IL SEPARATIO ~ după o poveste medievală ~ 5

 - Stăpâne! a șoptit. Sunt eu, om bun, a mai spus.

 Pe măsură ce se apropie de Andrei, luna își făcu loc printre nori și putu să-l vadă destul de limpede. Era un om mărunțel, dar cu o față foarte senină. Nu era îndesat, cum sunt moldovenii la această înălțime, ci era bine legat, cu niște straie ușoare care-i permiteau lui Andrei să deslușească o umbră de putere în brațele străinului.

 - De ce mă urmărești? întrebă Andrei.

Știa că omul vine din cetate, deși nu-i era cunoscut, dar după straiele scumpe pe care le purta, nu putea fi dintr-un târg de rând. Și totuși l-a urmărit până aici fără ca el să-și dea seama. Noroc de porumbel.

 - Ce ai de gând să faci, nu e lucru de la Dumnezeu.

 - Dumnezeul meu nu-mi vorbește să știu ce gândește... Știu doar că nu e la locul ei porunca domnească, mărturisi Andrei, fără să se mai întrebe de unde știa străinul de ceea ce avea el să facă. O piatră parcă i se luase de pe suflet și i se așezase o alta și mai mare. Era cineva care-i spunea ceea ce dorea el să audă, dar nu putea face nimic. Conștiința îi spunea că trebuie să se descurce singur și de această dată.

 - Dumnezeu nu vorbește ca să-l a...

 - Ar trebui! îi curmă vorba Andrei.

 - Eu am fost trimis să-ți spun că singurul păcat al fetei este că iubește și să te fac să o iei pe altă cale. Uit-o. Fugi! Mi s-au dat zece pungi de galbeni ca să ți-i dau să-ți faci un rost pe alte meleaguri și să uiți de păcatul ce ai a săvârși.

 Andrei nu se mai gândi la faptul că era destul de greu să înțelegi cum un astfel de drumeț călătorește cu zece pungi de galbeni la el în miezul nopții, ci chibzui că o astfel de ofertă ar fi trebuit să vină la prima poruncă domnească din lungul șir de crime pe care le făcuse. Atunci, ar fi fost altfel. Acum, chiar era prea târziu.

 - Așa ceva nu se poate, chiar și dacă mi-aș dori. Porunca e poruncă și eu am să mă străduiesc să o duc cât mai bine la îndeplinire. Arhimandritul nu trebuia să mă accepte de prima dată. Cu zece pungi de galbeni fă-ți dumneata un rost și lasă-mă în plata mea.

 - Am și eu rădăcinile mele și nu aș putea să fac o asemenea faptă. Dar am să te rog să ții cont că sufletul omului este mai mult decât se arată și are taine mai adânci decât credem, iar cel al femeii e mai adânc chiar și decât până unde poate pătrunde ochiul lui Dumnezeu. Ține minte, păcatul ei este că iubește.

 Când își ridică privirile din pământ, vru să întrebe pe cine iubește, dar nu văzu decât spatele drumețului încălecat care intră în codru. Pungile de galbeni erau lăsate în locul unde a stat. Andrei le luă și le puse în desagile sale, lucru de care nici el, nici calul său nu erau încântați.

 După puțină chibzuință, își dădu seama că fata iubește pe cine nu trebuie. Coconul domnesc nu trebuie să fie așa cum a fost domnul, gândea Andrei, punându-se în locul minții care a condus mâna care a scris răvașul. Această tară trebuia să înceteze, chiar dacă ar fi încetat în sânge.

 Și totuși asta nu era drept. Poate că nici celelalte victime nu meritau să moară pentru că așa cerea domnul, dar erau suflete cu păcate și mureau pentru înșelăciuni, pentru crime, furt sau omoruri. De data aceasta, ar fi trebuit să se moară pentru dragoste. O dragoste adevărată în calea căreia numai moartea putea sta. Strânse tare hățurile și porni mai repede spre ținutul Putnei.

 Ajunse acolo când soarele era de doi stânjeni deasupra orizontului. Se opri la hanul care servea cei câțiva săteni adunați în jurul mănăstirii și, uneori, chiar și pe călugări. Lume trecea pe acolo, dar rar înnopta. Andrei își luă o cameră și se primeni pentru întâlnire... sau după drumul care nu fu tocmai scurt. Nici el nu știa bine. A mâncat un prânz sărac, fără udătură. De-abia băga ceva în gură, încât hangiul era convins că-l va prinde cina în han. Cu toate acestea nu-i părea rău, pentru că mușterii oricum nu avea.

 De la el, de la hangiu, află și unde ședea Irina Straton și că mai tot timpul este plecată de acasă și se află în război cu ai săi părinți din pricina unui iubit secret despre care bănuiește toată adunarea că ar exista, dar pe care nimeni nu-l văzuse. Că altfel, la ce să lipsească o fecioară atâta de acasă? Acum însă era o perioadă de liniște. De câteva săptămâni mergea în fiecare zi la mănăstire și se ruga și seara și dimineața. Părinții ei au fost mulțumiți la început, dar parcă nici habotnicia nu le convine. Dacă are treabă cu ea, la mănăstire o găsește după apusul soarelui, unde stă până aproape de miezul nopții.

 Aproape de miezul nopții se duse și Andrei să o întâlnească pe Irina. O așteptă la câțiva zeci de pași de mănăstire, o urcă pe cal fără ca ea să-și dea seama de ce se petrece și luă calea Leșiei. Nu se opri decât când simți că armăsarul său trebuie să se odihnească.

 Pe drum, Irina s-a zbătut la început, dar a legat-o, i-a astupat gura și a ținut-o tot înainte. Spre dimineață, se aflau la marginea unei păduri, acolo unde oprise Andrei calul pentru ca să-și tragă toți sufletul. A dezlegat-o, i-a pus un deget pe buze într-un semn de tăcere parcă amestecat cu puțină senzualitate.

 - Cel care ți-a pus gând rău m-a trimis pe mine să fac treaba pe care o vrea el îndeplinită, a vorbit Andrei încet, mai mult ca pentru sine. Acolo este țara leșilor unde poți să-ți faci un rost, unul nou, dar vei trăi.

 Irina dete să scoată o vorbă, dar i-o curmă blând:

 - Dacă te întorci în Moldova, mult nu vei mai trăi. Moldova pentru tine nu mai există, așa cum nu mai există nici pentru mine de multă vreme. Tu însă, pleacă.

 I-a dat o carte cu care să se înfățișeze la o cunoștință din Cracovia, cu rugăminte să-l uite și să nu pomenească nimănui despre el și să se ferească de moldoveni. Iscoadele domniei ajung până departe.

 În timpul acesta, ea tot plângea, dar părea că înțelege prea bine ceea ce i se întâmplă. Irina îl sărută ușor pe obrazul stâng, se ridică, și încet, încet porni înspre direcția indicată, călare pe calul lui Andrei, cărând după ea pungile cu galbeni. Sub privirile lui, se pierdu în pădure.