17 Ultimul Mesia

    La un moment dat, a adormit și Șandor, deși i-a luat destul de mult să se mențină treaz, semn că încă era reticent la tot ceea ce venea dinspre noi. Nu-l învinovățeam. Oricine în situația lui s-ar fi comportat la fel, așa că de ce să ne încărcăm cu gânduri necurate față de sărmana ființă.

    Eu am vorbit în șoaptă cu Linur și am aflat că până la munți nu era chiar atât de puțin pe cât credeam eu. În condiții normale se făceau vreo cinci zile, dar cum noi mergeam numai noaptea, nici el nu știa exact cât vom face. Mai era și un oraș până acolo, sau ceea ce a mai rămas din oraș, pentru că mare parte din el nu se vedea nici când era el copil. Totul fusese acoperit de pământ printr-un fenomen geologic pe care nu-l înțelegea nimeni, pentru că nu mai era nimeni care să înțeleagă astfel de lucruri. Lumea e schimbată mult față de cum a fost când era el de vârsta mea, s-a mâhnit el spunându-mi asta, dar e într-o continuă transformare radicală de vreo două-trei generații dinaintea lui. Asta însemna de aproximativ două sute cincizeci de ani, am făcut eu un calcul simplist.

    Anton și Șandor dormeau ca doi copii neștiutori la soarele care îi încălzea destul de bine acum. L-am scuturat puțin pe Șandor care sforăia cam prea peste limita admisă într-o astfel de situație și mai ales într-un astfel de loc. S-a mai potolit puțin diminuând zgomotul, că frecvența respirației a rămas aceeași. Se vedea că era foarte obosit. Cine știe cât trecuse de când plecase el din tabăra lor! Sigur este că el fusese în alertă dinainte de a pleca, chiar de când se hotărâseră să plece, poate.

    Era un băiat cam ca Anton de înalt, dar cu câțiva ani mai mare decât el, sau cel puțin așa părea, și, după cum stătea treaba, și cu câțiva ani mai mare și la minte decât el. Drumul pe care a ales să-l facă te ducea ușor cu gândul la un om responsabil, deși, așa cum vedeam eu lucrurile, oamenii îndrăgostiți și mai ales cei care au copii, par cu totul altfel decât cei care nu sunt sau nu au copii. Linur mi-a dat dreptate și mi-a spus că ei chiar sunt diferiți și că dragostea îi face așa de protectori și de buni nu numai cu cei asupra cărora au bucuria de a-și vărsa dragostea, ci și cu ceilalți. Tot Linur a adăugat că, după câte știe el, și chiar și Față era de acord cu dânsul, oamenii, mai ales bărbații, nu fuseseră așa nici când erau ei copii în familiile lor. Ceva s-a produs între timp, cu generația lui Ben, credeau ei doi. Dacă era așa sau nu, eu nu aveam de unde să știu. Lucru cert pentru mine era diferența majoră între bărbați îndrăgostiți și cei neîndrăgostiți, pe de o parte, și cei îndrăgostiți și cu copii și cei doar îndrăgostiți, pe de altă parte. Erau diferiți de noi, cei fără copii, dar cei cu copii erau diferiți și de cei îndrăgostiți fără copii, asta era cert. Mie mi se părea că Șandor era altfel decât Anton, în această privință. Era mai potolit, gândea lucrurile înainte de a le face mai mult decât ar fi făcut-o Anton. Mult timp nu am avut la dispoziție să-l cunosc, dar am înțeles că așa stă treaba de când l-am văzut. În fond, a ales varianta noastră de a merge pe platou, drum care ia mai mult până la Kira lui.

    Uitându-mă la el cu doarme pe pământul încă rece din iarna grea ce a trecut, un băiat blond, cu față curată, simpatică, dar schimonosită de o grijă în plus pe lumea asta, mi-am dat seama că Kira era însărcinată și că el nu știa. Atunci i-am spus lui Linur că bărbații care au copii și nu știu sunt la fel în comportament ca bărbații care au copii și știu. Asta însemna, a constatat Linur, că e ceva dincolo de voința lor și că nu e o toană psihologică provocată de cunoașterea faptului că au mai multe responsabilități. Nu era, am conchis noi, o stare auto-impusă, ci una impusă de niște forțe pe care nu le vedea nimeni și cărora, în mod evident, nu aveau cum să li se împotrivească.

    După această discuție și această concluzie, Linur a spus:

    - Lumea se schimbă sub ochii noștri, Marius. Dovada e în fața noastră, a indicat el spre cei doi care dormeau. Interesant este că tu sari niște etape, pentru că ai acces în mod conștient la cunoștințe pe care ei le au în mod inconștient și în anumite circumstanțe. Ca să nu mai spun că cei ca mine nu le au deloc. Ție aceste circumstanțe nu-ți sunt necesare, se pare, pentru a avea acces la cunoștințe dincolo de înțelegerea noastră a celorlalți. De aceea spun că sari niște etape prin felul tău de a fi aici.

    După o pauză în care Linur a părut să gândească la ceva, a adăugat:

    - Am avut timp să observ schimbările acestea despre care am discutat mai înainte și am ajuns la aceeași concluzie ca tine: bărbații sunt total diferiți și ei nu-și dau seama de asta. În fond, nici nu au cum să o facă. Acesta nu poate fi decât un lucru bun, pentru că lumea, simt eu, devine mai bună în sfârșit. Trece printr-o etapă care va dura destul de mult, deși sper să nu dureze chiar mult, până va ajunge la un capăt la care va fi în sfârșit infinit mai liniștită decât a fost. Nu înțeleg însă rolul unui ca tine în toată schema asta, dar sper să o faci tu.

    Eu nu am avut nimic de adăugat la cele spuse de Linur, pentru că pe jumătate credeam concluzia la care a ajuns el mai devreme decât am ajuns eu, pe jumătate nu o credeam. Oamenilor trebuie încă să le vorbești în termeni concreți, despre lucruri palpabile. În plus, concluzia la care am ajuns trebuia să fie probată într-un fel sau altul. Așa simțeam atunci și, chiar și așa, tot ar mai fi fost o urmă de îndoială în cugetul meu. Aveam însă certitudinea că oricare îndoială ar mai fi sălășluit prin cotloanele minții sau spiritului meu urma a se spulbera în toată această incursiune în care am pornit să-i ajutăm pe cei doi băieți care făceau parte dintr-o specie nouă de pe planeta noastră.

    Sună ciudat, știu. Deși eram toți oameni, bărbați din aceeași specie, niciunul nu eram la fel ca celălalt. Linur făcea parte dintr-o generație a întunericului, în care omul se limita la pielea lui, Anton din generația care întrezărea o lumină la un capăt al întunecatului tunel, dar nu știa ce e cu ea acolo, Șandor era printre cei care au ajuns în lumină, dar nu-și dau seama unde se află și de ce, iar eu... Eu, sincer să vă spun, la acel moment nu știam unde să mă încadrez, pentru că era cert că nu făceam parte din nicio categorie prezentă cu mine acolo. Ca și Linur, speram să aflu ce mi se întâmplă la capătul acestei excursii care începuse într-o noapte luminată pentru mine, dar nu și pentru ceilalți.

    I-am trezit pe Anton și pe Șandor pe la prânz pentru a ne putea odihni și noi ca să fim pregătiți pentru drumul pe care aveam să-l parcurgem în noapte. Nu am adormit imediat, așa că i-am văzut pe Șandor și pe Anton cum sporovăiau de parcă se cunoșteau de o viață și pe Linur care a adormit buștean de cum și-a pus capul pe brațul drept. Nu am înțeles despre ce vorbeau cei doi băieți, dar se vede că împărtășesc opinii despre viața de cuplu și despre ce momente amare intervin în această viață. Mai ales Anton era autorul unor grimase care sigur aveau ca sursă de inspirație pe Ben, cel care îl pedepsise cu grija față de Șandor. Totuși, nu am putut să nu remarc simbolistica acelei situații din acel moment: Linur, bătrânul singur pe lume, dormea, eu, cel care eram tot singur pe lume, dar nici pe departe de vârsta lui Linur eram între două lumi, cea a somnului și cea a lui Anton și Șandor, și cei doi care se aflau într-o situație similară. Sau, în fine, cvasisimilară pentru că dacă Anton nu era încă tată, dar se vedea prin felul în care se manifesta că avea să devină. Șandor era, dar nu-și dădea seama din comportament că este, pentru că nu avea cum. Lumea nu avusese timp să-și dea seama prin ce trece. Avea alte preocupări. Încă nu era prinsă de finețuri care să o ducă în final la o repornire așa cum spunea Linur că s-a întâmplat, de am ajuns în situația în care ne aflam acum. Oamenii, obișnuia el să-mi repete, ajunseseră să se preocupe prea mult de lucruri inutile, de lucruri care chiar nu aveau rost în viață și uitaseră să trăiască efectiv. De asta ne aflam acum într-un moment dificil pe care oamenii îl interpretau ca apocaliptic. Nu era decât un nou început, iar cei mai mulți dintre noi nu aveau cum să vadă asta, tocmai pentru că erau preocupați cu ceea ce trebuiau să facă: să trăiască în fond. Iar eu, acum când vă împărtășesc vouă toate acestea, să spun drept, nu știu dacă trăiesc din plin sau nu fac altceva decât să despic firul în patru.

    Am închis ochii fiind însă atent o perioadă la ceea ce se întâmplă în jurul meu și mai ales la cei doi care nu și-au contenit sporovăiala niciun moment. Am adormit în cele din urmă, conștient fiind că adorm și că trece timpul în timp ce corpul meu se odihnește. Am avut un som lipsit de vise. Poate că ultimul îmi pusese capac și nu mai aveam nevoie de un altul care să mă desprindă și mai mult de mine și de lumea aceasta. Am simțit însă, după cum am spus, fiecare minut care trecea în timpul somnului și odihna care-mi cuprindea trupul. Am rămas însă conștient tot timpul somnului, undeva, n-aș putea spune unde, dar era în mine în tot cazul și de aceea nu am simțit nicio clipă vreo frică sau vreo urmă de frustrare. Nu mai era însă nimeni cu mine, simțurile corpului fiind suspendate în somn.

    Când am fost zgâlțâit puțin ca să mă trezesc, nu m-am putut împotrivi, pentru că trupul a început să înregistreze ceea ce se petrecea în jurul lui și m-a chemat și pe mine să mă trezesc odată cu el.

    Am aflat că se însera și că nimic semnificativ nu s-a întâmplat cât timp am dormit noi trei, pentru că se culcase și Anton, deși învoiala fusese alta, și l-a lăsat pe Șandor să ne păzească singur. N-am știut dacă să-l mai cert pe Anton sau nu, dar l-am luat deoparte și i-am spus totuși că nu-l cunoaștem atât de bine, încât să ne lăsăm soarta în mâna lui, dar Anton mi-a spus să stau calm, că el știe ce face.

    Asta era părerea lui, nu și a mea și cred că nici a lui Linur.

    L-am întrebat pe Șandor dacă s-a întâmplat ceva în timp ce noi dormeam și mi-a spus:

    - N-am auzit nimic, doar niște păsări, niște câini în depărtare și cred că un mistreț s-a arătat la un moment dat pe buza râpei. În rest, nimic. Dacă am prinde un porcușor de acela...

    - N-am avea cum să-l gătim, Șandor, i-am curmat eu vorba ca nu cumva să aibă idei. Mirosul și fumul ne-ar da de gol imediat și vrem să ajungem întregi la Kira, nu-i așa?

    - Ba așa-i! Ai dreptate, s-a resemnat el. Dar n-am mai mâncat mistreț de câțiva ani buni, a înghițit în sec Șandor. Sunt gustoși.

    Era mai naiv decât îl credeam sau îi ea pur și simplu poftă?

    - Uite, dacă tot ți-e așa de foame, ia un pește din traista lui Anton, că are destui. Nu e mistreț decât cu puțină imaginație, dar ține de foame.

    Șandor a strâmbat din nas, dar nu am întrebat de ce. Într-un fel, era evident. Nici nu trebuia să fac apel la noile mele forțe. În fond, el trăise o mare parte din viață, dacă nu toată, și dacă nu cumva chiar toată trupa lui, la munte, acolo unde, după cum auzisem și eu, se găsea din plin pește în râuri. Probabil că era sătul de atâta pește și, în mod natural pentru el, dorea și altceva. Totuși, i-am mai subliniat eu, acum nu era momentul să facă nazuri, chiar dacă burta lui se revolta. Era a lui și nu invers. Trebuia stăpânită. A înțeles repede și chiar a mâncat din mers, lucru care m-a mulțumit atât pe mine, dar mai ales i-a mulțumit și pe ceilalți doi, Linur și Anton, ambii dornici să se întoarcă cât mai repede în orașul nostru.

    Și eu eram dornic să se termine toată această nebunie care mă scosese din mine însumi, dar nu-mi dădeam seama dacă doream să mă întorc în orașul acela sau nu. Nu știam și speram să aflu pe parcursul celor câteva zile pe care aveam să le petrec pe drum cu cei trei amici ai mei.

    Am pornit mai departe la drum pe platoul pe care ne-am propus să-l străbatem, sperând că vom ajunge cu bine la destinație.