O problemă i-a preocupat pentru foarte puțin timp, pentru că și-au dat seama că este lipsită de temei, din punctul lor de vedere. Aceasta era moartea. Până la om, adică până la o numită parte a evoluției omului, aceasta nu era o problemă pentru cele mai multe ființe de pe Terra. Elefanții, delfinii, balenele și unele păsări aveau cultul morții. Doar că omul a devenit hipersensibil și a dat morții o conotație la care cei doi nu se așteptau. Sufereau enorm când cineva se întorcea acasă, în entitatea din care au purces de la bun început. Așa sunt oamenii, mai plângăreți, chiar dacă unii nu vor s-o arate. Deși oricare dintre cei care mureau își dădea seama că toată jalea a fost cam de prisos, cei rămași nu aveau de unde să știe cu siguranță că este întocmai așa și boceau de sărea garderoba de pe ei. Cei morți nu se mai întorceau în veci, iar, dacă o făceau accidental, suferinzii se opreau prima dată din plâns, a doua oară deschideau gura larg de uimire, și a treia oară o luau la goană care încotro. Nu e minciună! Sentimentele lor erau veritabile. Dar asta era una dintre regulile jocului pe care cei doi îl jucau cu entuziasm.
Ei nici nu și-au dat seama când copiii lor au început să fie religioși și să creadă într-o forță supranaturală care le guvernează viața și de care e musai să se teamă. Dar le-a fost lesne să înțeleagă acest lucru când oamenii au văzut neantul din spatele morții. Începeau să devină prea preocupați de ei înșiși și, astfel, au început să uite să trăiască pur și simplu. Focul a pus capac la toate. Fulgerele au făcut acest lucru, dar cei doi erau fascinați de cum decurgea jocul. Erau din ce în ce mai dependenți de el și, chiar dacă oamenii nu știau, erau în fiecare dintre ei în orice moment și în orice veac al lor. Nu aveau a se teme de Pi și Ip, pentru că ar fi fost ca și cum s-ar fi temut de ei înșiși. Se închinau la diverși zei și numai când îi năpădea frica. De aceea mulți dintre zeii lor au pierit lamentabil într-o aființare jalnică a veacurilor, și n-au mai fost readuși la viață.
În timp, au început să se adune în grupuri și mai mari și frica a devenit, astfel, mai puternică. Această frică a dus la o scindare poate de neimaginat. Au început să se închine la zei ai binelui ca să-i ferească de cei ai răului. E drept că cei din urmă au fost creați de unele persoane pentru a supune pe alții, pentru a-i ucide sau a-i exploata. Dar viața se manifesta în ei și asta îi anima pe Ip și Pi tot timpul, ei înșiși fiind cei care experimentau aceste sentimente în fiecare clipă. Era fascinant. Jocul se complica tot mai mult, până când foarte mulți oameni au început să creadă într-o singură zeitate a binelui care-i pedepsea crunt atunci când nu erau cuminți. Lui Pi și lui Ip nu-i veneau să creadă absurdul acestei etape a jocului, dar o savurau din plin. Instinctele cu care ființele au fost învestite de la facerea lumii erau acum negate și reprimate ca niște apucături de care trebuie să se scape. Oamenii se descotoroseau de ei înșiși și-și căutau alinarea în ceva care nu exista, de fapt. Până într-un punct.
- Avem un dușman, spuse Ip.
- Acesta se numește Dumnezeu, adăugă Pi.
- A luat formă datorită legii întărite de noi.
- Și devine puternic.
- Are putere de a schimba lumea.
- Este așa cum îl conturează oamenii, nimic altceva.
- Nu poate deveni mai puternic decât sunt oamenii.
- Nu ne este dușman, pentru că e încă slab și va avea aceeași soartă ca mulți alții.
- Ne este partener de joc.
- Pentru că el este parte din infinitul nostru.
- Care este infinit mai mare decât infinitul lui.
- Este o ființă scindată, pentru că așa doresc oamenii. Să nu intervenim.
- Să vedem până unde poate merge această fază a jocului și să ne bucurăm de ea.
- Devine din ce în ce mai palpitant.
- Este minunat.
- Este.
