Il Separatio ~ după o poveste medievală ~ 2

 După ce popa l-a botezat cât de creștinește s-a putut, în timp, apele s-au ales și atât preoteasa, cât și popa îi spuneau Andrei, după numele nou de botez.

  Andrei creștea frumos, pentru că era hrănit bine, educat după puterile popii și muncit după nevoile gospodăriei de la anul 1465, adică mult. Timpul impunea ca de la o vârstă băieții să se deprindă și cu meșteșugul armelor, lucru pentru care preoteasa a protestat mai mult decât îi venea popei a crede că ar fi în stare, poate și mai mult decât se cuvenea, dar timpurile sunt timpuri, după cum îi spunea popa, iar dacă nu ar fi știut nimic, șansele lui de a viețui și a-i îngropa așa cum face un fiu cu părinții lui dragi s-ar fi diminuat mai mult decât ar fi vrut popa.

  În cele din urmă, preoteasa nu a înțeles, a protestat în continuare, dar popa l-a dus la domnie la Suceava, după ce începuse a-i crește primele fire în barbă. Cunoștea bine pe părintele Daniil, preotul curții cu care se școlise în Bizanț pe când erau tineri. Era mai burduhănos acum, dar la fel de hâtru.

  - Tot crești în lături, părinte, îi spuse el.

  - Nici pe domnia ta nu prea te-aș ocoli, că mă așteaptă treburi acasă.

  - Cu ce socoteli prin târgul nostru, părinte Vasile?

  Popii nu-i venea să vorbească așa deschis cum știa el că o poate face cu Daniil aici, în trecerea lumii, pe acest pod pe care tot erau dați la o parte de trecători.

  - Dacă omul pe care-l știu eu nu a uitat cum se primește un oaspete, ți-oi spune la ceva de-ale gurii, în liniștea odăii dumitale.

  Mulțumit de răspuns, Daniil chemă la sine pe un străjer căruia îi dădu câteva indicații și plecă cu Vasile și cu Andrei în direcția opusă. Vasile și Daniil mergeau înainte, iar Andrei trăgea după el calul tatălui său, mare parte din averea pe care o deținea popa la el în Spineni.

  Lui Andrei nu i s-au spus prea multe despre vizita lui la Suceava. I-a aruncat taică-său niște vorbe, dar mai multe a priceput de la mamă-sa: avea să se deprindă cu armele, măcar că ea nu vrea, dar poate e spre binele lui, pentru că în vremurile acestea unde nu ești sigur de când vor da turcii sau tătarii în țară, trebuie să fii pregătit a te apăra. Și a-ți sluji domnitorul care ți-a adus liniște în țară, gândea Andrei.

  Ajunsese ca la vârsta aceasta să știe mai multe decât știau feciorii și fetele din satul său de la poalele munților. Înțelegea că acum a lăsat satul în urmă, poate pentru totdeauna, poate nu, lucru pe care preoteasa nu dorea să-l accepte, iar popa de-abia dacă-l gândea.

  Daniil i-a așezat la masă, le-a oferit un pui făcut în abur la un ceaun de către slujnica pe care o avea. Vasile, la un pahar de vin de Cotnari, constatase că aproape regreta că nu a fost el cel care a intrat în slujba domniei atunci când a fost vremea, dar celibatul nu era de el, pe când Daniil alesese calea călugăriei imediat după ce-i fusese ucisă nevasta.

  Vasile i-a spus pricina pentru care a venit, iar Daniil i-a explicat că băiatul trebuie să stea măcar un an pentru ca să învețe să fie un ostaș de frunte, dacă țara i-o cere.

  - Văd că e mare și-i vânjos, constată Daniil, să tot aibă vreo optsprezece, nouăsprezece ani. Cam târziu l-ai adus, frate Vasile.

  - Are doar treisprezece, domnia ta, și l-a mai ținut preoteasa la fustele ei mai mult decât se cuvenea.

  Daniil rămas uimit de vârsta la care se afla flăcăul, și spuse că sigur Măria Sa va găsi o treabă pe măsura puterilor lui. Nici nu se gândea ca fiul tovarășului său de tinerețe să intre ca orice ostaș în armata lui Ștefan. Nu i se făcea, astfel, cinste niciunuia dintre ei și nici memoriei dragi pe care o purta Daniil lui Vasile.

  A doua zi dis de dimineață, popa Vasile își sărută fiul și plecă spre casa în care-l aștepta preoteasa.

  - Să nu mă faci de râs, fiule, i-a spus tatăl care era mai înduioșat la interior decât lăsa să se vadă pe chipul său.

  Andrei nu a spus nimic. Nu a plâns, nu s-a rugat să fie luat înapoi. A stat acolo și și-a privit părintele cum dispare după casa lui Daniil. Poate că peste un an va fi înapoi la casa părintească și poate că va fi primit în orice condiții. Poate că nu. Nu-și făcea nici griji în privința armelor. S-a descurca el cumva. Va răzbi și cu această învățătură și se va întoarce.

 Daniil l-a înfățișat a doua zi înaintea armurierului curții cu mențiunea că era o rudă apropiată și să scoată ce-i mai bun din el pentru un eventual loc în garda domnească. Armurierul l-a măsurat înconjurându-l și a spus:

  - Cam bătrân pentru astfel de învățătură, luminate Daniil.

  - Domnul lucrează în mistere, fiul meu, iar în față s-ar putea să ai unul. Este cu mult mai tânăr decât pare.

  - Cât ai, flăcăule?

  - Merg pe treisprezece, domnul meu.

  Gavril s-a gândit scărpinându-și domol barba și i-a spus lui Daniil că pentru o astfel de recomandare nu se mai cade să stea la gânduri. Băiatul va fi primit. Masă și casă va avea cu ceilalți care învață, însă învățătura lui va fi altfel, după cum este vrerea sfinției sale, Daniil.

 Andrei s-a văzut deodată singur și a început să se simtă cu adevărat abandonat în astă zi în care nimeni nu-i era aproape, nimeni nu era cu el, al lui. Era parcă o renunțare a lui Dumnezeu la el. Asta ar fi fost o a treia abandonare, poate nu chiar atât de importantă pentru sufletul lui, credea el, dar sigur îi va fi de folos cândva. Poate că-i va fi... Iar... de nu, atunci mama care l-a născut și s-a dus în moarte mai bine îl lua chiar din acel moment cu ea. Moartea i se părea atunci o opțiune mai acătării decât această liniște între semenii săi.