IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 4

 Poruncile de la domnie îl înfricoșau destul de mult pe Daniil ca să nu poată să mai spună ceva în fața acestui tânăr care nu mai avea nimic sfânt pe lumea aceasta. Andrei rupea pecetea răvașului scris de însuși Daniil la porunca domnului și spunea termenul la care aceasta va fi dusă la îndeplinire.

 Primul a fost un boier din Brăila pe care domnitorul îl dorea alungat din lume pentru fapte pe care le-a făcut înainte ca el să ajungă pe tronul Moldovei. Al doilea a fost din târgul Bacăului, de unde Alexăndrel se lăsa condus de unii apropiați care profitau de poziția prințișorului. Mulți au pierit în țara leșească de mâna lui. A ajuns în Cracovia, în Buda, la Moscova și pe multe altele meleaguri pe care poate Daniil nu o să le afle niciodată.

 La începutul unei nopți, la mulți ani de la bătălia din '75, înainte ca Maica Domnului să meargă la culcare pentru ca diavolul cel cu cicatrice să-și deschidă ochii aprigi, Daniil a intrat pe ușă cu un răvaș în mână. Nu avea pecetea domnească.

 - Asta nu e treabă de mine, a spus Andrei. Nu are pecete. De ce vii la mine?

 - Pentru că domnul m-a trimis. Și mi-a mai zis să-ți spun că a venit momentul să nu spui nu.

 Andrei a luat răvașul. Numai el și Ștefan știau că această zi va veni. Acum știa și Daniil și cu siguranță știa și numele de pe hârtie. Deci era hotărârea domnului, totuși. Și, fiindcă pecetea lipsea, nu se putea decât să fie taină mare pe care domnul nu o dorea descoperită de nimeni.

 Se gândise de multe ori că după această slujbă ar putea îndrăzni să se retragă undeva în munți, la marginea Ceahlăului, să-și facă o colibă a lui și să vâneze, să pască niște mioare, să pescuiască păstrăv în Bistrița. Să-și vadă de o viață liniștită, fără umblet prin lume și fără sânge care să curgă din lipsa de judecată a domnului, din mânia lui față de cine îi stătea în cale. Să se ridice dimineața pe răcoare să-și vadă de treburi prin ogradă, să-și aline dobitoacele, să-l ardă soarele amiezii și să pătrundă lumina stelelor din miezul nopții, acele flăcări îndepărtate care se uitau la el cu compătimire parcă și care-l chemau la ele, departe de vrajbă, sânge, ură și suferință, implorări sfâșiate de sabia sau pumnalul lui, de femei care-și plângeau viitorul înecat în sângele cu care s-au unit, pentru a da naștere altui sânge care-și picura viitorul din ascuțișul său.

 Mâna lui Daniil nu se dădea desprinsă de pe răvașul pe care-l ținea. O lacrimă i-a căzut pe mâna lui Andrei și acesta a tresărit în sinea lui. Când l-a desfăcut, și-a dat seama că arhimandritul nu cunoștea numele, dar îl știa. Scrisul nu era cel obișnuit. I-a luat câteva momente bune să-și dea seama că era scrisul lui Ștefan însuși, și numai după aceea a deslușit slovele: Irina Straton.

 Căută numele în adâncul cugetului său, dar, pentru moment, nu-l găsi. Straton... Acesta era un neam din partea de miazănoapte a Moldovei, din zona Putnei, de unde era Daniil care tocmai pleca, mult mai încet decât altădată. Nu se mai grăbea. A deschis ușa, a pășit cu dreptul pragul, dar s-a oprit pentru un moment parcă gândind la ceva numai de el știut. Ținând ușa, a întors capul spre Andrei, l-a țintuit cu privirea un moment, apoi, dus a fost.

 Lacrima arhimandritului... De ce a lăcrimat arhimandritul când era evident că nu el a scris numele?...

 Da. Acum înțelegea. Deși nu a știut niciodată care era numele de mirean a lui Daniil, totul era evident. Trebuie să fi suferit îngrozitor preotul. Și, cu toate că scrisul nu-i aparținea, știa mai limpede decât dorea despre cine era vorba.

 Andrei a încălecat în seara aceea pe calul său cu toate cele de trebuință ducerii la îndeplinire a poruncii domnești. Cale lungă până în ținutul Putnei nu era, dar nici scurtă. O distanță numai bună pentru a-și pune gândurile în ordine și pentru a cugeta la ceea ce avea de făcut. Era primul nume de femeie pe care îl primea scris și primul nume de femeie a trebuit să fie și de o fecioară. Cu ce putea greși sărmana fata într-atât, încât tocmai domnul s-o vrea îndepărtată, și nu oarecum? Primejdiile în țara aceasta nu vin de la femei. Ele vin de la cei tari. De la cei care conduc. Dar oare cei care sunt la domnie nu sunt și ei oameni și nu cad pradă diverselor farmece ale femeilor, farmece cărora nici chiar el nu le-a putut rezista? Ba da! Dar acest domn nu făcea niciun secret din aventurile sale de crai, ba chiar își adusese aproape cu vicleșug, e drept, și copiii din flori. Iar doamna tăcea. Da, doamna tăcea. Mai mult decât s-ar fi așteptat lumea.

 Atunci a mai scos la iveală răvașul pe care era scris numele. Îl privi în lumina lunii pline. Mai văzuse scrisul domnului. Acesta era negreșit același scris, dar ultima literă din prenume era mai alungită decât se cuvenea, ca și cum mâna care a scris aștepta o confirmare, poate de la mintea sa, că ceea ce face este bine. Ezitarea era evidentă. Da, doamna tăcuse prea mult.

 Luna se ascunse în nori și o bufniță îl trezi din gândurile sale. Trebuia să ducă la îndeplinire și această sarcină. În alt fel nu putea face. O pasăre își luă zborul de undeva din crângul apropiat. Ar fi fost al doilea semn de nesupunere față de domnitor, după moartea lui Costin. Și totuși această pasăre nu era atât de mare ca bufnița. Era ceva mai mic. Poate un porumbel speriat din somn. Oprise calul. I-a șoptit să nu scoată niciun sunet și a coborât ușor de pe el pe partea dreaptă. Crângul era la aproape cincizeci de pași de el. În loc deschis, ar fi fost lesne țintă pentru cineva ascuns, dar luna a fost cuminte și s-a ascuns și ea după niște nori groși. Se afla într-un oarecare avantaj. Dar, dacă cineva l-ar fi vrut pierdut, ar fi avut timp destul pentru a-l răpune cu o săgeată. Nu o făcuse. Un vreasc rupt sub greutatea unei cizme s-a auzit din crâng și o siluetă mică a ieșit dintre ramurile copacilor.