Il Separatio ~ după o poveste medievală ~ 3

 Chilia era strâmtă, dar bine aranjată și foarte curată, lucru pe care nu-l văzuse acasă. În colțul din stânga, cum intră, dădu de o sobă cu rolă. Tot în stânga, față în față cu soba văzu patul pe care urma să-și pună capul. Între ele se afla o fereastră care dădea spre Cetatea de Scaun, iar lângă pat, undeva pe la mijloc, era o alta care dădea în jos spre Burdujenii din care se vedeau câteva case. În partea opusă ferestrei dintre pat și sobă, mai era o fereastră, mai mică decât celelalte și mai sus. Sub ea era pus un vas cu apă și un ștergar. Lângă vas, la capătul patului, văzu un șervet așezat peste o cină. Îl ridică. Jumătate de pui fript, pâine, o ceapă și niște prune.

  „Aici îmi voi osteni oasele”, gândi tânărul pe măsura ce se dezbrăca pentru a se spăla. După ce mâncă, se închină repede către icoanele de la răsărit și se băgă în pat. Adormi cu lacrimi mai să-i curgă pe obraz, în timp ce luna îi intra în odaie pe ferestruica mică și ieșea pe cea de la creștet, luminându-i discret obrajii umezi. Îngerul, cel din icoanele de la răsărit, unul mic, cu fața neobișnuit de albă, închise și el ochii odată cu băiatul. Se auzea pustiu din pădurile dinspre apus. Diavolul de la picioarele îngerului, cel cu o cicatrice albastră, deschise ochii.

...

  În 1475 luptase cu înverșunare alături de domnitor pentru a salva Moldova de invazia otomană, dar ce folos... Tot nu a putut să uite de Maria pe care a iubit-o când a ajuns la Suceava. De ce l-a sedus pentru ca apoi să moară de mâna unui boier aprig care-i devenise soț împotriva voinței ei?! Mofturi muierești! Lui Andrei nu i-a fost greu să-l ucidă. Învățase destul de multe de la dascălul lor de arte ascunse ale omorului. „Îngerul negru” îi spuneau ei. Nu era poate pregătit să ucidă, dar o făcuse.

  Mai ciudat i s-a părut că nu l-au chinuit gândurile: se aștepta să-l doară ceva în străfundul ființei lui, dar nu s-a întâmplat. Nu cu el. Deși a fost foarte nesăbuit, fiindcă toată lumea bănuia cine a făcut-o, domnul nu i-a spus nimic pe moment. Avea oricum alte griji pe cap. Dar înainte de luptă l-a chemat la el și i-a zis:

  - Dacă te lupți lângă mine, mai bine decât mine, te iert pentru fapta ce-ai făcut ucigând pe boierul Costin. Luptă-te și, dacă Dumnezeu îți cruță viața, ți-o cruț și eu, dar am să-ți pregătesc ceva și va fi atunci momentul să nu spui nu.

  A înlemnit pe moment. A cugetat nu mai mult de o clipă: viața îi era de ajuns. Ceea ce urma după ea, nu putea să-i aducă prea mult zâmbet. Bănuia că mânia domnitorului nu va fi potolită, dacă va rămâne în viață. Costin nu fusese un apropiat al conducătorului, dar meșteșugul său de a face câinii să asculte la vânătorile domnești era cunoscut de prea puțini. Era greu de tocmit altul iscusit.

  Andrei s-a luptat nu pentru că s-ar fi temut de pedeapsa domniei, ci pentru a răzbuna parcă tot ceea ce trăise în ultimii ani, ani de insatisfacții, de lipsuri mai ales ale sufletului, căci Daniil avea grijă să fie îmbrăcat și hrănit. Dar lui nu-i era de ajuns.

  Icoanele i se păreau reci. Se închina la ele pentru că așa făcea toată lumea. Nu înjura din respect pentru el însuși, dar, cu toate acestea, sufletul îi era pustiu, pustiit de la naștere, vitregit de mamă, de tată, de dragostea celor adoptivi, de mila domnitorului și a unui Dumnezeu incert. Până și îngerul cel din icoană, milostiv cum îl știau cu toții, se odihnea odată cu el.

  Cu mii de turci în față, nu se rugase să trăiască, nu se rugase să moară, se rugase însă să înceapă mai repede, ca să-și verse amarul mai cu spor.

  Cum a intrat în luptă, așa a și ieșit. Domnul i-a mulțumit că l-a salvat de câteva ori, ultima dată oferindu-i propriul cal pentru ca să poată conduce oștirile, iar el și-a făcut cărare printre trupurile de turci care mureau îngrozite de privirea lui rece.

  Daniil a început să se teamă de el de atunci. Dar nu era numai o frică fizică, ci una mult mai profundă. Îi aducea poruncile domnești și pleca mai repede decât venise. Daniil credea într-un Dumnezeu prezent în fiecare ființă, dar în Andrei nu-L găsea, oricât s-ar fi străduit. Era atât de rece, încât ierarhul uita să-și mai aducă aminte de cele sfinte.