Nu am mai stat mult pe gânduri, pentru că fiecare secundă petrecută acolo putea însemna un pericol care era cu o secundă mai aproape, așa că ne-am îndepărtat spre stânga, luând-o drept înainte, pe o linie pe care am considerat-o noi perpendiculară pe cea a văii. Peisajul nu era cu nimic diferit nici după o oră de mers, doar că aveam munții în dreapta noastră ca reper paralel cu care mergeam. Important era că nu am mai auzit niciunul dintre noi vreun lătrat, cu toate că din când în când ne opream pentru a lăsa liniștea să ne cuprindă și să încercăm să auzim ceva prin ea. Nimic însă.
- Poate chiar ni s-a părut, a spus Anton la un popas pe care l-am făcut cam la două ore după ce am auzit câinele.
- Atunci, Antoane, l-a luat ironic Linur, și celelalte șase urechi ale noastre sunt defecte, nu numai ale tale și nu prea cred că este posibil așa ceva.
- Păi, și de ce nu mai auzim nimic? a insistat Anton. Nu că aș vrea, dar...
- Să mergem până se luminează, a spus Șandor. Ne odihnim în timpul zilei și diseară pornim perpendicular ca să ocolim. Are cineva idee cam cât am mers?
Nu știa nimeni sigur, evident, pentru că niciunul dintre noi nu avea ceas care să-i zică ora, dar oricine putea aproxima.
- Nu contează cât am mers, i-am zis, pentru că îl avem pe Rulis după care ne luăm. În plus, cred că atunci când ne apropiem, vei recunoaște și tu locurile, stânci sau văi prin care ai umblat, nu?
- Așa ar trebui, numai că nu știu sigur dacă le recunosc, pentru că am umblat puțin.
- Atunci, am încercat să-l liniștesc, ne descurcăm noi cumva ca să ajungem unde trebuie.
Am mai mers noi, dar parcă dimineața venea prea greu de data aceasta, așa că, atunci când ne-am oprit, ne simțeam epuizați. Desigur că era concentrarea de a nu fi ajunși din urmă de o haită de câini fioroși urmați de stăpânii lor puși pe fapte, dar nimeni nu a spus nimic și ne-am înțeles din priviri să facem cu rândul de pază. Era inutil să mai spună cineva că trebuie să fim foarte atenți la orice zgomot. Eram conștienți de faptul că nu trăiam vremuri în care ființele mari precum câinii să umble libere fără stăpân, după cum spuse și Linur.
Primul a stat de veghe Linur care l-a trezit apoi pe Șandor care m-a trezit pe mine și pe Anton, pentru că Linur nu avea somn, când a auzit niște zgomote în depărtare cărora nu le-a putut identifica locul. Linur spunea că ar fi venit dinspre locul din care am plecat noi astă noapte, iar Șandor susținea că e din partea opusă. Nu s-a ajuns la nicio concluzie până la apusul care nu era departe când din nou s-a auzit din aceeași direcție, zicea Șandor, un zgomot de metal pe metal destul de puternic, dar în același timp înfundat, lucru care ne-a determinat să tragem concluzia că era destul de departe de noi, dar că era în direcția în care ne-am îndreptat noi de când auzisem lătratul.
Nu aveam decât două soluții: fie să ne întoarcem, aspect care nu-i surâdea deloc lui Șandor și nici nu-l prea încânta pe Anton, dar ne-ar fi mulțumit pe mine și pe Linur, fie, evident, să continuăm cu planul nostru și să sperăm că vom trece nedetectați de oricine ar fi făcut acele zgomote sau ar fi avut vreun câine. O bună bucată de vreme fiecare a cântărit opțiunile și doar Anton a ajuns la concluzia că ar fi fost bine să ne întoarcem, cel puțin pentru el care era dispus să sufere consecințele pe care i le-ar fi pregătit Ben. Noi, ceilalți trei, deși știam că ne supuneam unui risc destul de mare, am decis că trebuie să mergem mai departe. Noaptea ne putea adăposti destul de eficient, iar eu vedeam mult mai bine noaptea decât oricare dintre cei prezenți și aș fi putut detecta un om chiar și de la depărtare, indiferent dacă erau nori sau nu. Se pare că vederea mea atât de bună pe timpul nopții nu avea nicio legătură cu lumina de la astrele cerești. Și, din câte se vedea, acest aspect devenise o permanență, pentru că singura diferență față de noaptea trecută era doar că vedeam mult mai bine și mai clar, ba mai mult, pe unele lucruri le puteam vedea mai aproape decât erau, în funcție de cum doream eu.
Am pornit cu foarte mare precauție înainte, spre munți, lăsând zona cu lătratul în dreapta, iar pe cel cu zgomotul metalic în stânga. Ne deplasam așadar printr-un labirint format din două sunete care reușiseră să ne copleșească într-o oarecare măsură. Cel puțin dacă noi ne-am găsit o cale pe care eram siguri că vrem să pășim, Anton era în mod evident neîmpăcat cu decizia noastră. Dar nu avea ce să mai facă.
La un moment dat, simțindu-mă fără un motiv aparent agitat, l-am întrebat pe Linur, fără să mă gândesc, dacă știe vreun oraș în apropiere. Nu am avut altă explicație, dacă era vreuna, cel puțin una rațională, decât că doream să găsesc o justificare pentru prezența celor două mistere între care ne aflam.
Linur mi-a spus că e posibil să fie, pentru că în vale, undeva pe la mijlocul ei, pe versanți se puteau observa niște fante care semănau foarte mult cu ferestrele unor clădiri, dar erau cuprinse de sol și vegetație. Poate că orașul din vale continua până aici, deși era puțin probabil, zicea el. Cine să știe ce ascundeau acele fante? Nimeni nu s-a încumetat, din câte știa el, să cerceteze acele locuri, și, chiar dacă ar fi făcut-o, nu ne-ar fi ajutat cu nimic nouă acum, a tras el concluzia.
Avea dreptate. Noi oricum ne propuseserăm să continuăm drumul orice s-ar întâmpla până la un pericol care ar fi fost evident și care ne-ar fi întors. Fiindcă aceleași gânduri îmi trecuseră și mie prin cap, m-am gândit că altul trebuia să fie motivul pentru care întrebasem așa ceva. Nu am putut ajunge decât la concluzia că existase un oraș prin apropiere despre care nu știa nimeni, dar pe care eu îl simțeam. Nu am spus nimănui acest lucru, dar mi-am sporit atenția ca nu cumva să ne trezim în mijlocul vreunei vechi așezări omenești din care să nu mai putem ieși teferi. Simțeam că exista și această posibilitate.
Am mers așa până spre seară, dar înainte ca lumina să înceapă să se diminueze, mi-a venit iar să spun ceva:
- Va ploua, le-am zis eu, iar ei s-au oprit și s-au uitat la mine de parcă i-aș fi amenințat.
S-au uitat la mine vreme de câteva clipe, apoi și-au mutat privirea spre cer. Acum era unul senin, de un albastru cum numai primăvara vezi, când cerul e curat după o iarnă în care a nins parcă mai mult decât necesar și în care norii tocmai s-au răzlețit. Apoi, și-au îndreptat ochii din nou spre mine, de data asta mai mirați ca oricând.
- Tu-ți bați joc de noi, a spus Anton care și așa era destul de încordat.
Ploaia nu era în măsură, se pare, să-i spele această stare de care sigur ar fi scăpat dacă ne-am fi întors din drum.
Făcându-mi-se lehamite să le mai spun de ce va ploua, să le mai explic de unde știu, le-am spus pur și simplu:
- Eu doar v-am spus.
Și am plecat mai departe, trecând printre ei și lăsându-i în urmă consternați, uimiți sau cum vreți s-o luați, pentru că eu nu știam nici măcar aproximativ ce se întâmpla cu mine, darămite să mai știu ce era în mintea lor.