2. Ultimul Mesia

 - Ce cari acolo, Marius? l-am auzit pe un bătrân întrebându-mă mai mult pentru că îi

eram drag, din nu știu ce motiv, decât că ar fi fost curios să știe chiar ce duceam în

găleată.

 - Niște apă, moș Linur, am spus eu grăbindu-mă. Apă pentru spălat, cred.

 - Apa e bună pentru mai multe lucruri, Marius, nu știi asta? spuse el evident dornic

de vorbă.

 - Chiar nu-mi arde să pierd vremea cu de astea acum, am spus eu grăbindu-mă.

 El a mai adăugat ceva, dar nu i-am dat importanță, fiind interesat cum să nu-i calc

sau să-i ud pe cei care erau în calea mea.

 Linur nu era sâcâitor de felul său, doar eu eram cu toane. Când aveam timp și chef

îl ascultam, pentru că mi se păre că spune lucruri importante și interesante de pe când

era el de vârsta mea. Când nu aveam timp sau mai ales chef, nu se supăra. Știa că îl voi

căuta eu de fiecare dată când doream să mă mai trimită în timp prin poveștile lui. Avea

atâta răbdare cu mine, cât eu însumi nu aș fi avut. Asta poate pentru că eram orfan, îmi

spuneam eu deseori, iar el nu mai avea pe nimeni pe lume.

 Ai mei, mama, tata și o soră, muriseră în drumul nostru spre acest loc pe care îl

căutam fără să știm că îl căutăm și în care ne-am așezat de zece ani fără să ne deranjeze

nimeni. Eu aveam patru ani când am ajuns aici, în acest cazino dintr-o vreme în care

oamenii mai știau să facă și altceva decât să aibă grijă de ziua de mâine, sau, mai mult, de

minutele următoare. Când am pășit pragul acestei clădiri impunătoare, eram deja singur

pe lume, în sensul că nu mai aveam rude. Părinții muriseră în primul an într-o altercație cu

altă bandă, iar sora mea mai mare se îmbolnăvise și, cum medicamentele despre care îmi

mai povestea Linur nu mai existau dinainte de a se naște el, nu a făcut față bolii. Dar îi

aveam pe ceilalți. Niciodată nu am știut exact câți suntem. Unii mureau, alții se nășteau

sau se lipeau de grupul nostru, dar nu am ținut niciodată socoteala. Important pentru

mine era că aveam pe cineva aproape și că aveam grijă unii de alții cum puteam noi.

 Eram bine organizați și cred că acesta era motivul supraviețuirii noastre. Oameni

mulți nu mai erau pe lume, îmi spunea Linur în peregrinările nostre prin orașul

abandonat sau în drum spre marea care nu era departe. Dar cei care mai erau în viață

doreau să rămână așa și țineau la starea lor cu orice preț. Cei care își pierduseră orice

urmă de umanitate din ei se dedaseră la jafuri, omoruri și alte atrocități pe care nu se sfia

nimeni să nu mi le spună. Toți trebuia să fim în alertă în fiecare moment și să știm că

numai ajutându-ne unii pe alții putem supraviețui. Dacă reușeam să convingem pe

cineva să ni se alăture, cu atât mai bine. Dacă nu, îl abandonam, dar nu îl ucideam. Era

credința grupului nostru. În fine, una dintre ele.

 Cei care urmaseră calea mai neomenească, spunea în continuare Linur, au pierit

autodistrugându-se. De aceea erau astăzi atât de puțini oameni pe planetă și atât de

înapoiați. Se zice, mai adăuga Linur când avea timp, adică pe seară, că acum mult timp în

urmă oamenii avansaseră atât de mult tehnologic, încât au trimis semeni de ai lor chiar și

pe alte planete. Nimic nu e sigur, dar așa se spune. Ba mai mult, unii dintre ei atinseseră

puteri la care cei din ziua de astăzi nici nu puteau visa.

 - Și cam ce fel de puteri, moș Linur? Ce, duceau lucruri fără să obosească

atingându-le și cărându-le? Mâncarea se făcea singură?

 - Marius, Marius? spunea Linur cu o mâhnire evident disimulată, n-ar fi rău să

vedem dincolo de nevoile noastre imediate. Să înțelegem cine suntem și de ce suntem.

 - Și ce, cei din vechime știau? Știau mai multe despre ei decât știm noi? Asta vrei să

spui?

 Era o încercare de a mea de a nu-l îndepărta pe moș cu aerul meu infantil, poate

ușor voit pueril. Aveam și eu și el nevoie unul de celălalt și știam că trebuie să fac pe-a

seriosul măcar din când în când. Și, făcând pe-a băiatul serios, în unele momente chiar am

început să fiu la modul autentic serios. Adică începusem și eu să cred ceea ce spuneam,

deși parcă o altă persoană din mine, copilul care încă mai eram îmi spunea să fiu serios,

seriozitate din punctul lui de vedere, evident, și să nu mai fac pe-a adultul.

 - Poate că știau. Eu de unde să știu sigur?! Dar noi nu cunoaștem cine

suntem cu adevărat. Măcar ei începuseră să comunice unii cu alții și altfel decât prin

vorbe...

1 Ultimul Mesia

 Nu știam mai nimic despre lume, iar despre mine știam și mai puține. Aveam

cunoștință de faptul că sunt băiat, asta era cert, și nu mai polemizam nici cu mine pe tema

aceasta, pentru că știam cum arată fetele. Trăiam cu toții într-un orășel în care ajunsesem

când eu eram foarte mic, semn că viața mea începuse înainte de viața aceasta. Un bătrân,

Linur, mă adoptase practic, dacă mai exista așa ceva în vremurile acelea, adică se lipise de

mine și eu de el și ne țineam de urât unul celuilalt când ne era greu sau când ne era bine.

El mă învăța ceea ce nu știam, iar eu poate că îi ofeream o viață pe care nu o avusese, dar

la care visase.

 Ca să fiu sincer, nu cred că cineva ar fi visat la o asemenea viață vreodată. Trăiam

vremuri destul de grele, dar calme în cea mai mare măsură. Erau grele pentru că trebuia

tot timpul să ne câștigăm existența din greu. Munceam de dimineață până seara, iar

uneori și după aceea. Fiecare, de la o vârstă în care mă încadram și eu, avea ceva de făcut

pentru ca grupul nostru, care nu era nici prea mare, dar nici prea mic, să o ducă atât de

bine cât se putea în acele vremuri. Erau calme, fiindcă nu aveam conflicte cu nimeni, prin

asta înțeleg cu alte grupuri, dar nici măcar cu noi înșine, deși, dacă este să mă iau după

Linur, tocmai conflictele ne aduseseră în această situație în care ne aflam cu toții. Adică,

îmi spunea el, lumea a fost cândva un loc frumos și care oferea indivizilor ca mine și ca

tine, spunea el, tot ceea ce am fi vrut, numai că nu se putea să avem tot ceea ce am fi

vrut, pentru că erau alții care doreau mult mai mult decât aveau nevoie. De aici, continua

el, s-a născut conflictul și, deși lumea era generoasă, nu era totuși un loc liniștit așa cum

este acum, pentru că fiecare ajunsese să dorească mai mult decât avea.

 Poate că voi, de acolo din lumea în care vă aflați, pricepeți mai bine decât mine ce

dorea să spună acest bătrân pe care eu îl consideram înțelept, dar eu nu înțelegeam

mare lucru și asta pentru că nu cunoșteam decât lumea în care mă aflam. Linur era unul

dintre puținii care trăiseră în două lumi. Și de asta îmi oferea din cealaltă lume doar atât

cât considera el de cuviință.

 Impresia mea era că știa mai multe despre trecutul meu decât îmi spunea, dar,

poate și ca să mă protejez de eventuale neplăceri, nu insistăm. Toate la timpul lor, îmi

spuneam eu. Cu siguranță că avusesem părinți și, din câte îi scăpase lui Linur, se pare că

avusesem și o soră. În fond, nu știu dacă îi scăpase sau nu, pentru că puține amintiri cu

acea soră aveam, sau aveam impresia că am. Erau amintirile acelea mai mult ca niște vise

și eu nu puneam mare preț pe vise decât atunci când erau mai mult decât doreau să fie.

Iar ceea ce urmează să vă spun este ceva mai mult decât un vis. Pentru că viața este mai

mult decât îți dorești să fie, indiferent dacă ai conștiința acestui fapt sau nu. Iar

conștiința mea a început să se deștepte la acest vis într-o seară.

Ultimul mesia - microroman - preludiu

 Cartea a fost scrisă în urma unui vis pe care l-am avut

pe data de 27 decembrie 2016, un vis real ca realitatea însăși.

Schema acțiunii este exact ca în vis,

la restul au contribuit foarte mult alergările

de câțiva kilometri buni pe care îi făceam

de câteva ori pe săptămână în pădure, timp în care îl gândeam.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - ultima

 Oamenii au fost foarte ușor de convins. Minunea a fost argumentul celor doi. De fapt, intenția lor principală era să le amintească faptul că au foarte mult potențial și cam cum trebuie să-l folosească. Astfel, au avut în fața ochilor un dumnezeu-om pentru care gândurile deveneau realitate instantaneu, fără prea multă rugăciune, fără sacrificii, fără litanii. Fără vrajbă. Numai cu credință. Era de ajuns. Unii au priceput. Cei mai mulți însă, nu.

 Și așa a fost adusă legea cea nouă în Iudaism, pentru că aceștia păreau, dar doar păreau, și aveau și motiv, cei mai arțăgoși dintre toți câți existau. Numai că, surpriză! Din rândul lor s-a desprins o altă facțiune care a adoptat această lege, iar ei, poporul acesta iudaic, tot arțăgos a rămas. Poate că și de data asta avea motiv... Dar nu conta, legea a fost implementată și răspândită în lumea întreagă odată cu arțagul, desigur, care s-a transferat prin religie și la ceilalți, dar s-a făcut simțită peste veacuri. Legea adică. Pe vremea când se hotărâseră să vină din nou cei doi, lumea s-a mai potolit și a devenit și ea mai ludică. Atunci a avut loc un fenomen extraordinar în universul jocului întreg, și aici vorbim despre toată creația celor doi, cea care nu se rezumă numai la Pământ, ci include și alte lumi din această galaxie și din alte galaxii, ba chiar acest eveniment era unic în toate universurile create de către cei doi.

 Ei, asta da minune! A apărut pe Pământ o ființă care, în limbajul acelui joc, făcuse tot atâta bine cât rău făcuse. Ordinea este inversă, dar când balanța este echilibrată perfect, asta chiar că nu mai contează. Atunci, forțele care-l revendicau, pentru nici ele nu știau ce, s-au luat la harță. Dar una cum nu s-a mai văzut. Trebuia să se intervină și să se separe cele două entități care aproape că se contopiseră de atâta arțag. S-a demarcat imediat o lini între ei și Pi a putut să stea de vorbă cu acea ființă extraordinară pe care a făcut-o nemuritoare și cvasiubicuă. I se dăduse o libertate și o putere care întreceau cu mult pe cea deținută de toate zeitățile pământului. Fiecare dintre ființe avea o zi de naștere și o zi a morții. Acest om extraordinar nu avea decât una de naștere care putea fi sărbătorită oricând și oriunde dorea el, până când se va hotărî să stea din nou de vorbă cu unul dintre cei doi. Dar asta era exclusiv alegerea lui și o cu totul altă istorie care pare a fi din alt univers, dar nu este. Este însă dintr-o altă realitate, o realitate care străbate tot ceea ce cunoaștem noi sau nu cunoaștem. Este o realitate a noastră și nu este a noastră. Este o istorie sacră, dar cu arome profane. Este, în fine, istoria noastră.

SFÂRȘIT

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 5

 Și așa, Dumnezeu ăsta, a preluat mai toate calitățile care se cuveneau atribuite altcuiva: că el a făcut lumea, că avea simț estetic, uneori genial, că este de o bunătate imensă, că e atotputernicul etc. A luat însă și unele calități pe care poate le merita. Că, deși era de o bogăție sufletească și o bunătate incomensurabile, te putea pedepsi la cel mai insignifiant păcat pe care l-ai comis, că te chinuia până nu mai puteai și deveneai băiat de treabă, abandonând gândul bogăției, al unei mese ceva mai îndestulate, al unei hârjoneli cu nevasta ta când, se pare, nu se cuvenea sau cu, Doamne, iartă-mă!, nevasta altcuiva. Și așa oamenii și-au creat singuri un zeu răzbunător din cale-afară. Pesemne că o fi în firea lor și că or fi făcut cei doi vreo eroare de calcul, dar, știți prea bine și dumneavoastră, că așa ceva era imposibil. Oamenii și-au creat icoana în ceruri și erau gata să pășească cu ea mândri în orice ar fi călcat.

 De la o vreme, însă, lucrurile cam scăpaseră de sub control, deși nu e chiar fericită această formulare. Multe dintre națiile de pe Terra duceau un război religios sângeros cu alte nații care erau mai mult sau mai puțin belicoase și religioase. În special cei de pe două continente veneau adesea în conflict pe această temă și, în numele zeilor la care se rugau, tăiau în stânga și-n dreapta. Ceva trebuia făcut pentru că rasa asta trebuia să evolueze. Sa nu... Și, fiindcă Dumnezeul lor nu intervenea de nici un fel între ei ca să-i împace, cei doi au hotărât să intre ei înșiși direct în joc. Au găsit, până la urmă, cea mai elegantă metodă de a interveni în jocul lor care avea nevoie de alt tip de actant. Zei cu adevărat nu avea rost să se facă, de vreme ce lumea era plină de ei și nu făceau mai nimic. Nu ar fi fost credibili de undeva din cerurile din care să dicteze legi. Dar, ca să nu distrugă religia lor, pentru că aspectul acesta avea potențial în economia jocului, au hotărât să o eludeze cumva și să se alipească de ea în același timp ca să pară credibili. Sună oximoronic, veți spune. Aflați de la mine că sunteți îndreptățiți s-o faceți.

 În fine, nu poți da buzna în sufletul omului să îi spui că ceea ce face nu e bine. S-au hotărât să le atragă atenția asupra legii care guvernează universul.

 - Tu vei fi un Dumnezeu pe Pământ.

 - Iar tu, cel mai important discipol al meu.

 - Altceva nu au nevoi să cunoască.

 - Decât pe noi doi și legea noastră. Eu merg primul.

 - Și eu te urmez și te echilibrez.

 - Echilibrăm, astfel, lumea.

 - O balanță perfectă care va menține jocul în echilibru.

 - Tu te vei întoarce primul.

 - Iar tu, al doilea.

 - Vei fi ultimul dintre apostoli.

 - Dar, vorba lor, cei din urmă, vor fi cei dintâi.

 - Va fi o taină a noastră, pe care vor refuza a o înțelege.

 - Mâ întreb dacă o înțelegem noi înșine...

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 4

 O problemă i-a preocupat pentru foarte puțin timp, pentru că și-au dat seama că este lipsită de temei, din punctul lor de vedere. Aceasta era moartea. Până la om, adică până la o numită parte a evoluției omului, aceasta nu era o problemă pentru cele mai multe ființe de pe Terra. Elefanții, delfinii, balenele și unele păsări aveau cultul morții. Doar că omul a devenit hipersensibil și a dat morții o conotație la care cei doi nu se așteptau. Sufereau enorm când cineva se întorcea acasă, în entitatea din care au purces de la bun început. Așa sunt oamenii, mai plângăreți, chiar dacă unii nu vor s-o arate. Deși oricare dintre cei care mureau își dădea seama că toată jalea a fost cam de prisos, cei rămași nu aveau de unde să știe cu siguranță că este întocmai așa și boceau de sărea garderoba de pe ei. Cei morți nu se mai întorceau în veci, iar, dacă o făceau accidental, suferinzii se opreau prima dată din plâns, a doua oară deschideau gura larg de uimire, și a treia oară o luau la goană care încotro. Nu e minciună! Sentimentele lor erau veritabile. Dar asta era una dintre regulile jocului pe care cei doi îl jucau cu entuziasm.

 Ei nici nu și-au dat seama când copiii lor au început să fie religioși și să creadă într-o forță supranaturală care le guvernează viața și de care e musai să se teamă. Dar le-a fost lesne să înțeleagă acest lucru când oamenii au văzut neantul din spatele morții. Începeau să devină prea preocupați de ei înșiși și, astfel, au început să uite să trăiască pur și simplu. Focul a pus capac la toate. Fulgerele au făcut acest lucru, dar cei doi erau fascinați de cum decurgea jocul. Erau din ce în ce mai dependenți de el și, chiar dacă oamenii nu știau, erau în fiecare dintre ei în orice moment și în orice veac al lor. Nu aveau a se teme de Pi și Ip, pentru că ar fi fost ca și cum s-ar fi temut de ei înșiși. Se închinau la diverși zei și numai când îi năpădea frica. De aceea mulți dintre zeii lor au pierit lamentabil într-o aființare jalnică a veacurilor, și n-au mai fost readuși la viață.

 În timp, au început să se adune în grupuri și mai mari și frica a devenit, astfel, mai puternică. Această frică a dus la o scindare poate de neimaginat. Au început să se închine la zei ai binelui ca să-i ferească de cei ai răului. E drept că cei din urmă au fost creați de unele persoane pentru a supune pe alții, pentru a-i ucide sau a-i exploata. Dar viața se manifesta în ei și asta îi anima pe Ip și Pi tot timpul, ei înșiși fiind cei care experimentau aceste sentimente în fiecare clipă. Era fascinant. Jocul se complica tot mai mult, până când foarte mulți oameni au început să creadă într-o singură zeitate a binelui care-i pedepsea crunt atunci când nu erau cuminți. Lui Pi și lui Ip nu-i veneau să creadă absurdul acestei etape a jocului, dar o savurau din plin. Instinctele cu care ființele au fost învestite de la facerea lumii erau acum negate și reprimate ca niște apucături de care trebuie să se scape. Oamenii se descotoroseau de ei înșiși și-și căutau alinarea în ceva care nu exista, de fapt. Până într-un punct.

- Avem un dușman, spuse Ip.

- Acesta se numește Dumnezeu, adăugă Pi.

- A luat formă datorită legii întărite de noi.

- Și devine puternic.

- Are putere de a schimba lumea.

- Este așa cum îl conturează oamenii, nimic altceva.

- Nu poate deveni mai puternic decât sunt oamenii.

- Nu ne este dușman, pentru că e încă slab și va avea aceeași soartă ca mulți alții.

- Ne este partener de joc.

- Pentru că el este parte din infinitul nostru.

- Care este infinit mai mare decât infinitul lui.

- Este o ființă scindată, pentru că așa doresc oamenii. Să nu intervenim.

- Să vedem până unde poate merge această fază a jocului și să ne bucurăm de ea.

- Devine din ce în ce mai palpitant.

- Este minunat.

- Este.