CĂLĂUZA - 7

 Trecu o pauză în care cei doi ascultau liniștea adâncă a încăperii, Maria i-a spus că urmează a veni părinții lui să vadă ce e cu ea. După episodul din bucătăria lor, nu aveau cum să nu o facă. Ba chiar se porniseră. Nu dura mult să ajungă aici, Alex o știa prea bine, dar timpul acum curgea altfel pentru ei.

 - Am murit și eu, Maria? întrebă cu îngrijorare Alex.

 - Într-un fel. În urma ta a rămas o parte din tine care dorea să-și continue existența în dimensiunea oamenilor. Uneori e bine să fii dintr-un univers mai elevat. Posezi capacitatea aceasta extraordinară de a te dubla, ba chiar tripla, astfel încât să fii în mai multe locuri deodată. După câtva timp, vei vedea că vei putea locui și în dublul tău, fără ca el să știe. Te vei locui pe tine fără să-ți dai seama că acest lucru e întâmplă. Dar uite-i c-au ajuns.

 Matilda fu cea care intră prima în cameră. Își duse mâna la gură a uimire când o văzu pe Maria întinsă pe pat, aranjată în costumul ei preferat și cu părul pieptănat. Camera era plină de o mireasmă necunoscută ei, o aromă cu care nu era familiară, dar care o umplu, în mod misterios, de o compasiune și o înțelegere fără margini pentru mama ei. Fusese bătrână și o mare parte din viață singură. Avea însă o alinare, pe Alex, cel care se uita mirat și cu ochii în lacrimi din spatele tatălui său care era în pragul ușii. Bunica lui, cea care aproape că l-a crescut, care i-a spus povești și care l-a învățat mai multe decât propriii lui părinți nu mai era acum. Simți un gol în suflet, o disperare atroce, o spaimă de neantul care se căsca din ființa care zăcea pe pat. Izbucni în lacrimi și plecă în noapte.

Alex, cel de lângă Maria cea vie, nu putea să vadă asemenea spectacol. Nu era pregătit pentru asta. Nu încă. Dar se hotărî să facă față oricărei încercări.

 - Observi? îl întrebă Maria pe Alex. Este tocmai ce-ți spuneam.

 - Ba nu, Maria. Aceasta este doar o opțiune. Am ales să fiu om mai mult decât s-ar fi cuvenit poate, dar, fiind și aici, poate că este mai bine așa și nu altfel. Mai ales că situația aceasta nu va mai dura mult. Astfel de sentiment umilitor, nu mi-a mai fost dat să experimentez. Asemenea lucru trebuie să dispară, iar cel răspunzător să plătească. Moartea nu ar trebui să existe.

 - De fapt, nu e numai unul singur. Sunt mai mulți, printre ei, și un nemuritor care a uitat a doua oară cine este. Va trebui să-l trezim pe el primul, pentru ca să nu dăm greș. Cât timp sunt ai tăi aici, mergem acasă la tine să luăm vehiculul tatălui tău.

 - De ce ne trebuie? Acum ne putem deplasa oriunde vrem fără vreun mijloc de transport.

 - Nu e pentru noi, ci pentru nemuritorul Andrei. Un suflet extraordinar de bun, dar care, cred eu, a uitat calea cea dreaptă. Nu uita, Alex, Andrei acesta este protejatul celei mai puternice forțe care poate exista în toate universurile. Cel de la care am plecat și noi.

 - Atunci, nu cred c-o să ne fie necesar. Mergem fără el.

CĂLĂUZA - 6

 Și totuși... în care dintre realități se afla de fapt? În cea în care era un adolescent care-și aștepta menirea pe acest pământ uitat de zei într-un colț și mai uitat din univers? Sau în cea în care era un spirit capabil să perceapă și alte culori decât cele pe care le putea vedea ochiul uman, în care putea percepe și alte ființe decât cele pe care era obișnuit să le vadă? Nici el nu știa ce e cu el, dar simțea că totul se va lămuri cât de curând.

 - Realitate în care te afli acum începe să devină cea naturală în care ai fost creat, o auzi ca prin vis pe bunica lui vorbind. Cine ai fost nu mai este important. Cine ești de acum în colo este esențial. A trebuit ca să te naști pentru a-ți da singur seama de realitatea cu care se confruntă aceste suflete care au ales să se încarneze pe această planetă.

 - Vorbeai de o robie. Care să fie aceea?

 - Este robia fricii. Nu de puține ori ai experimentat-o și tu, iar eu, la rândul meu, în tinerețe. Este un sentiment care nu avea ce să caute în acest univers. Dar uite că este. Toate ființele de pe această planetă suferă la un moment dat de aceasta. Unele trec peste ea. Își înving frica. Este cazul meu și cazul bunicului tău. Din câte văd eu, și tu ai început să uiți că există. Cei care suferă de frică suferă de moarte, și cine suferă de moarte este pierdut.

 - Încep să-mi aduc aminte. Sentimentul acesta a fost implantat aici de către o zeitate răzbunătoare care nu a reușit să treacă peste propriile neajunsuri. Nu a putut evolua, deși pământenii toți cred că a făcut-o. Este inadmisibil!

 - Suntem aici să schimbăm situația. Cei care nu se tem de moarte, rămân ceea ce sunt: ființe libere, spirite pure capabile de lucruri minunate, de a se deplasa dintr-un colț în altul al universului în mod instantaneu, de a trece dintr-un univers în altul. Și totul pentru a experimenta, pentru a învăța, pentru a evolua.

 - Oriunde, dar nu aici.

 - Dar nu aici, așa este. Acum vezi?...

 - A trebuit să ne naștem, ca să ne putem intra în acest loc.

 - Trebuie acționat din interior. Dacă părăsim orbita Lunii, nu mai este cale de întoarcere.

 - Câte suflete sunt captive?

 - Câte suflete se tem de moarte? Gândește. Tot atâtea sunt captive.

 - E vreunul pierdut?

 - Niciunul. A fost inventat iadul pentru ca frica celor vii să fie alimentată la nesfârșit. Toate sufletele care sunt captive, acolo se află. Suferind. Plângând. Implorând.

 - Cum de i-a copleșit frica? Sunt semeni de-ai noștri. Puternici, nu?

 - Sunt semeni de-ai noștri, dar mai slabi. Cei care intră în materie sunt fie la început, fie destul de avansați. Dar cei avansați sunt puțini și au plecat cu toții. Aproape...

 - Îmi amintesc, bunică. Regula este ca fiecare să uite de unde a plecat, pentru ca jocul să fie verosimil, iar experiența de folos, purificatoare cu adevărat. Trăirile trebuie să fie autentice. Cum altfel ar putea evolua un spirit, știind că totul nu este decât o iluzie?!

 - Să mai lămurim un lucru. Eu nu sunt bunica ta. Mă cheamă însă Maria. În fine, nu mai sunt bunica ta. De fapt, tu ești cu mult mai bătrân decât mine, iar locul de unde vii este cu mult mai elevat decât al meu. Tu te-ai coborât la nivelul meu din care am plecat apoi amândoi. Eu nu m-am ridicat. Nu încă.

CĂLĂUZA - 5

 Continua să țină furculița pe masă când o văzu pe Maria intrând pe ușa bucătăriei. Becurile puternice din bucătăria lor luminau o parte din camera de zi din casa Mariei care se vedea dincolo de pragul ușii. Totuși, așa ceva nu avea cum să se întâmple, și asta știau cu toții, mai ales Victor, despre care Alex aflase de la bunică faptul că lucra la dezvoltarea unei tehnologii care are legătură cu trecerea prin două uși în același timp și la distanțe mai mari decât câțiva metri. Ei înșiși aveau astfel de uși și Maria, singurii din oraș, din câte știa Alex, dacă nu cumva și singurii din țară. Prin relațiile pe care le avea tatăl său, montase două astfel de uși în casa Mariei, și asta la insistențele Matildei care dorea să elimine efortul Mariei de a mai urca scările. Maria rareori le folosea. Dar nu puteai să treci decât dintr-o cameră de la un etaj, într-o cameră de la alt etaj, dar în aceeași locuință, nicidecum dintr-o casă în alta și la distanță de nouă kilometri. Practic, era imposibil, dar uite că Maria îi uimea pe toți cu luarea în derizoriu a imposibilului. Pentru ea, așa ceva nu existase niciodată, iar Alex știa de ce.

 Toți rămaseră nemișcați, în timp ce Maria înaintă spre Alex, spunându-i:

 - E vremea să-i scoatem din robie.

 Se întoarse și ieși pe unde intrase. Alex și ceilalți văzură clar, din bucătăria lor, camera de zi a Mariei, cea de la nouă kilometri distanță. Aceeași cameră simplu mobilată: o măsuță lângă care erau două fotolii, peretele dinspre nord acoperit cu o bibliotecă ce găzduia câteva sute de volume de hârtie și plantele ei de care se atașase de când începuse Alex a-i spune bunică.

 - Vii?

 Băiatul o urmă și, când trecu pragul, bucătăria lor dispăru. Parcursese distanța dintre bucătărie și livingul Mariei instantaneu.

 Intrând în camera bunicii, observă că acesta era întinsă pe pat și nu mișca.

 - Ceea ce vezi nu este decât o umbră care a rămas în urma mea, spuse Maria intrând pe ușa dinspre hol. Trebuia să vină și momentul acesta.

 Alex era atât de mirat, încât nu a reușit să articuleze niciun cuvânt vreme de mai multe minute, timp în care se uită la bunica lui cum se apropie de corpul neînsuflețit de pe pat și cum îi mângâie părul celei care zăcea întinsă în fața ei. Era propriul ei păr de care avea acum o grijă deosebită. Totul părea ireal, iar culorile realității înconjurătoare deveneau din ce în ce mai intense și altele noi își făceau apariția în universul lui Alex. Aceste noi culori parcă îi erau cunoscute, parcă nu. Îi păreau niște culori de mult uitate, dintr-o realitate pe jumătate amintită, pe jumătate uitată. O realitate care fusese a lui, dar la care renunțase sau care îi fusese luată. Nici el nu știa cărui gând să-i acorde mai mult credit. Cel mai sigur lucru era faptul că realitatea în care se afla el acum nu avea decât o slabă legătură cu cea pe care o părăsise atunci când trecu pragul ușii imposibile.