IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 1

   De ce nu a rămas fără să cunoască deloc bărbat, femeia care ținea acum pruncul în brațe nu putea ști. Nici nu putea să întrebe pe cineva dacă va putea să aibă ea grijă de cel care acum îi plângea în brațe. Ce să facă cu el? Cu ce să-l hrănească, de vreme ce nici ea nu avea prea multe opțiuni de a pune ceva în gură? Cu ce să-l îmbrace? Încotro s-o ia?

   Lăsă pruncul lângă mama sa moartă, se așeză pe podea și-și puse mâinile la urechi. Nu mai dorea să-l audă cum plânge. Nu mai dorea să audă ploaia care potopea lumea. Nu voia să știe de trăsnetele care se dezlănțuiau împreună cu fulgerele care parcă doreau să-i piardă casa.

  De ce venise tocmai la ea să moară? De ce? Nici nu se gândea că aici, în inima pădurii, o va putea găsi cineva să-i ceară găzduire. Nimeni nu știa de ea. Nimeni nu auzise de ea. Era ca și cum nu conta pe lume și asta o durea cel mai tare: că acum liniștea ei de atâția ani i-a fost încălcată de o străină pe care nu a putut s-o refuze. Dar și-a revenit destul de sigur. S-a ridicat și s-a uitat la pruncul de lângă mama lui căreia de-abia acum i-a închis ochii. Parcă se mai liniști și el puțin și o privi înapoi cu ochii minții parcă, pentru că-i avea închiși. Gângurea. Urma să se petreacă ceva foarte important cu viața lui care, deși era la început, îl puse în fața unor lucruri pentru care poate nu se pregătise. Trebuia luată o decizie și parcă prin liniștea lui contribuia la alegerea celei mai bune.

  S-a simțit luat pe sus. Lumânarea încă mai avea mult de ars când a fost stinsă. Casa nu trebuia să ardă până când se întorcea. Prin ploaia deasă, prin fulgere și tunete, a fost dus la preotul din Spineni, cel mai apropiat sat de casa în care acest micuț se născuse.

  Preotului i-a trebuit mult până să deschidă. Loviturile în poartă au fost auzite cu greu. Noroc cu câinii care au simțurile mai ascuțite decât el. Când a deschis poarta a văzut o față mică, udă, înfășurată într-o pătură după care se prelungeau două brațe și o față despre care nu puteai spune dacă plânge sau nu.

  - Maică-sa zace în patul meu fără lumânare. Ar fi bine să-i facem cele cuvenite. De el eu nu pot avea grijă, părinte. Asta o știi bine...

  - O știu, o știu, Mărie! Așteaptă să trag ceva pe mine.

  Luă pruncul și-l puse în poalele preotesei care nu mai scosese niciun sunet de când popa s-a ridicat din pat.

  Preotul Vasile a deschis dulapul, și-a tras nădragii, o cămașă, o bluză, și-a pus pelerina și o pălărie, și-a luat traista cu cele sfinte:

  - Mă duc s-o îngropăm pe mă-sa.

  - Îi dau niște lapte, zise atunci preoteasa. Tu ai grijă!

  Ușa se închise și au rămas amândoi în tăcerea ploii. O lampă ardea încet pe soba pe care stătea de fiecare dată. Umbrele lor se prelungeau pe peretele opus redând parcă imaginea unei arătări din altă lume, una cu o robă imensă care acoperea fiecare părticică de ființă. Preoteasa se uită prin odaie și i se părea că nimic nu este la locul lui, că fiecărui lucru i-a fost mutată nu numai poziția, ci și destinația. Întrebările nu-și aveau rostul, de vreme ce o parte din răspuns se afla în brațele ei.

  I-a dat niște lapte pe care-l mulsese cu câteva ceasuri mai devreme. L-a încălzit pe sobă și i l-a oferit stângaci cu o lingură mare. Lingurițele nu se găseau la ei în casă. Nici nu mai știa de când. Popa încetă de câțiva ani buni să le mai cioplească.

  I l-a dat stângaci, pentru că nu-și mai amintea cum mănâncă un copil. Al ei era de mult în locul în care se duse și mama acestui fiul al nu-știu-cui. Preoteasa încerca să fie bucuroasă, dar nu reușea atât cât și-ar fi dorit.

  Da, își dorea un fiu. Și popa își dorea unul. Dar ea nu și-l dorea așa. De ce să nu-l aibă pe al ei?! Făcut de ea... cu popa cel puțin.

  Deși acea primă cină i-a fost oferită cât de stângaci putea o fostă mamă care-și amintea parcă din neant ce înseamnă un copil, băiatul primi bucuros licoarea, conștient de faptul că aceasta avea să-l întărească pentru cine știe ce va urma.

  I-au pus numele Ghiocel.În cele din urmă, diminutivul își pierdea din finețe, din puritate, și rămânea doar puterea și hotărârea plantei de a înfrunta geruri de care nici Domnul nu o credea în stare să le înfrunte. Totul se reducea, în final, la Gheo, cu diferențele de accent în funcție de caracterul fiecărui purtător.