Imediat am admirat-o pentru ambele atitudini și am adoptat-o în sinea mea ca pe o soră mai mare. Dar nu puteam să nu constat că Ben nu se scălda în același ape cu mine. Sau poate că da. Nu eram sigur și nici măcar nu doream să fiu. Îmi plăcea să cred că e un amestec de autoritate și înțelegere la el pe care puțini dintre cei care ne-ar fi condus l-ar fi avut. Poate că mulți ar fi căzut într-o extremă sau cealaltă. El însă, nu.
- Asta nu e rău, Iolanda, a spus Ben încercând să mențină echilibrul despre care vă spuneam, sau cel puțin așa credeam eu. Dar în alte timpuri, fato! Nu acum! Acum, când trebuie să facem ceva, facem, și după aceea ne mai gândim la hârjoană.
Nu știu de ce, poate cuvântul, poate expresia lui Ben, dar Iolanda a izbucnit într-un râs care a fost scurtat de privirea lui Ben pe care am văzut-o toți din cameră, chiar dacă nu ne uitam la el.
- Nu râde, Iolanda! aproape a strigat Ben în timp ce Anton o trăgea ușor de mână. Putea să se termine urât de tot, iar voi să nu mai aveți niciodată vreme de... ceea ce făceați acolo.
Era clar acum pentru toți că Ben a evitat cuvântul care a făcut-o pe Iolanda să chicotească și că aceasta era capul tuturor belelelor în care a intrat Anton sau în care urma să intre.
- Norocul nostru cu Marius care a fost și el destul de nesăbuit, dar care ne-a scos dintr-un posibil mare necaz.
Ben a făcut o pauză lungă după ce a spus asta, timp în care fiecare s-a recules în sinea sa, iar el s-a îndreptat către Marina căreia i-a pus o mână pe umăr. Toți cei prezenți doreau o rezolvare cât mai rapidă și favorabilă lor a situației. Liniștea fusese tulburată, evident, dar chiar și eu, care eram mai detașat acum de cele ce vor fi urmat, îmi doream să aud că totul va fi bine și că vom reveni, nu de mâine, nu de diseară, ci chiar de acum la starea în care ne aflam cu toții înainte de atac. Dar cine ar fi putut face asta? Poate că nici chiar acel dumnezeu al lui Linur nu ar fi putut face o astfel de minune, deși, după cum afirma el că poate, mi-aș fi dorit să cred și eu ca el într-unul care să mă asculte în astfel de situații cărora noi nu aveam cum să le găsim rezolvări imediate.
De la fotoliul în care stătea Marina, Ben s-a îndreptat spre fereastra unde stăteau Anton și cu Iolanda care, văzându-l că vine, și-au dat drumul mâinilor împreunate. Ben vorbea cu ei, dar era limpede că nu se adresa numai lor, sau mai bine spus, nu lor în primul rând:
- Sparr, cel care îi conduce pe atacatori, mi-a spus că mai au niște oameni care au rămas pe drum, undeva într-o peșteră din munți. El pretinde că sunt vreo zece care s-ar fi oprit pentru a o ajuta pe Facta, soția lui, să nască.
- Nu se poate! am spus eu imediat. Cred că minte. Copilul pe care l-am simțit în femeia pe care am prins-o de păr e al lui.
- Poate că vei fi și mai uimit, Marius, când vei afla că nu a negat asta. Chiar el mi-a spus că și Brima, așa o cheamă, îi...
- Asta nu înseamnă că nu poate fi mincinos. Pentru mine e clar, am spus eu sigur pe ce spun, dar ce spuneam nu era ceva gândit sau simțit, vrea ca să trimitem oameni în munți după ei. Acolo ne poate aștepta o armată care apoi să vină aici unde ne vor găsi mai puțini și să ne supună și să-l elibereze.
Nu mă așteptam să spun ceea ce am spus, tot așa cum nici Ben nu se aștepta, pentru că ceea ce a urmat era parcă o inversare de roluri evidentă, cel puțin, pentru noi doi:
- Nu credeam să spui asta. Mă mir. Ceva se petrece aici. Poate că asta ar fi trebuit să spun eu, nu tu, iar tu să spui că trebuie să mergem imediat să ajutăm femeia. În fond, așa cum crezi tu că minte, așa cred și eu că tot atât de bine poate să spună adevărul.
- De ce? am întrebat eu.
- Gândește-te, Marius. Omul, ca și mine, ar fi făcut orice numai să nu pățească ceva Brima. Toată gașca lui a renunțat la luptă când a aflat că e însărcinată și amenințată cu moartea. Ceva e la mijloc. Prea ușor au lăsat armele jos. Eu cred că în grupul lor nu au mai apărut de foarte mult timp copii. Uită-te la cum arată!
- Ei? Cum arată?
- Sunt mult mai bătrâni decât noi cei de aici care avem copii, Marius. Ei nu au mai avut de foarte mult timp copii. Pentru mine e clar că asta e mai important pentru ei decât să lupte cu vreo altă gașcă, eventual de agricultori și pescari cum suntem noi, pe care să-i cucerească.
- Adică, vrei să spui, am zis eu pe un ton mult mai familial decât aș fi vrut, că faptul că aveau arme și că au pornit un atac este un lucru secundar? Că nu o fac decât ca să supraviețuiască, dar ei sunt oameni buni în fond?
- Exact asta vreau să spun. Acum, zi și tu ce crezi că a spus privirea Brimei și a lui Sparr când erau siguri că dacă nu fac ce zici, ea moare.
M-am gândit pentru un moment că s-ar pute ca Ben să aibă dreptate și am încercat să dau de Brima, acolo pe unde era ea și să încerc să văd în sufletul ei. Am dat de ea în subsolul clădirii și, încercând să comunic cu ea, am ajuns la copil, din nou. Am aflat că mama lui era foarte protectoare, că îi cânta și că așa făcea și Sparr, dar mult mai rar. Poate pentru că nu dorea ca ceilalți să știe, mi-am spus eu amintindu-mi de privirile celorlalți când Brima a fost amenințată cu pistolul de jucărie. Ba dorea să se știe, mi-a spus fătul, dar puțin mai târziu, când era sigur că sarcina nu va fi în pericol.
M-am trezit din reveria care era mai mult decât o simplă reverie și i-am zis lui Ben că e posibil să aibă dreptate:
- Băiatul m-a asigurat că sunt oameni buni, că pentru ei contează să-și crească semenii în armonie, dar că nu se dau în lături de la a-i apăra chiar cu prețul vieții.
- Uite, vezi! zise Ben. Ți-ai revenit. Poate că Sparr nu minte. În plus, noi îi avem pe ei, iar ei au ceva pe care îl vor protejat cu orice preț. Atâta timp cât ei sunt captivii noștri, ne putem asigura că în munți sunt într-adevăr oameni, semeni de-ai noștri, care nu au cum să ne facă rău. Brima e garanția.
- Hei, hei, Ben! Să nu ne gândim așa departe, am spus eu îngrijorat oarecum de felul în care lucrurile ar fi putut evolua.
- Acum, gata. Rolurile și-au revenit la normal. Tu ești Marius și eu, Ben.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.