IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 6

 Trecuse mult timp de la întâmplarea cu fata. Andrei ajunsese la o vârstă la care alții încep să-și strângă pomenile și să-și cioplească coșciugul. Asemenea gânduri nu-i străbăteau mintea lui încă tânără, dar tot atât de tristă. Aproape că uitase de acea faptă de atunci, de mult, de foarte de mult, pe când a îndrăznit să aleagă ceva în viața lui.

 Acum, i se oferise altă posibilitate. Stătea cu foaia în mână. Era un munte, un om trecut prin viață mai mult decât au trecut alții prin șapte vieți. Fața împietrită îi era brăzdată de cicatricile vremii și de cele ale săbiilor și săgeților. Pletele îi curgeau râu peste umerii largi și niciun fir de păr alb nu îndrăznise a se arăta pe tâmplele sale.

 Foaia fusese adusă de acest arhimandrit cu care, de când a fost uns în slujba sa, nu a schimbat două vorbe. Daniil plecase după moartea lui Ștefan la Athos, iar acum, noul domn, semăna urgie între hotarele Moldovei. Andrei rămăsese în țara lui cu condiția ca slujba să-i fie schimbată. Domnul a fost de acord doar dacă îi va mai îndeplini o singură poruncă atunci când timpul va veni. Se aștepta la ce era mai rău, dar ce putea face?! Va găsi o cale de izbândă.

 Andrei se retrăsese sub Ceahlău, își făcuse o căsuță pe malurile Bistriței, în pădure, și se gospodărea singur. Nu a uitat niciodată făgăduința pe care i-o făcuse noului domnitor, dar, cum anii au curs și porunca nu a mai venit, spera ca el să moară înainte ca să mai primească o astfel de carte. Dar iată că a primit-o și pe ea era scris doar: DANIIL.

 Știa ce are de făcut și mai știa că făgăduința e făgăduință. Dar astfel de promisiuni mai fuseseră încălcate în trecut, lucru pe care noul domn poate că-l știa, poate că nu, important era că momentul a fost ales cu grijă ca un fel de răzbunare, sau poate mai mult decât o răzbunare. Ceea ce mai știa Andrei era că domnul acesta nu îl va lăsa singur să-și îndeplinească misiunea. Certitudinea rapidă era un aspect cu care domnitorul lucra de fiecare dată.

 Înainte de plecare, trebuia să-și pună ordine în gospodăria pe care și-o înfiripase de când venise sub Ceahlău. Tot de atunci își schimbase viața. Și-a promis să nu mai ucidă ființă nevinovată și așa a făcut. De atunci, diavolul din icoana pe care o cărase cu el din Suceava, de dragul de a se agăța de ceva, părea mai trist, iar îngerul parcă-i zâmbea în fiecare dimineață. Este doar o închipuire de-a mea, își spunea el. Începuse să ajute oamenii împrejurimilor care aveau necazuri cu domnia sau pe cei care aveau probleme la hotarul cu țara de peste munți. Nu de puține ori scăpase de la pieire pe cei al căror nume fusese trecut de noul domn pe o hârtie.

 Merse la Vasile, cel cu care se împrietenise de când venise aici și care era și starostele ținutului. Îi spuse că el trebuie să plece la Muntele Sfânt pentru niște treburi domnești și că va lipsi multă vreme. Cât, nici el nu știe. Să aibă grijă de sufletele pe care le lasă în urmă. Și dus a fost.

 Și-a luat toate cele necesare, a urcat pe cal și a apucat calea de miazăzi pentru a ajunge la muntele de la mare. După ce a trecut Dunărea pe la Galați, s-a simțit parcă mai ușurat de o negură ce-l apăsa de când a apărut în această țară un astfel de domn în a cărui robie a intrat fiecare făptură de pe pământul Moldovei. De la Galați a luat-o în jos pe lângă marea cea mare, apoi a intrat în pământ și peste munți și s-a îndreptat spre cele trei degete ale pământului grecilor. Noaptea dormea lângă calul său. Evita aglomerația. Intra numai la câte un han să mai mănânce și să se adăpostească de ploaie, atunci când aceasta nu-i dădea pace. În nopțile senine, privea luna și se gândea mult mai departe de ea. Pe urmăritori îi ignoră aproape tot drumul. Știa că sunt la o distanță pe care ei o credeau sigură, dar nu se sinchisea de ei. Erau acolo să se asigure că el va duce la îndeplinire porunca domnească. Stelele însă îl distrăgeau de la tot ceea ce era în jurul lui. În frumoșii munți ai bulgarilor erau mai limpezi și parcă mai aproape. Potecile erau aici mai înalte și vârfurile păreau să depășească mult Ceahlăul de acasă.

 La Ouranopoli ajunsese întocmai cum plănuise și așteptă noaptea la poalele turnului, ascultând marea cea liniștită și uitându-se la Sithonia care se întindea pe malul celălalt. Un călugăr de la Vatopedu îi dădu ceva de-ale gurii și-i zise că Daniil stă la Marea Lavră. Acolo îl găsește, dacă are de rezolvat treburile domnești pe care spune că trebuie să le îndeplinească.

 La Marea Lavră a ajuns ușor. Mai ușor decât și-ar fi închipuit. A cerut găzduire în sfânta mănăstire și a găsit-o imediat. Știa că poate să rămână acolo oricât și-ar dori. Daniil ar fi intervenit ca asta să se poată înfăptui. Dar mai știa că, deși urmăritorii săi nu puteau pătrunde cu toții în peninsulă, tot vor ajunge într-un timp la Daniil ca să îndeplinească porunca domnului. I-a explicat asta lui Daniil și au hotărât că se vor duce la Meteora, acolo unde Nectarios începuse ridicarea mănăstirii Varlaám. Stâncile de acolo, se spune, sunt aproape de neurcat și va fi în siguranță până la sfârșitul zilelor sale, care multe nu mai erau.

 Într-o noapte, au luat o barcă și au trecut în pe malul estic al Sithoniei de unde au luat doi cai și au început să urce spre continent. La Nikiti însă au aflat că niște moldoveni caută alți moldoveni cu care au de împărțit ceva. Treburi domnești. Hangiul, om cu suflet, i-a sfătuit să meargă pe drumuri lăturalnice și să se ascundă ziua în peșterile de mai sus de Kassandra. Peșteri lungi și călduroase. Așa au făcut, dar li s-a dat de urmă, tot cu ajutorul unor hangii. Poate același hangiu cu suflet care ar fi vrut să și-l păstreze. Andrei însă împuțina numărul urmăritorilor în fiecare zi prin capcane diverse pe care le întindea moldovenilor. Dar aceștia recrutau oameni dintre băștinași pentru ca urmărirea să fie cu folos.

 Andrei știa că nu va putea înainta așa la nesfârșit. A găsit o peșteră de unde avea vizibilitate până la mare și acolo așteptă confruntarea care a venit a doua zi. Cerul nu l-a ajutat să vadă până departe, pentru că norii au coborât cât de mult au putut, lăsând loc doar pentru o ploaie deasă cum rar se întâlnea în acele locuri. Ieșirea a fost înconjurată, dar arcul lui Andrei străpungea carnea grecilor și a moldovenilor deopotrivă. Nu se aștepta să fie atât de mulți. Sabia îi va fi de folos în următoarele ceasuri, iar Daniil trebuia să se folosească de cealaltă spadă pe care i-o dădu Andrei.

 - Cumva, trebuie să răzbim, i-a zis Andrei.

 - Oricum va fi, îți mulțumesc pentru tot ceea ce vrei să faci.

 - Deși poate nu e tocmai la locul ei vorba aceasta, ești singura legătură care mi-a mai rămas cu lumea în care m-a trimis Dumnezeu. O fac poate pentru ca să spăl amarul care este în mine de la naștere.

Daniil nu a găsit de cuviință să zică decât o binecuvântare pe care Andrei a primit-o cu reticență. Atunci au dat năvală oamenii celor două popoare.

 - De acum, a zis Andrei, fiecare să-și scoată soarta la un liman.

 S-au luptat amândoi ceasuri întregi. Andrei dobora dușman după dușman, încercând, în același timp, să-l apere pe călugăr cât putea.

 Ambii băteau în retragere, tot mai spre fundul peșterii. Călcau pe ciolane, călcau pe cranii poate de mii de ani, când Daniil a primit o lovitură în umărul stâng și s-a prăbușit chiar acum, când nu mai erau decât șase mișei cu care să se lupte. Văzând asta, Andrei se aruncă în mijlocul lor pentru a-i atrage departe de călugăr. Reuși. Dar prețul fu mare. Mai multe lovituri de sabie îl străpunseră, însă atacatorii lui au plătit scump aceste răni. În cele din urmă, i-a răpus pe toți.

 S-a sprijinit de un perete al peșterii în care lumina pătrundea acum foarte puțin. Era plin de sânge și cumplit de sleit. Un bărbat cât un munte, răpus într-o peșteră.

 Daniil, a cărui rană nu era dintre cele nevindecabile, se apropie de el și-i luă mâna lui dreaptă între mâinile lui.

 - Mai este vreunul, părinte Daniil?

 - Nu se mai arată, fiule, nicio primejdie.

 - Atunci, asta e bine, părinte. Pentru mine însă, totul se termină aici, în pământ străin, în grota aceasta.

 - Moartea e doar un început, fiule, iar pentru tine, sper să fie unul bun, spuse Daniil, privindu-i sângele cum i se scurge încet din răni pe pietrele de sub el și cum este curățat de apă.

 - Oricare ar fi, părinte, nu se poate să nu fie mai bun.

 Negăsindu-și cuvintele, Daniil, știindu-l pe Andrei, spuse un „Domnul fie cu tine!” cât putu el de convingător.

 - Dar, părinte, Domnul nu a fost cu mine până acum, de ce ar face-o tocmai în acest ceas?

 - Chiar așa, de ce ar face-o? se auzi atunci o voce ce venea din fundul peșterii.

IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 5

 - Stăpâne! a șoptit. Sunt eu, om bun, a mai spus.

 Pe măsură ce se apropie de Andrei, luna își făcu loc printre nori și putu să-l vadă destul de limpede. Era un om mărunțel, dar cu o față foarte senină. Nu era îndesat, cum sunt moldovenii la această înălțime, ci era bine legat, cu niște straie ușoare care-i permiteau lui Andrei să deslușească o umbră de putere în brațele străinului.

 - De ce mă urmărești? întrebă Andrei.

Știa că omul vine din cetate, deși nu-i era cunoscut, dar după straiele scumpe pe care le purta, nu putea fi dintr-un târg de rând. Și totuși l-a urmărit până aici fără ca el să-și dea seama. Noroc de porumbel.

 - Ce ai de gând să faci, nu e lucru de la Dumnezeu.

 - Dumnezeul meu nu-mi vorbește să știu ce gândește... Știu doar că nu e la locul ei porunca domnească, mărturisi Andrei, fără să se mai întrebe de unde știa străinul de ceea ce avea el să facă. O piatră parcă i se luase de pe suflet și i se așezase o alta și mai mare. Era cineva care-i spunea ceea ce dorea el să audă, dar nu putea face nimic. Conștiința îi spunea că trebuie să se descurce singur și de această dată.

 - Dumnezeu nu vorbește ca să-l a...

 - Ar trebui! îi curmă vorba Andrei.

 - Eu am fost trimis să-ți spun că singurul păcat al fetei este că iubește și să te fac să o iei pe altă cale. Uit-o. Fugi! Mi s-au dat zece pungi de galbeni ca să ți-i dau să-ți faci un rost pe alte meleaguri și să uiți de păcatul ce ai a săvârși.

 Andrei nu se mai gândi la faptul că era destul de greu să înțelegi cum un astfel de drumeț călătorește cu zece pungi de galbeni la el în miezul nopții, ci chibzui că o astfel de ofertă ar fi trebuit să vină la prima poruncă domnească din lungul șir de crime pe care le făcuse. Atunci, ar fi fost altfel. Acum, chiar era prea târziu.

 - Așa ceva nu se poate, chiar și dacă mi-aș dori. Porunca e poruncă și eu am să mă străduiesc să o duc cât mai bine la îndeplinire. Arhimandritul nu trebuia să mă accepte de prima dată. Cu zece pungi de galbeni fă-ți dumneata un rost și lasă-mă în plata mea.

 - Am și eu rădăcinile mele și nu aș putea să fac o asemenea faptă. Dar am să te rog să ții cont că sufletul omului este mai mult decât se arată și are taine mai adânci decât credem, iar cel al femeii e mai adânc chiar și decât până unde poate pătrunde ochiul lui Dumnezeu. Ține minte, păcatul ei este că iubește.

 Când își ridică privirile din pământ, vru să întrebe pe cine iubește, dar nu văzu decât spatele drumețului încălecat care intră în codru. Pungile de galbeni erau lăsate în locul unde a stat. Andrei le luă și le puse în desagile sale, lucru de care nici el, nici calul său nu erau încântați.

 După puțină chibzuință, își dădu seama că fata iubește pe cine nu trebuie. Coconul domnesc nu trebuie să fie așa cum a fost domnul, gândea Andrei, punându-se în locul minții care a condus mâna care a scris răvașul. Această tară trebuia să înceteze, chiar dacă ar fi încetat în sânge.

 Și totuși asta nu era drept. Poate că nici celelalte victime nu meritau să moară pentru că așa cerea domnul, dar erau suflete cu păcate și mureau pentru înșelăciuni, pentru crime, furt sau omoruri. De data aceasta, ar fi trebuit să se moară pentru dragoste. O dragoste adevărată în calea căreia numai moartea putea sta. Strânse tare hățurile și porni mai repede spre ținutul Putnei.

 Ajunse acolo când soarele era de doi stânjeni deasupra orizontului. Se opri la hanul care servea cei câțiva săteni adunați în jurul mănăstirii și, uneori, chiar și pe călugări. Lume trecea pe acolo, dar rar înnopta. Andrei își luă o cameră și se primeni pentru întâlnire... sau după drumul care nu fu tocmai scurt. Nici el nu știa bine. A mâncat un prânz sărac, fără udătură. De-abia băga ceva în gură, încât hangiul era convins că-l va prinde cina în han. Cu toate acestea nu-i părea rău, pentru că mușterii oricum nu avea.

 De la el, de la hangiu, află și unde ședea Irina Straton și că mai tot timpul este plecată de acasă și se află în război cu ai săi părinți din pricina unui iubit secret despre care bănuiește toată adunarea că ar exista, dar pe care nimeni nu-l văzuse. Că altfel, la ce să lipsească o fecioară atâta de acasă? Acum însă era o perioadă de liniște. De câteva săptămâni mergea în fiecare zi la mănăstire și se ruga și seara și dimineața. Părinții ei au fost mulțumiți la început, dar parcă nici habotnicia nu le convine. Dacă are treabă cu ea, la mănăstire o găsește după apusul soarelui, unde stă până aproape de miezul nopții.

 Aproape de miezul nopții se duse și Andrei să o întâlnească pe Irina. O așteptă la câțiva zeci de pași de mănăstire, o urcă pe cal fără ca ea să-și dea seama de ce se petrece și luă calea Leșiei. Nu se opri decât când simți că armăsarul său trebuie să se odihnească.

 Pe drum, Irina s-a zbătut la început, dar a legat-o, i-a astupat gura și a ținut-o tot înainte. Spre dimineață, se aflau la marginea unei păduri, acolo unde oprise Andrei calul pentru ca să-și tragă toți sufletul. A dezlegat-o, i-a pus un deget pe buze într-un semn de tăcere parcă amestecat cu puțină senzualitate.

 - Cel care ți-a pus gând rău m-a trimis pe mine să fac treaba pe care o vrea el îndeplinită, a vorbit Andrei încet, mai mult ca pentru sine. Acolo este țara leșilor unde poți să-ți faci un rost, unul nou, dar vei trăi.

 Irina dete să scoată o vorbă, dar i-o curmă blând:

 - Dacă te întorci în Moldova, mult nu vei mai trăi. Moldova pentru tine nu mai există, așa cum nu mai există nici pentru mine de multă vreme. Tu însă, pleacă.

 I-a dat o carte cu care să se înfățișeze la o cunoștință din Cracovia, cu rugăminte să-l uite și să nu pomenească nimănui despre el și să se ferească de moldoveni. Iscoadele domniei ajung până departe.

 În timpul acesta, ea tot plângea, dar părea că înțelege prea bine ceea ce i se întâmplă. Irina îl sărută ușor pe obrazul stâng, se ridică, și încet, încet porni înspre direcția indicată, călare pe calul lui Andrei, cărând după ea pungile cu galbeni. Sub privirile lui, se pierdu în pădure.

IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 4

 Poruncile de la domnie îl înfricoșau destul de mult pe Daniil ca să nu poată să mai spună ceva în fața acestui tânăr care nu mai avea nimic sfânt pe lumea aceasta. Andrei rupea pecetea răvașului scris de însuși Daniil la porunca domnului și spunea termenul la care aceasta va fi dusă la îndeplinire.

 Primul a fost un boier din Brăila pe care domnitorul îl dorea alungat din lume pentru fapte pe care le-a făcut înainte ca el să ajungă pe tronul Moldovei. Al doilea a fost din târgul Bacăului, de unde Alexăndrel se lăsa condus de unii apropiați care profitau de poziția prințișorului. Mulți au pierit în țara leșească de mâna lui. A ajuns în Cracovia, în Buda, la Moscova și pe multe altele meleaguri pe care poate Daniil nu o să le afle niciodată.

 La începutul unei nopți, la mulți ani de la bătălia din '75, înainte ca Maica Domnului să meargă la culcare pentru ca diavolul cel cu cicatrice să-și deschidă ochii aprigi, Daniil a intrat pe ușă cu un răvaș în mână. Nu avea pecetea domnească.

 - Asta nu e treabă de mine, a spus Andrei. Nu are pecete. De ce vii la mine?

 - Pentru că domnul m-a trimis. Și mi-a mai zis să-ți spun că a venit momentul să nu spui nu.

 Andrei a luat răvașul. Numai el și Ștefan știau că această zi va veni. Acum știa și Daniil și cu siguranță știa și numele de pe hârtie. Deci era hotărârea domnului, totuși. Și, fiindcă pecetea lipsea, nu se putea decât să fie taină mare pe care domnul nu o dorea descoperită de nimeni.

 Se gândise de multe ori că după această slujbă ar putea îndrăzni să se retragă undeva în munți, la marginea Ceahlăului, să-și facă o colibă a lui și să vâneze, să pască niște mioare, să pescuiască păstrăv în Bistrița. Să-și vadă de o viață liniștită, fără umblet prin lume și fără sânge care să curgă din lipsa de judecată a domnului, din mânia lui față de cine îi stătea în cale. Să se ridice dimineața pe răcoare să-și vadă de treburi prin ogradă, să-și aline dobitoacele, să-l ardă soarele amiezii și să pătrundă lumina stelelor din miezul nopții, acele flăcări îndepărtate care se uitau la el cu compătimire parcă și care-l chemau la ele, departe de vrajbă, sânge, ură și suferință, implorări sfâșiate de sabia sau pumnalul lui, de femei care-și plângeau viitorul înecat în sângele cu care s-au unit, pentru a da naștere altui sânge care-și picura viitorul din ascuțișul său.

 Mâna lui Daniil nu se dădea desprinsă de pe răvașul pe care-l ținea. O lacrimă i-a căzut pe mâna lui Andrei și acesta a tresărit în sinea lui. Când l-a desfăcut, și-a dat seama că arhimandritul nu cunoștea numele, dar îl știa. Scrisul nu era cel obișnuit. I-a luat câteva momente bune să-și dea seama că era scrisul lui Ștefan însuși, și numai după aceea a deslușit slovele: Irina Straton.

 Căută numele în adâncul cugetului său, dar, pentru moment, nu-l găsi. Straton... Acesta era un neam din partea de miazănoapte a Moldovei, din zona Putnei, de unde era Daniil care tocmai pleca, mult mai încet decât altădată. Nu se mai grăbea. A deschis ușa, a pășit cu dreptul pragul, dar s-a oprit pentru un moment parcă gândind la ceva numai de el știut. Ținând ușa, a întors capul spre Andrei, l-a țintuit cu privirea un moment, apoi, dus a fost.

 Lacrima arhimandritului... De ce a lăcrimat arhimandritul când era evident că nu el a scris numele?...

 Da. Acum înțelegea. Deși nu a știut niciodată care era numele de mirean a lui Daniil, totul era evident. Trebuie să fi suferit îngrozitor preotul. Și, cu toate că scrisul nu-i aparținea, știa mai limpede decât dorea despre cine era vorba.

 Andrei a încălecat în seara aceea pe calul său cu toate cele de trebuință ducerii la îndeplinire a poruncii domnești. Cale lungă până în ținutul Putnei nu era, dar nici scurtă. O distanță numai bună pentru a-și pune gândurile în ordine și pentru a cugeta la ceea ce avea de făcut. Era primul nume de femeie pe care îl primea scris și primul nume de femeie a trebuit să fie și de o fecioară. Cu ce putea greși sărmana fata într-atât, încât tocmai domnul s-o vrea îndepărtată, și nu oarecum? Primejdiile în țara aceasta nu vin de la femei. Ele vin de la cei tari. De la cei care conduc. Dar oare cei care sunt la domnie nu sunt și ei oameni și nu cad pradă diverselor farmece ale femeilor, farmece cărora nici chiar el nu le-a putut rezista? Ba da! Dar acest domn nu făcea niciun secret din aventurile sale de crai, ba chiar își adusese aproape cu vicleșug, e drept, și copiii din flori. Iar doamna tăcea. Da, doamna tăcea. Mai mult decât s-ar fi așteptat lumea.

 Atunci a mai scos la iveală răvașul pe care era scris numele. Îl privi în lumina lunii pline. Mai văzuse scrisul domnului. Acesta era negreșit același scris, dar ultima literă din prenume era mai alungită decât se cuvenea, ca și cum mâna care a scris aștepta o confirmare, poate de la mintea sa, că ceea ce face este bine. Ezitarea era evidentă. Da, doamna tăcuse prea mult.

 Luna se ascunse în nori și o bufniță îl trezi din gândurile sale. Trebuia să ducă la îndeplinire și această sarcină. În alt fel nu putea face. O pasăre își luă zborul de undeva din crângul apropiat. Ar fi fost al doilea semn de nesupunere față de domnitor, după moartea lui Costin. Și totuși această pasăre nu era atât de mare ca bufnița. Era ceva mai mic. Poate un porumbel speriat din somn. Oprise calul. I-a șoptit să nu scoată niciun sunet și a coborât ușor de pe el pe partea dreaptă. Crângul era la aproape cincizeci de pași de el. În loc deschis, ar fi fost lesne țintă pentru cineva ascuns, dar luna a fost cuminte și s-a ascuns și ea după niște nori groși. Se afla într-un oarecare avantaj. Dar, dacă cineva l-ar fi vrut pierdut, ar fi avut timp destul pentru a-l răpune cu o săgeată. Nu o făcuse. Un vreasc rupt sub greutatea unei cizme s-a auzit din crâng și o siluetă mică a ieșit dintre ramurile copacilor.

Il Separatio ~ după o poveste medievală ~ 3

 Chilia era strâmtă, dar bine aranjată și foarte curată, lucru pe care nu-l văzuse acasă. În colțul din stânga, cum intră, dădu de o sobă cu rolă. Tot în stânga, față în față cu soba văzu patul pe care urma să-și pună capul. Între ele se afla o fereastră care dădea spre Cetatea de Scaun, iar lângă pat, undeva pe la mijloc, era o alta care dădea în jos spre Burdujenii din care se vedeau câteva case. În partea opusă ferestrei dintre pat și sobă, mai era o fereastră, mai mică decât celelalte și mai sus. Sub ea era pus un vas cu apă și un ștergar. Lângă vas, la capătul patului, văzu un șervet așezat peste o cină. Îl ridică. Jumătate de pui fript, pâine, o ceapă și niște prune.

  „Aici îmi voi osteni oasele”, gândi tânărul pe măsura ce se dezbrăca pentru a se spăla. După ce mâncă, se închină repede către icoanele de la răsărit și se băgă în pat. Adormi cu lacrimi mai să-i curgă pe obraz, în timp ce luna îi intra în odaie pe ferestruica mică și ieșea pe cea de la creștet, luminându-i discret obrajii umezi. Îngerul, cel din icoanele de la răsărit, unul mic, cu fața neobișnuit de albă, închise și el ochii odată cu băiatul. Se auzea pustiu din pădurile dinspre apus. Diavolul de la picioarele îngerului, cel cu o cicatrice albastră, deschise ochii.

...

  În 1475 luptase cu înverșunare alături de domnitor pentru a salva Moldova de invazia otomană, dar ce folos... Tot nu a putut să uite de Maria pe care a iubit-o când a ajuns la Suceava. De ce l-a sedus pentru ca apoi să moară de mâna unui boier aprig care-i devenise soț împotriva voinței ei?! Mofturi muierești! Lui Andrei nu i-a fost greu să-l ucidă. Învățase destul de multe de la dascălul lor de arte ascunse ale omorului. „Îngerul negru” îi spuneau ei. Nu era poate pregătit să ucidă, dar o făcuse.

  Mai ciudat i s-a părut că nu l-au chinuit gândurile: se aștepta să-l doară ceva în străfundul ființei lui, dar nu s-a întâmplat. Nu cu el. Deși a fost foarte nesăbuit, fiindcă toată lumea bănuia cine a făcut-o, domnul nu i-a spus nimic pe moment. Avea oricum alte griji pe cap. Dar înainte de luptă l-a chemat la el și i-a zis:

  - Dacă te lupți lângă mine, mai bine decât mine, te iert pentru fapta ce-ai făcut ucigând pe boierul Costin. Luptă-te și, dacă Dumnezeu îți cruță viața, ți-o cruț și eu, dar am să-ți pregătesc ceva și va fi atunci momentul să nu spui nu.

  A înlemnit pe moment. A cugetat nu mai mult de o clipă: viața îi era de ajuns. Ceea ce urma după ea, nu putea să-i aducă prea mult zâmbet. Bănuia că mânia domnitorului nu va fi potolită, dacă va rămâne în viață. Costin nu fusese un apropiat al conducătorului, dar meșteșugul său de a face câinii să asculte la vânătorile domnești era cunoscut de prea puțini. Era greu de tocmit altul iscusit.

  Andrei s-a luptat nu pentru că s-ar fi temut de pedeapsa domniei, ci pentru a răzbuna parcă tot ceea ce trăise în ultimii ani, ani de insatisfacții, de lipsuri mai ales ale sufletului, căci Daniil avea grijă să fie îmbrăcat și hrănit. Dar lui nu-i era de ajuns.

  Icoanele i se păreau reci. Se închina la ele pentru că așa făcea toată lumea. Nu înjura din respect pentru el însuși, dar, cu toate acestea, sufletul îi era pustiu, pustiit de la naștere, vitregit de mamă, de tată, de dragostea celor adoptivi, de mila domnitorului și a unui Dumnezeu incert. Până și îngerul cel din icoană, milostiv cum îl știau cu toții, se odihnea odată cu el.

  Cu mii de turci în față, nu se rugase să trăiască, nu se rugase să moară, se rugase însă să înceapă mai repede, ca să-și verse amarul mai cu spor.

  Cum a intrat în luptă, așa a și ieșit. Domnul i-a mulțumit că l-a salvat de câteva ori, ultima dată oferindu-i propriul cal pentru ca să poată conduce oștirile, iar el și-a făcut cărare printre trupurile de turci care mureau îngrozite de privirea lui rece.

  Daniil a început să se teamă de el de atunci. Dar nu era numai o frică fizică, ci una mult mai profundă. Îi aducea poruncile domnești și pleca mai repede decât venise. Daniil credea într-un Dumnezeu prezent în fiecare ființă, dar în Andrei nu-L găsea, oricât s-ar fi străduit. Era atât de rece, încât ierarhul uita să-și mai aducă aminte de cele sfinte.

Il Separatio ~ după o poveste medievală ~ 2

 După ce popa l-a botezat cât de creștinește s-a putut, în timp, apele s-au ales și atât preoteasa, cât și popa îi spuneau Andrei, după numele nou de botez.

  Andrei creștea frumos, pentru că era hrănit bine, educat după puterile popii și muncit după nevoile gospodăriei de la anul 1465, adică mult. Timpul impunea ca de la o vârstă băieții să se deprindă și cu meșteșugul armelor, lucru pentru care preoteasa a protestat mai mult decât îi venea popei a crede că ar fi în stare, poate și mai mult decât se cuvenea, dar timpurile sunt timpuri, după cum îi spunea popa, iar dacă nu ar fi știut nimic, șansele lui de a viețui și a-i îngropa așa cum face un fiu cu părinții lui dragi s-ar fi diminuat mai mult decât ar fi vrut popa.

  În cele din urmă, preoteasa nu a înțeles, a protestat în continuare, dar popa l-a dus la domnie la Suceava, după ce începuse a-i crește primele fire în barbă. Cunoștea bine pe părintele Daniil, preotul curții cu care se școlise în Bizanț pe când erau tineri. Era mai burduhănos acum, dar la fel de hâtru.

  - Tot crești în lături, părinte, îi spuse el.

  - Nici pe domnia ta nu prea te-aș ocoli, că mă așteaptă treburi acasă.

  - Cu ce socoteli prin târgul nostru, părinte Vasile?

  Popii nu-i venea să vorbească așa deschis cum știa el că o poate face cu Daniil aici, în trecerea lumii, pe acest pod pe care tot erau dați la o parte de trecători.

  - Dacă omul pe care-l știu eu nu a uitat cum se primește un oaspete, ți-oi spune la ceva de-ale gurii, în liniștea odăii dumitale.

  Mulțumit de răspuns, Daniil chemă la sine pe un străjer căruia îi dădu câteva indicații și plecă cu Vasile și cu Andrei în direcția opusă. Vasile și Daniil mergeau înainte, iar Andrei trăgea după el calul tatălui său, mare parte din averea pe care o deținea popa la el în Spineni.

  Lui Andrei nu i s-au spus prea multe despre vizita lui la Suceava. I-a aruncat taică-său niște vorbe, dar mai multe a priceput de la mamă-sa: avea să se deprindă cu armele, măcar că ea nu vrea, dar poate e spre binele lui, pentru că în vremurile acestea unde nu ești sigur de când vor da turcii sau tătarii în țară, trebuie să fii pregătit a te apăra. Și a-ți sluji domnitorul care ți-a adus liniște în țară, gândea Andrei.

  Ajunsese ca la vârsta aceasta să știe mai multe decât știau feciorii și fetele din satul său de la poalele munților. Înțelegea că acum a lăsat satul în urmă, poate pentru totdeauna, poate nu, lucru pe care preoteasa nu dorea să-l accepte, iar popa de-abia dacă-l gândea.

  Daniil i-a așezat la masă, le-a oferit un pui făcut în abur la un ceaun de către slujnica pe care o avea. Vasile, la un pahar de vin de Cotnari, constatase că aproape regreta că nu a fost el cel care a intrat în slujba domniei atunci când a fost vremea, dar celibatul nu era de el, pe când Daniil alesese calea călugăriei imediat după ce-i fusese ucisă nevasta.

  Vasile i-a spus pricina pentru care a venit, iar Daniil i-a explicat că băiatul trebuie să stea măcar un an pentru ca să învețe să fie un ostaș de frunte, dacă țara i-o cere.

  - Văd că e mare și-i vânjos, constată Daniil, să tot aibă vreo optsprezece, nouăsprezece ani. Cam târziu l-ai adus, frate Vasile.

  - Are doar treisprezece, domnia ta, și l-a mai ținut preoteasa la fustele ei mai mult decât se cuvenea.

  Daniil rămas uimit de vârsta la care se afla flăcăul, și spuse că sigur Măria Sa va găsi o treabă pe măsura puterilor lui. Nici nu se gândea ca fiul tovarășului său de tinerețe să intre ca orice ostaș în armata lui Ștefan. Nu i se făcea, astfel, cinste niciunuia dintre ei și nici memoriei dragi pe care o purta Daniil lui Vasile.

  A doua zi dis de dimineață, popa Vasile își sărută fiul și plecă spre casa în care-l aștepta preoteasa.

  - Să nu mă faci de râs, fiule, i-a spus tatăl care era mai înduioșat la interior decât lăsa să se vadă pe chipul său.

  Andrei nu a spus nimic. Nu a plâns, nu s-a rugat să fie luat înapoi. A stat acolo și și-a privit părintele cum dispare după casa lui Daniil. Poate că peste un an va fi înapoi la casa părintească și poate că va fi primit în orice condiții. Poate că nu. Nu-și făcea nici griji în privința armelor. S-a descurca el cumva. Va răzbi și cu această învățătură și se va întoarce.

 Daniil l-a înfățișat a doua zi înaintea armurierului curții cu mențiunea că era o rudă apropiată și să scoată ce-i mai bun din el pentru un eventual loc în garda domnească. Armurierul l-a măsurat înconjurându-l și a spus:

  - Cam bătrân pentru astfel de învățătură, luminate Daniil.

  - Domnul lucrează în mistere, fiul meu, iar în față s-ar putea să ai unul. Este cu mult mai tânăr decât pare.

  - Cât ai, flăcăule?

  - Merg pe treisprezece, domnul meu.

  Gavril s-a gândit scărpinându-și domol barba și i-a spus lui Daniil că pentru o astfel de recomandare nu se mai cade să stea la gânduri. Băiatul va fi primit. Masă și casă va avea cu ceilalți care învață, însă învățătura lui va fi altfel, după cum este vrerea sfinției sale, Daniil.

 Andrei s-a văzut deodată singur și a început să se simtă cu adevărat abandonat în astă zi în care nimeni nu-i era aproape, nimeni nu era cu el, al lui. Era parcă o renunțare a lui Dumnezeu la el. Asta ar fi fost o a treia abandonare, poate nu chiar atât de importantă pentru sufletul lui, credea el, dar sigur îi va fi de folos cândva. Poate că-i va fi... Iar... de nu, atunci mama care l-a născut și s-a dus în moarte mai bine îl lua chiar din acel moment cu ea. Moartea i se părea atunci o opțiune mai acătării decât această liniște între semenii săi.

IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 1

   De ce nu a rămas fără să cunoască deloc bărbat, femeia care ținea acum pruncul în brațe nu putea ști. Nici nu putea să întrebe pe cineva dacă va putea să aibă ea grijă de cel care acum îi plângea în brațe. Ce să facă cu el? Cu ce să-l hrănească, de vreme ce nici ea nu avea prea multe opțiuni de a pune ceva în gură? Cu ce să-l îmbrace? Încotro s-o ia?

   Lăsă pruncul lângă mama sa moartă, se așeză pe podea și-și puse mâinile la urechi. Nu mai dorea să-l audă cum plânge. Nu mai dorea să audă ploaia care potopea lumea. Nu voia să știe de trăsnetele care se dezlănțuiau împreună cu fulgerele care parcă doreau să-i piardă casa.

  De ce venise tocmai la ea să moară? De ce? Nici nu se gândea că aici, în inima pădurii, o va putea găsi cineva să-i ceară găzduire. Nimeni nu știa de ea. Nimeni nu auzise de ea. Era ca și cum nu conta pe lume și asta o durea cel mai tare: că acum liniștea ei de atâția ani i-a fost încălcată de o străină pe care nu a putut s-o refuze. Dar și-a revenit destul de sigur. S-a ridicat și s-a uitat la pruncul de lângă mama lui căreia de-abia acum i-a închis ochii. Parcă se mai liniști și el puțin și o privi înapoi cu ochii minții parcă, pentru că-i avea închiși. Gângurea. Urma să se petreacă ceva foarte important cu viața lui care, deși era la început, îl puse în fața unor lucruri pentru care poate nu se pregătise. Trebuia luată o decizie și parcă prin liniștea lui contribuia la alegerea celei mai bune.

  S-a simțit luat pe sus. Lumânarea încă mai avea mult de ars când a fost stinsă. Casa nu trebuia să ardă până când se întorcea. Prin ploaia deasă, prin fulgere și tunete, a fost dus la preotul din Spineni, cel mai apropiat sat de casa în care acest micuț se născuse.

  Preotului i-a trebuit mult până să deschidă. Loviturile în poartă au fost auzite cu greu. Noroc cu câinii care au simțurile mai ascuțite decât el. Când a deschis poarta a văzut o față mică, udă, înfășurată într-o pătură după care se prelungeau două brațe și o față despre care nu puteai spune dacă plânge sau nu.

  - Maică-sa zace în patul meu fără lumânare. Ar fi bine să-i facem cele cuvenite. De el eu nu pot avea grijă, părinte. Asta o știi bine...

  - O știu, o știu, Mărie! Așteaptă să trag ceva pe mine.

  Luă pruncul și-l puse în poalele preotesei care nu mai scosese niciun sunet de când popa s-a ridicat din pat.

  Preotul Vasile a deschis dulapul, și-a tras nădragii, o cămașă, o bluză, și-a pus pelerina și o pălărie, și-a luat traista cu cele sfinte:

  - Mă duc s-o îngropăm pe mă-sa.

  - Îi dau niște lapte, zise atunci preoteasa. Tu ai grijă!

  Ușa se închise și au rămas amândoi în tăcerea ploii. O lampă ardea încet pe soba pe care stătea de fiecare dată. Umbrele lor se prelungeau pe peretele opus redând parcă imaginea unei arătări din altă lume, una cu o robă imensă care acoperea fiecare părticică de ființă. Preoteasa se uită prin odaie și i se părea că nimic nu este la locul lui, că fiecărui lucru i-a fost mutată nu numai poziția, ci și destinația. Întrebările nu-și aveau rostul, de vreme ce o parte din răspuns se afla în brațele ei.

  I-a dat niște lapte pe care-l mulsese cu câteva ceasuri mai devreme. L-a încălzit pe sobă și i l-a oferit stângaci cu o lingură mare. Lingurițele nu se găseau la ei în casă. Nici nu mai știa de când. Popa încetă de câțiva ani buni să le mai cioplească.

  I l-a dat stângaci, pentru că nu-și mai amintea cum mănâncă un copil. Al ei era de mult în locul în care se duse și mama acestui fiul al nu-știu-cui. Preoteasa încerca să fie bucuroasă, dar nu reușea atât cât și-ar fi dorit.

  Da, își dorea un fiu. Și popa își dorea unul. Dar ea nu și-l dorea așa. De ce să nu-l aibă pe al ei?! Făcut de ea... cu popa cel puțin.

  Deși acea primă cină i-a fost oferită cât de stângaci putea o fostă mamă care-și amintea parcă din neant ce înseamnă un copil, băiatul primi bucuros licoarea, conștient de faptul că aceasta avea să-l întărească pentru cine știe ce va urma.

  I-au pus numele Ghiocel.În cele din urmă, diminutivul își pierdea din finețe, din puritate, și rămânea doar puterea și hotărârea plantei de a înfrunta geruri de care nici Domnul nu o credea în stare să le înfrunte. Totul se reducea, în final, la Gheo, cu diferențele de accent în funcție de caracterul fiecărui purtător.