IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 6

 Trecuse mult timp de la întâmplarea cu fata. Andrei ajunsese la o vârstă la care alții încep să-și strângă pomenile și să-și cioplească coșciugul. Asemenea gânduri nu-i străbăteau mintea lui încă tânără, dar tot atât de tristă. Aproape că uitase de acea faptă de atunci, de mult, de foarte de mult, pe când a îndrăznit să aleagă ceva în viața lui.

 Acum, i se oferise altă posibilitate. Stătea cu foaia în mână. Era un munte, un om trecut prin viață mai mult decât au trecut alții prin șapte vieți. Fața împietrită îi era brăzdată de cicatricile vremii și de cele ale săbiilor și săgeților. Pletele îi curgeau râu peste umerii largi și niciun fir de păr alb nu îndrăznise a se arăta pe tâmplele sale.

 Foaia fusese adusă de acest arhimandrit cu care, de când a fost uns în slujba sa, nu a schimbat două vorbe. Daniil plecase după moartea lui Ștefan la Athos, iar acum, noul domn, semăna urgie între hotarele Moldovei. Andrei rămăsese în țara lui cu condiția ca slujba să-i fie schimbată. Domnul a fost de acord doar dacă îi va mai îndeplini o singură poruncă atunci când timpul va veni. Se aștepta la ce era mai rău, dar ce putea face?! Va găsi o cale de izbândă.

 Andrei se retrăsese sub Ceahlău, își făcuse o căsuță pe malurile Bistriței, în pădure, și se gospodărea singur. Nu a uitat niciodată făgăduința pe care i-o făcuse noului domnitor, dar, cum anii au curs și porunca nu a mai venit, spera ca el să moară înainte ca să mai primească o astfel de carte. Dar iată că a primit-o și pe ea era scris doar: DANIIL.

 Știa ce are de făcut și mai știa că făgăduința e făgăduință. Dar astfel de promisiuni mai fuseseră încălcate în trecut, lucru pe care noul domn poate că-l știa, poate că nu, important era că momentul a fost ales cu grijă ca un fel de răzbunare, sau poate mai mult decât o răzbunare. Ceea ce mai știa Andrei era că domnul acesta nu îl va lăsa singur să-și îndeplinească misiunea. Certitudinea rapidă era un aspect cu care domnitorul lucra de fiecare dată.

 Înainte de plecare, trebuia să-și pună ordine în gospodăria pe care și-o înfiripase de când venise sub Ceahlău. Tot de atunci își schimbase viața. Și-a promis să nu mai ucidă ființă nevinovată și așa a făcut. De atunci, diavolul din icoana pe care o cărase cu el din Suceava, de dragul de a se agăța de ceva, părea mai trist, iar îngerul parcă-i zâmbea în fiecare dimineață. Este doar o închipuire de-a mea, își spunea el. Începuse să ajute oamenii împrejurimilor care aveau necazuri cu domnia sau pe cei care aveau probleme la hotarul cu țara de peste munți. Nu de puține ori scăpase de la pieire pe cei al căror nume fusese trecut de noul domn pe o hârtie.

 Merse la Vasile, cel cu care se împrietenise de când venise aici și care era și starostele ținutului. Îi spuse că el trebuie să plece la Muntele Sfânt pentru niște treburi domnești și că va lipsi multă vreme. Cât, nici el nu știe. Să aibă grijă de sufletele pe care le lasă în urmă. Și dus a fost.

 Și-a luat toate cele necesare, a urcat pe cal și a apucat calea de miazăzi pentru a ajunge la muntele de la mare. După ce a trecut Dunărea pe la Galați, s-a simțit parcă mai ușurat de o negură ce-l apăsa de când a apărut în această țară un astfel de domn în a cărui robie a intrat fiecare făptură de pe pământul Moldovei. De la Galați a luat-o în jos pe lângă marea cea mare, apoi a intrat în pământ și peste munți și s-a îndreptat spre cele trei degete ale pământului grecilor. Noaptea dormea lângă calul său. Evita aglomerația. Intra numai la câte un han să mai mănânce și să se adăpostească de ploaie, atunci când aceasta nu-i dădea pace. În nopțile senine, privea luna și se gândea mult mai departe de ea. Pe urmăritori îi ignoră aproape tot drumul. Știa că sunt la o distanță pe care ei o credeau sigură, dar nu se sinchisea de ei. Erau acolo să se asigure că el va duce la îndeplinire porunca domnească. Stelele însă îl distrăgeau de la tot ceea ce era în jurul lui. În frumoșii munți ai bulgarilor erau mai limpezi și parcă mai aproape. Potecile erau aici mai înalte și vârfurile păreau să depășească mult Ceahlăul de acasă.

 La Ouranopoli ajunsese întocmai cum plănuise și așteptă noaptea la poalele turnului, ascultând marea cea liniștită și uitându-se la Sithonia care se întindea pe malul celălalt. Un călugăr de la Vatopedu îi dădu ceva de-ale gurii și-i zise că Daniil stă la Marea Lavră. Acolo îl găsește, dacă are de rezolvat treburile domnești pe care spune că trebuie să le îndeplinească.

 La Marea Lavră a ajuns ușor. Mai ușor decât și-ar fi închipuit. A cerut găzduire în sfânta mănăstire și a găsit-o imediat. Știa că poate să rămână acolo oricât și-ar dori. Daniil ar fi intervenit ca asta să se poată înfăptui. Dar mai știa că, deși urmăritorii săi nu puteau pătrunde cu toții în peninsulă, tot vor ajunge într-un timp la Daniil ca să îndeplinească porunca domnului. I-a explicat asta lui Daniil și au hotărât că se vor duce la Meteora, acolo unde Nectarios începuse ridicarea mănăstirii Varlaám. Stâncile de acolo, se spune, sunt aproape de neurcat și va fi în siguranță până la sfârșitul zilelor sale, care multe nu mai erau.

 Într-o noapte, au luat o barcă și au trecut în pe malul estic al Sithoniei de unde au luat doi cai și au început să urce spre continent. La Nikiti însă au aflat că niște moldoveni caută alți moldoveni cu care au de împărțit ceva. Treburi domnești. Hangiul, om cu suflet, i-a sfătuit să meargă pe drumuri lăturalnice și să se ascundă ziua în peșterile de mai sus de Kassandra. Peșteri lungi și călduroase. Așa au făcut, dar li s-a dat de urmă, tot cu ajutorul unor hangii. Poate același hangiu cu suflet care ar fi vrut să și-l păstreze. Andrei însă împuțina numărul urmăritorilor în fiecare zi prin capcane diverse pe care le întindea moldovenilor. Dar aceștia recrutau oameni dintre băștinași pentru ca urmărirea să fie cu folos.

 Andrei știa că nu va putea înainta așa la nesfârșit. A găsit o peșteră de unde avea vizibilitate până la mare și acolo așteptă confruntarea care a venit a doua zi. Cerul nu l-a ajutat să vadă până departe, pentru că norii au coborât cât de mult au putut, lăsând loc doar pentru o ploaie deasă cum rar se întâlnea în acele locuri. Ieșirea a fost înconjurată, dar arcul lui Andrei străpungea carnea grecilor și a moldovenilor deopotrivă. Nu se aștepta să fie atât de mulți. Sabia îi va fi de folos în următoarele ceasuri, iar Daniil trebuia să se folosească de cealaltă spadă pe care i-o dădu Andrei.

 - Cumva, trebuie să răzbim, i-a zis Andrei.

 - Oricum va fi, îți mulțumesc pentru tot ceea ce vrei să faci.

 - Deși poate nu e tocmai la locul ei vorba aceasta, ești singura legătură care mi-a mai rămas cu lumea în care m-a trimis Dumnezeu. O fac poate pentru ca să spăl amarul care este în mine de la naștere.

Daniil nu a găsit de cuviință să zică decât o binecuvântare pe care Andrei a primit-o cu reticență. Atunci au dat năvală oamenii celor două popoare.

 - De acum, a zis Andrei, fiecare să-și scoată soarta la un liman.

 S-au luptat amândoi ceasuri întregi. Andrei dobora dușman după dușman, încercând, în același timp, să-l apere pe călugăr cât putea.

 Ambii băteau în retragere, tot mai spre fundul peșterii. Călcau pe ciolane, călcau pe cranii poate de mii de ani, când Daniil a primit o lovitură în umărul stâng și s-a prăbușit chiar acum, când nu mai erau decât șase mișei cu care să se lupte. Văzând asta, Andrei se aruncă în mijlocul lor pentru a-i atrage departe de călugăr. Reuși. Dar prețul fu mare. Mai multe lovituri de sabie îl străpunseră, însă atacatorii lui au plătit scump aceste răni. În cele din urmă, i-a răpus pe toți.

 S-a sprijinit de un perete al peșterii în care lumina pătrundea acum foarte puțin. Era plin de sânge și cumplit de sleit. Un bărbat cât un munte, răpus într-o peșteră.

 Daniil, a cărui rană nu era dintre cele nevindecabile, se apropie de el și-i luă mâna lui dreaptă între mâinile lui.

 - Mai este vreunul, părinte Daniil?

 - Nu se mai arată, fiule, nicio primejdie.

 - Atunci, asta e bine, părinte. Pentru mine însă, totul se termină aici, în pământ străin, în grota aceasta.

 - Moartea e doar un început, fiule, iar pentru tine, sper să fie unul bun, spuse Daniil, privindu-i sângele cum i se scurge încet din răni pe pietrele de sub el și cum este curățat de apă.

 - Oricare ar fi, părinte, nu se poate să nu fie mai bun.

 Negăsindu-și cuvintele, Daniil, știindu-l pe Andrei, spuse un „Domnul fie cu tine!” cât putu el de convingător.

 - Dar, părinte, Domnul nu a fost cu mine până acum, de ce ar face-o tocmai în acest ceas?

 - Chiar așa, de ce ar face-o? se auzi atunci o voce ce venea din fundul peșterii.