Cazinoul, după cum îi spuneam noi, era în partea de Vest a unei piețe în care se afla și un parc. De fapt, ceea ce mai rămăsese din parc, pentru că nu mai era urmă de copac, ci doar niște arbuști ne mai serveau uneori de adăpost, nouă, copiilor, când ne jucam de-a bandiții și un singur copac tânăr care acum părea degerat de frigul iernii. În rest, ceea ce mai rămăsese din această piață erau doar clădirile. Unele intacte, dar prea mici pentru noi ca să le ocupăm, altele dărăpănate sau chiar dărâmate și care rămăseseră un morman de moloz. Doar cei care aveau nevoie de intimitate, pe care eu nu mi-o justificam atunci, mergeau din când în când în vreo clădire din piață pentru a reveni ulterior mai devreme sau mai târziu.
L-am întrebat pe Linur odată ce fac cei care se duc acolo, dar mi-a spus ceva ce nu am înțeles la acel moment și am crezut că vrea doar să scape de mine. Mai târziu mi-am dat seama că el îmi spusese exact ce se întâmplă, doar că eu nu eram gata să pricep. Observam însă că după vreo câteva luni, femeia care se întorcea de acolo cu câte un bărbat sau mai mulți aducea un nou membru comunității noastre.
În rest, piața era a noastră, ca mai tot orașul de altfel, doar că Linur îi sfătuise, se pare că destul de bine, pe cei care ne conduceau, să nu ne lase să hălăduim chiar în fiecare zi și în voie. Nu se știa când se dădea alarma și trebuia să fim cu toții într-un loc. Oricum, cu sfatul lui Linur sau fără el, asta era evident pentru oricine. Nu erau vremuri în care să te bucuri pe deplin de libertate. În plus, comunicarea la noi era precară. Orașul era plasat într-o vale înconjurată de dealuri destul de înalte de jur împrejur, cu excepția Sudului în care se afla marea sau oceanul, că nimeni nu știa prea bine ce este. Dincolo de dealuri, începeau munții, astfel că, de pe dealuri, de unde aveam cercetași, se putea vedea ușor dacă vine cineva. Nu prea avea cine, după cum spuneau mai toți, pentru că rămăseserăm atât de puțini pe lume, încât cei care se întâlneau rareori se ciondăneau. Dar, e drept, o mai făceau. În zilele astea, te puteai aștepta la orice. Dar noi eram pregătiți. Cercetașii stăteau în niște construcții ridicate din piatră, niște improvizații, în care mențineau un foc aprins tot timpul astfel încât să nu fie văzut de nimeni. Doar când trebuiau să dea alarma, deschideau o nișă prin care cei din oraș să știe că pericolul se apropie. Și asta era tot. Ce se întâmpla cu cercetașii după ce făceau asta, nu știam, pentru că încă nu a venit nimeni peste noi ca să aflu cum s-au descurcat. Dar eram convins că un astfel de moment va veni într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat.
Când nu aveam treburi în comunitate, adică atunci când nu căram apă, ca acum, nu făceam curat, nu adunam lemne pentru foc, nu cultivam pământul, nu reparam ceva sau nu aveam grijă de cei mai mici, obișnuiam să merg cu Linur la mare sau pe dealurile de unde vedeam munții.
Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în munți, deși era evident că doar pe acolo am ajuns în acest oraș, dar era o amintire îndepărtată pe care nu reușeam să mi-o aduc în memorie. Mă atrăgeau însă. Foarte mult. Mult mai mult decât marea care era la doi pași de noi (ei, nu chiar la doi pași, dar oricum, destul de aproape) și în care intram mai mult de nevoie, fie pentru a mă spăla, fie pentru a pescui. Era ceva cu ei, cu munții adică. Un ceva pe care nu mi-l puteam explica. Simțeam o atracție iremediabilă și-l tot îmboldeam pe Linur să mergem cândva acolo, dar nu obținea permisiunea de la Ben, căpetenia noastră. Acesta spunea că nu este niciun motiv pentru care să ne lase să mergem. Simpla mea atracție inexplicabilă către munți nu-i era de ajuns. Ben reușea să vadă lucruri și situații acolo unde nu existau. Asta nu era rău în situația în care ne aflam noi. Ne scăpase de multe rele, e drept. Dar, pentru mine, nu era nici bine, pentru că nu era cine știe ce în dorința mea de a merge în munți. Nu aș fi rămas pe acolo sau nu mai știu eu ce. Era dorința unui adolescent de a face și altceva. Dar strategia lui Ben funcționa. Exagera lucrurile pentru ca să te lași păgubaș. În plus, nu se ajunsese la consiliu, ca să hotărască ei dacă puteam merge împreună cu Linur sau nu. Consiliul nu putea să-și piardă vremea cu lucruri atât de mici. Erau hotărâri mai importante de luat decât mofturile unui mucos.
