L-am tras pe Anton spre mine. Nu a fost greu, pentru că eu, fiind mai greu cred, cădeam oricum mai repede. Era încă leșinat, așa că era și ușor de manevrat. L-am apucat mai bine de haine și m-am poziționat eu sub el, ca să rămână la suprafață când vom atinge apa. Eram conștient de riscul de a fi apa foarte puțin adâncă și de a mă strivi de o podea de beton. De aceea am ales să fiu cu spatele spre gol. Dacă e să mor, măcar să mi se strivească repede coloana și să-mi văd de ceea ce va fi urmat în liniște, nu să mă chinui sau să-l chinui pe Anton. Cu Anton deasupra, impactul va fi și mai puternic, dar măcar avea o șansă de supraviețuire. Cum se va descurca el de acolo înainte, era treaba lui.
Când m-am uitat în jos să văd cât mai avem, aceste gânduri negre au dispărut, dar nu pentru că aș fi văzut adâncimea apei sau altceva. De fapt, nu am văzut nimic, apa fiind încă prea departe și probabil prea murdară ca să disting ceva prin ea. Au dispărut de la sine și au lăsat un loc un sentiment de ușurare și de încredere că pot face ce vreau. Dacă vreau să trăiesc, trăiesc și văd eu cum, dacă vreau să mor, la fel.
Bineînțeles că am ales să trăiesc. Acesta mi-a fost gândul cu care am coborât în ultima parte a puțului. Totul se desfășura încă cu încetinitorul când l-am cuprins pe Anton cu ambele mâni ca să-l țin bine, să nu se răstoarne și să se înece. L-am zguduit eu ca să se trezească, dar ți-ai găsit! Se odihnea liniștit în brațele mele și nu dădea vreun semn că s-ar trezi în curând. M-am gândit să nu mă mai agit, că oricum îl va trezi impactul cu apa care, drept să vă spun, deși percepția mea era că ne ducem în jos încet, a fost unul puternic. Dar apa era destul de adâncă, astfel încât atunci când am dat cu spatele de ciment nu m-am lovit prea tare, ci doar mi s-a presat corpul sub greutatea lui Anton care nu s-a trezit. Ținându-mi respirația, l-am zgâlțâit cât de tare am putut și, deși brațele mi se mișcau greu din cauza apei, Anton se mișca destul de repede, efectul fiind o trezire bruscă a lui și ridicarea în picioare. A deschis ochii și atunci am văzut pentru prima dată cu atenție, nu ca sus pe pământ, în fugă, cum pupilele îi erau dilatate la maxim fiindcă Anton al meu era în întuneric total. Am încercat să-l ridic la suprafață, dar nu am reușit. Nu opunea rezistență de loc, simțind el că eram eu și că trebuie să mi se supună, dar nu se dezlipea de pe sol.
N-am mai putut să stau mult sub apă, așa că m-am ridicat să iau o gură de aer și apoi să revin la Anton pe care îl credeam blocat cu picioarele în ceva ce nu-l lăsa să se ridice. Dar când m-am uitat în jos, am văzut prin apă capul lui care nu dădea niciun semn de agitație. Ba mai mult, Anton mergea și căuta cu mâinile înainte ceva de care să se apuce ca să aibă și el un sprijin în întunericul de care era înconjurat. Nu avea vreo grimasă pe față, semn că și-ar ține respirația, nici nu încerca să se ridice la suprafață. Se comporta de parcă nici nu ar fi fost în apă.
M-am gândit că poate chiar așa și este, având în vedere ploaia pe care eu am experimentat-o, iar ei nu. L-am lăsat în pace și am cercetat împrejurimile. Puțul era strâmt: un pătrat cu latura de maximum doi metri jumătate, iar în partea dreaptă am văzut capătul unor scări care duceau la o deschizătură unde cred că fusese cândva o ușă. M-am dus spre Anton și l-am tras de gulerul hainei până lângă scară și i-am ridicat o mână pe care i-am pus-o pe balustradă. Se pare că s-a prins, a spus el ceva, dar eu nu nici nu înțelegeam, nici nu auzeam prea bine ce și s-a ridicat după mine pe scară. Ne-am oprit pe coridorul de dincolo de ușă, eu ud până dincolo de piele, el ud doar de picăturile de la mine, de când urcase scara după mine.
- Ești bine? m-a întrebat el evident îngrijorat.
- Sunt, am reușit eu să spun. Eram însă obosit și aveam nevoie de oxigen pe care mi l-am administrat în următoarele câteva minute, timp în care Anton a stat cuminte lângă mine, așteptând să-mi revin.
Din ce să-mi revin, nici eu nu știam prea bine. Oricum, totul părea să fie prea mult de acum. Începuseră evenimentele s-o ia înaintea mea. Se desfășurau prea repede și parcă nu le țineam pasul. De înțeles... Ce să mai spun?! Nu înțelegem nici cât suntem normali ce se întâmplă cu noi sau cu lumea din jurul nostru. Darămite în situația dată! Nu puteam decât să accept și să merg mai departe. Ba mai mult, sentimentul că nu se poate întâmpla nimic rău se accentua acolo, stând jos lângă Anton, ud leoarcă, după ce am căzut cine știe cât într-o groapă plină cu apă numai pentru mine și am supraviețuit, după ce Anton a supraviețuit de nici lui nu-i venea a crede.
De la un moment dat, respirația mi s-a liniștit atât de mult, încât nici eu nu o mai auzeam. Atunci Anton a întins o mână spre mine și a căutat în întunericul lui umărul meu pe care și-a așezat-o lăsând-o acolo până am spus eu ceva. Atât de rușinat era, că nu a spus nimic până nu am spus eu. Și mie mi-a trebuit mult până să spun ceva.
Începuse să mi se facă frig și să tremur, iar după o vreme mi-era și foarte foame. Dacă primul lucru era evident, Anton schimbând hainele cu mine, al doilea nu se vedea, dar i l-am mărturisit:
- Mi-e foarte foame, i-am spus eu ca să-mi mai alin din senzație, pentru că nu aveam unde să găsim mâncare în hruba aceasta în care ne găseam. Nu vedeam decât un coridor lung, doar din beton, cu niște găuri pe ici, pe colo semn că a fost agățat ceva în alte vremuri de pereți, poate niște țevi și niciun șobolan pe care să-l sacrificăm.
- Vezi în buzunarul stâng dacă mai e pastrama, mi-a spus Anton uitându-se în podea. E tare, dar măcar e o bucată bună.
- Nu e nimic, am spus eu după ce am căutat.
- N-are cum. Acolo am pus-o.
- Ba are cum. Ți-o fi căzut când am căzut și noi, i-am zis eu gândindu-mă la ce se gândea și el.
- Cum de, nu pot să știu, a spus Anton punându-mi și cealaltă mână pe celălalt umăr, dar tu vezi în întunericul ăsta. S-o căutăm. Dacă mai e apă, cred că plutește. Dacă nu e, atunci o vedem noi pe jos.
Zis și făcut. Apă însă mai era, dar mi-am dat hainele lui Anton jos și am pescuit bucata de carne pe care am șters-o de pantaloni și, înapoi pe coridor, am mușcat lacom din ea. Nu avea un gust tocmai bun, la o primă impresie, dar apoi am dat de gustul de carne și când să o termin, mi-am adus aminte că mai era și Anton pe acolo:
- Vrei? l-am întrebat eu, dorind sincer să-i dau și lui, chiar dacă încă mai simțeam senzația de foame.
- Nu. Mănâncă tu. Mie nu mi-e foame, dar aș bea puțină apă așa că am să storc hainele tale.
- Ce?! Am zis eu foarte uimit. Nu se poate?
- Păi, de ce ce să nu se poată? Storc bluza și beau din ea. E simplu și se poate.
- E din alt timp, am exclamat eu, cum să bei din alt timp?
- Mai încet, că nu știm cine e pe aici, m-a avertizat. Și ce dacă? Odată ce pun mâna pe ea și e udă, ce mai contează?
- Poate nu e bună, am zis eu, uimit de insistența lui Anton de a bea, dar mai ales de a mea de a-l face pe Anton să nu bea dintr-un motiv pe care nu-l cunoșteam sau mai degrabă nu-l aveam.
Atunci Anton s-a oprit și și-a dat seama că s-ar putea să am dreptate. Dar a adăugat:
- Tu ai înghițit cât ai fost în apă?
- Nu... Nu cred. Nu.
- Nici măcar așa... o picătură?
- Mi-o fi intrat una în gură. De unde să știu eu?
- Cine să știe, dacă nu tu? Nu e gura ta? a mai zis Anton, iar eu nu știam dacă această ultimă întrebare era o glumă sau nu. Deci ai băut.
- Posibil, m-am dat eu bătut.
- Oricum, era și pe pastramă, a mai adăugat el.
După câteva momente în care am observat cum privește în întunericul din fața lui, i-am văzut mâna întinzându-se după haină și ducând-o la gură. A băgat o bucățică de haină în gură, cât să și-o umezească. Și a lăsat-o jos.
- Am băut, a zis Anton.
- Am văzut, i-am zis eu împăcat. Cum a fost?
- Nu-i rea, având în vedere că e de pe altă lume, a încercat el o glumă care, să fiu sincer, în momentul acela i-a reușit. Mulțumesc, a mai adăugat el.
- N-ai pentru ce, i-am spus eu.
- Nu, nu. Mulțumesc pentru că m-ai salvat.
- Tot n-ai pentru ce, i-am spus eu, iar după câteva clipe am adăugat: deci pentru apă tot nu-mi mulțumești!
Am râs amândoi înfundat și am hotărât să vedem, care putea, adică eu, cum ieșim din situația în care ne aflam. Trebuia totuși să dăm și de Linur și de Șandor care poate că ne credeau morți.
M-am dus din nou la ușa liftului și, ținându-mă de balustradă m-am uitat în sus. Nu se vedea nimic, decât casa liftului pustie și neprimitoare. Nu puteam vedea până la capăt, iar puținul pe care-l puteam vedea nu ne oferea nimic. Doar beton.
- Mai bine nu strigăm, mi-a spus Anton, încercând să mă facă să nu aduc și mai multe belele decât provocase el. Un strigăt ne-ar fi dat de gol atât pe noi, cât și pe cei doi de sus, dacă mai erau acolo. Nimeni nu dorea asta. Am hotărât că cel mai bine este să înaintăm pe coridor și să vedem unde duce.
