și de la capătul lumii. De vină nu putea să fie decât diavolul, cel care seamănă ură și răutate pe pământ, cel pe umerii căruia atârnă păcatele lumii, cel care nu are odihnă până nu vede omenirea distrusă și creația lui Dumnezeu mistuită în cele patru colțuri ale lumii. Cel cu care trebuia el să se lupte de când a venit pe această lume și până în prezent.

 - Oare, până când, stăpâne al întunericului?! părintele Alzóloras întrebă cu voce abia uzită chiar și de el însuși.

 Adormi cu speranța ca aici, în acest loc ce părea un mic colț de rai, cel puțin noaptea să fie altfel, să întâlnească mai multă liniște, iar puterea Inchiziției să fie diminuată. Spera... Și noaptea se lăsa peste pleoapele sale, peste chilie și mănăstire, peste lumea întreagă.

 A treia zi de când sosise pe insulă, se trezi într-o gălăgie pe care nu a mai întâlnit-o nicăieri pe unde a mai umblat, fie cu piciorul, fie cu gândul. Prima dată nu înțelegea ce este. Credea că visează o aglomerare atât de mare de oameni, cum nu mai văzuse nici în Santo Domingo. Era lume multă adunată într-o piațetă și care scanda silabisind mai mult decât se cuvenea numele lui. Se trezi când visul său începuse să sfideze normalul și să atingă acele culmi ale absurdului care numai în dimensiunea onirică pot fi atinse: mulțimea dădu buzna la el în chilie.

 Se spălă repede pe față și ieși în curtea mănăstirii neterminate.

 Își dădu seama imediat de ceea ce se petrece în fața ochilor săi. Mai asistase la așa ceva și sperase că aici va fi scutit de asemenea spectacol. Dar, nu! Mai mulți călugări erau acolo.

 Soldații adunaseră vreo douăzeci de indigeni care, spuneau ei, soldații, încercaseră să fure din proviziile aduse cu La Poderosa și că unii chiar reușiseră. Se înțelegeau extrem de greu cu ei, pentru că relațiile dintre spanioli și acești guanches nu erau dintre cele mai strânse, niciunul nefiind doritor să înțeleagă pe celălalt. Se crede, spusese Pedro, că erau din caldera, acolo unde soldații spanioli urmează a întreprinde o campanie în cel mult două luni și unde se pătrundea extrem de greu.

 - Și? S-au găsit proviziile?

 - Se pare că nu, dar asta nu cred să conteze, a mai adăugat Pedro. Erau oricum în împrejurimile portului la răsărit, când au fot observați de o santinelă.

 - Este posibil ca aceasta să reprezinte o amenințare, dar supozițiile nu ar trebui să fie justificare pentru felul în care sunt târâți, frate Pedro. Nu într-o mănăstire, în orice caz.

 - Dar sunt necredincioși, sigñore, niște sălbatici! Fie se convertesc, fie mor!

 - Frate Pedro, încep să cred că dumneata cutezi să interpretezi cuvântul Domnului și nu ar fi rău să mai pui mâna pe Cartea Sfântă. În plus, nu-mi spui nimic despre niște semeni de-ai lor care au fost târâți în pivnițele vasului, după cum mi-a spus mai înainte fratele Antonio cu care ai fost aseară pe vas.

 - Scuze, sigñor, spuse Pedro, uitându-se cam cu răutate la noul preot care i-a for dat în sarcină pentru a-l servi. De ce o urmă de simpatie în glasul său pentru astfel de maimuțe?! Cu siguranță vor respinge cuvântul Domnului. A auzit el că au niște icoane pe pereții peșterilor lor și nu seamănă deloc cu Maica Domnului și Iisus. Nu! Cu ei trebuie tratat exact așa cum o fac acești soldați. Sigñor Alzóloras ar face bine să nu fie de partea lor. Poate că el trebuie să mai pună mâna pe Biblie, dar poate că și starețul trebuie informat despre eventualele convingeri ale noului venit.

 - Mă duc la fratele Benedict. Trebuie să discutăm problema. Nu cred că așa ceva trebuie să aibă loc... în curtea unei mănăstiri.

 Pedro văzu cum, o dată cu plecare lui Alzóloras spre stăreție, dispare și posibilitatea lui de a intra în grațiile lui Benedict. Mai mult poate decât până acum. Ar fi avut posibilitatea de a informa starețul în legătură cu rătăcirile fraților din curte. În timp, s-ar fi aflat și el mai mult în preajma lui Benedict. Ar fi devenit călugăr, în sfârșit. Și-ar fi îndeplinit dorința care îl măcina de atât de mulți ani. Atunci, ar fi slujit pe Benedict în prinderea oricărui necredincios, fie el indigen sau spaniol. Nimic nu i-ar mai fi stat în cale, iar Benedict s-ar fi gândit bine cui îi lasă stăreția înainte de a dispărea.

SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 1

 Nostra Señora de la Almudena ieșea leneșă din Gibraltar, lăsând în urmă ambele continente care, din depărtare, i se părea părintelui Juan de Alzóloras, sau simplu, Alzóloras, așa cum îl cunoșteau toți, ca înfrățite, fără nicio urmă de apă care să le separe, fără vreo barieră impusă de Dumnezeu sau de om.

 Mai trăise părintele asemenea sentiment cu ani în urmă, când slujba Domnului îl trimise către depărtările oceanului, un loc în care spaniolii ajunseseră, dar constataseră, cu o oarecare dezamăgire că nu era pustiu. Acolo, în Santo Domingo, avea părintele Alzóloras să descopere că oamenii sunt la fel peste tot, că nu-i separă decât mici diferențe și că acele diferențe sunt lipsite de importanță. Constatase că și indigenii din acea insulă, aparent uitată de Dumnezeu, au sentimente, trăiesc, iubesc, sunt frumoși sau urâți, șireți sau cinstiți, că se sting și ei ca oricare altă ființă umană din lumea pe care părintele o numea civilizată. În tot răstimpul cât a încercat să facă voia Domnului în acel loc, a ajuns la amara concluzie că poate Dumnezeu nu a fost atât de darnic, în fond, cu compatrioții lui, ca să nu mai facă păcate zicând ceva și de ceilalți europeni. Acești indigeni aveau mai multă compasiune față de lucrarea Domnului, față de fiecare creație a sa, chiar și față de cei care i-au supus, luându-le pământurile, ucigându-i sau punându-i la munci. Acum, cu documentul de la Madrid, de la Filip I, se ducea în Canare, pentru a face aceeași lucrare pe care o făcuse și în Santo Domingo. Se simțea de parcă o lua de la capăt, de parcă anii de când a ieșit prima dată prin această strâmtoare nici nu au trecut.

 Trăsăturile lui nu erau iberice, iar oamenii vorbeau că ar fi mult mai bătrân decât este. La drept vorbind, așa se simțea chiar și el, deși nu știa prea bine de ce. Timp de doi ani, între 1566 și 1568, Alzóloras fusese arhiepiscop în Santo Domingo, lucru care nu i-a displăcut. Contactul cu indigenii l-a liniștit dintotdeauna și, cum avea o fire blândă, era îndrăgit de ei. Totuși, atrocitățile de acolo l-au scârbit peste măsură, iar acum, iată că fusese trimis în La Palma, altă insulă în care să aibă de-a face cu indigeni și poate cu aceleași și aceleași fapte. Pentru el, din câte observa, istoria putea să se repete.

 Pământul se îndepărtă până nu se mai vedea, iar înainte îi aștepta un cer senin și un ocean lin pe care urma să plutească multe zile. Spera în sinea lui că aceste zile vor fi totuși puține. Speranța avea drept temelie porecla pe care nava pe care se afla o purta după ultimele bătălii prin care a trecut: La Poderosa. Lui Alzóloras nu-i plăcea deloc ideea că între acest vas și siguranța unui sol se aflau câteva sute bune de picioare de apă. Însă o mare liniștită înseamnă vânt slab, iar asta duce la multe zile de călătorie. Acest gând i-a fost spulberat în timpul nopții când s-a stârnit o ploaie cu vânt destul de puternic pentru ca să-i răstoarne stomacul și să ajungă în Santa Cruz alb la față, slăbit și cu dorința acerbă de apune picioarele pe pământ.

 A debarcat într-o noapte senină. Se pare că Domnul se îndurase de el și-i trimisese vreme propice navigării, dar nu și mersului pe pământ.

 Despre insulele Canare auzise, dar nu avusese ocazia a le vizita, nici să întâlnească pe cineva care să fi fost aici. La debarcader nu-l aștepta nimeni, așa că a trebuit să întrebe pe cei din port încotro e mănăstirea. Nu i-a trebuit mult să ajungă acolo, pentru că locuințele erau puține de-a lungul unui drum anevoios, săpat cum s-a putut în roca vulcanică a insulei. De mâncat, mâncase pe vas pe la ora zece. Acum, după ceasul său interior, trebuia să fie trecut de două dimineața, dar aici parcă părea mai dimineață și printre casele care se rânduiau în dreapta lui, vedea oceanul și în depărtare, vârful unui munte de pe o altă insulă.

 Mănăstirea era pe un deal de unde se vedea o parte bună din sud-estul insulei. Mai departe și puțin în stânga era insula pe care era vârful văzut mai devreme. Se mai vedea și un cer cum lui Alzóloras nu i-a mai fost dat să vadă pentru că luna, prezentă și ea, era cu capetele de la primul pătrar orientate în sus.

 Intrând în curtea mănăstirii, Alzóloras lăsă în urmă luna culcată pe spate, drumul cel pustiu și sentimentul că ochi ascunși îl privesc.

 - Bun sosit, părinte Alzóloras, spuse un băiat care deschisese poarta și care apoi îl conduse la chilia sa.

 Erau puține chilii, iar a lui avea o ferestruică ce dădea către același vârf pe care-l văzuse pe cale și o alta care dădea către înălțimile din La Palma unde acum nu se zărea nimic din cauza întunericului.

 - Ai zice că noaptea nu e nimic acolo, adăugă băiatul pe care-l chema Pedro, dar băștinașii sunt cu ochii în patru și pot ataca oricând.

 - Eu sper să nu fie tocmai chiar așa, spuse Alzóloras, constatând tonul combativ al feciorului.

 - Am auzit, sigñore, zise Pedro cu îndrăzneală, că ați fost și în Santo Domingo. Asta înseamnă că știți destul de bine cum să tratați cu astfel de sălbatici.

 - Posibil, îndrugă Alzóloras ca să nu tacă. Dacă asta e tot, aș vrea să mă culc. Drumul până aici m-a epuizat mai mult decât mă așteptam.

 - Prea bine, spuse Pedro dezamăgit că nu mai are partener de discuție și ieși foarte discret.

 Aici o fi aceeași luptă de cucerire a unor oameni care au stăpânit un teritoriu cu mult înainte de a ne naște noi ca nație? se întrebă Alzóloras uitându-se pe fereastra ce da către nord, către munții acestei insule mici. Voi fi martor și aici, ca și în Santo Domingo, la lucruri care nu pot fi rostite în cuvinte omenești? Și aici diavolul și-a băgat coada atât de adânc, încât să fie nevoie de încă un masacru? De ce să moară atâția oameni pentru gloria coroanei oare? Dumnezeu cum de îndura aceste fapte?

IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 7 (ultima)

 Niciunul dintre cei doi nu văzu pe nimeni acolo, dar vocea se auzi tot mai aproape.

 - Am venit să te revendic, Andrei. În împărăția mea, ești foarte așteptat.

 Și atunci, din umbră, apăru un diavol cu o cicatrice albastră pe obrazul stâng. De data aceasta, nu mai avea nicio lacrimă în ochi, ci aceștia îi sclipeau ca două diamante din altă lume. Cel puțin așa i se păru lui Andrei când îl privi în ochi: că seamănă cu stelele pe care le privise în nopțile de la sud de Dunăre, nu cu mult timp în urmă și despre care se întreba atunci ce lumi ascund, ce lumi încălzesc, ce ființe.

 - Să nu îndrăznești, eu sunt omul lui Dumne...

 - Ai face bine să taci, bătrâne, și să te miști de aici!

 Daniil se supuse aproape fără voia lui și se trase într-un colț.

 - Pentru toate crimele pe care le-ai săvârșit, pentru tot răul pe care l-ai semănat cu ani în urmă, regatul meu are porțile deschise. Sufletul tău va fi la loc de cinste printre ai mei, iar eu am fost trimis să te călăuzesc în lumea de dincolo. Știu că nu ai frică nici de mine, nici de Dumnezeu. Dar acolo, nici nu este nevoie de așa ceva. Acum mergem în lumea mea. Și diavolul întinse o mână să-l apuce.

 - Dacă există diavol, există și Dumnezeu, spuse aproape fără glas Andrei.

 - Mare dreptate ai, se auzi o a patra voce în acea peșteră. De data aceasta era una blândă. Era un înger cu fața mult prea albă, luminoasă pentru a i se distinge trăsăturile.

 - Tu?! Chiar tu?! Tu, aici?! Ce cauți tu aici? spuse plin de uimire diavolul căruia nu-i venea să creadă ce are înaintea ochilor. Nu cunoști tu oare faptele acestui om și nu ți se cade ție să te ascunzi în raiul tău.

 - Acest om a făcut puțin mai mult bine decât rău, deci sufletul lui ne aparține nouă, frate.

 - Nu pot să cred! Nu ai văzut câte crime a săvârșit, câți a ucis fără nicio remușcare? Pentru acestea se merge în Iad, cel puțin așa era legea ultima dată. Raiul e pentru cel din colț, nu pentru cel ce moare acum.

 - Și totuși am fost amândoi lângă el și am văzut că aceste crime au încetat de mult timp și că pe talerul celălalt au apărut foarte multe fapte demne de laudă. Nu ai observat oare câte suflete a salvat de la pieire? Nu vezi de ce se află în situația aceasta? Sufletul lui Daniil valorează mult, ca și multe altele pe care le-a mântuit Andrei.

- Și totuși, talerul meu e cu puțin mai greu decât al tău. Uită-te în jur și observă câte cadavre sunt.

- Și pentru ce au fost aici acești netrebnici? Pentru vreo faptă bună? Știi bine că talerul meu e mai greu.

 Andrei se uita la cei doi, înger și demon, cum se ceartă pentru sufletul lui, cum încearcă fiecare nu să rupă o bucățică din el, ci să-l ia cu totul. Nu putu să nu remarce ferocitatea cu care se combăteau amândoi, cu care încercau să se convingă unul pe altul că el are dreptate.

 Ceva nu era cum trebuia să fie, pentru că niciunul nu se atinsese de el încă. Disputa dura de prea mult timp, iar viața lui se scurgea ușor. Nu e nimic. Să se certe în timp ce eu îmi văd de ale mele.

 - DE AJUNS! Se auzi o a cincea voce, mult mai puternică, atât de puternică, încât peștera se zgudui, iar oasele de pe jos se cutremurară.

 Cei doi, înger și demon, înmărmuriră înaintea acestei siluete impunătoare ascunsă de o robă din dosul căreia nu i se putea vedea chipul. Era atât de întunecată acea robă, încât ai fi zis că noul sosit nici nu ava chip. De fapt, lui Andrei i se păru a vedea în loc de chip, câteva stele din serile de deunăzi.

 - Andrei este un caz unic în univers. Dumnezeul vostru ar trebui să știe mai bine! Să-i transmiteți că asemenea neglijență este intolerabilă. Andrei este de fapt, un caz unic în toate universurile. El a făcut tot atâta rău, cât bine a făcut. Nu s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, se adresă roba lui Andrei de data aceasta.

 Când Andrei s-a uitat spre ceilalți doi, aceștia nu mai erau acolo. Dispăruseră ca și cum n-ar fi fost.

- De aceea noi îți redăm viața și libertate absolută. Ai voie să mergi unde vrei tu. În ce univers vrei tu. În ce timp vrei tu. Pe ce lume vei dori. Te vei numi așa cum vei pofti. Vei fi cine vei dori. Vei întâlni ce ființe vei pofti. Le poți întâlni pe toate câte există în toate universurile existente. Cunoaște tot ce poftești și poate fi cunoscut. Trăiește atâta timp cât vei dori și nimeni nu se va atinge de tine. Când te vei fi săturat de umblat... Când te vei fi săturat de cunoscut... Când te vei fi săturat de trăit, după miliarde și miliarde de ani, vino la noi. Îți voi explica de ce toate sunt așa cum sunt și ce e cu noi.

 Atunci, făptura se făcu nevăzută, iar Andrei se ridică și se adresă lui Daniil care își pierduse graiul.

 - Te conduc până la meteore. După aceea, plec în lume.

  L-a ridicat cu un braț pe după gâtul lui și au pășit amândoi în ploaia măruntă.