Faceți căutări pe acest blog

marți, 17 noiembrie 2026

25 Ultimul Mesia

    Cu siguranță ne aflam într-o clădire acoperită de pământul timpului. Exista posibilitatea ca acest coridor să comunice cu exteriorul sau nu. Dar după cum îmi mirosea mie, adică după aerul care nu era chiar stătut, aș fi putut să spun că acest coridor ducea undeva. Ba mai mult, ud fiind, atunci când am schimbat hainele cu ale lui Anton, am simțit un curent care mi-a răcit și mai mult pielea. Asta însemna că la capătul opus mai era o deschidere care dădea afară. Problema era ce mai întâlneam în calea noastră spre ieșire, dar i-am spus lui Anton că trebuie să înaintăm cu precauție și să fie foarte atent la mișcările mele și la ce-i spun să facă. După ultima experiență destul de intensă pe care a avut-o Anton, eram convins că nici nu o să facă altfel decât îi spun. Și-a dat și el seama că pentru a ajunge teafăr la Iolanda lui, ar trebui să gândească înainte, deși nu eram convins că atunci când a trecut de ușa liftului a vrut să continue drumul sau doar să se ascundă. Când l-am întrebat, mi-a confirmat că nu era chiar atât de disperat încât să ne lase pe noi acolo și să se facă nevăzut. Ar fi fost o mare prostie, a adăugat, dar nu a luat în calcul că dincolo de ușă ar fi putut să fie o groapă și încă atât de adâncă. Cine ar fi putut, de vreme ce acesta era primul nostru contact cu așa ceva?

    - Ai văzut șinele care erau pe pereți? l-am întrebat eu după câțiva pași.

    După un moment de gândire, mi-a răspuns:

    - Tu râzi de mine sau chiar ești serios? Ce să văd? Era beznă.

    - A... am spus eu aducându-mi aminte că eu văd și el nu. Pe pereții gropii erau niște șine care urcau. Pe o parte și pe alta. La ce-or fi folosit?

    - Dacă erau până sus, s-a grăbit Anton să explice, erau pentru cărat ceva, cumva. Dar cine știe pentru ce erau de fapt și noi ne dăm cu presupusul acum.

    După o clipă în care mi-am dat seama că pot reface traseul căderii prin toată groapa aceea imensă, i-am spus că erau până sus și că erau pentru a atârna o cutie de ele, cutie în care oamenii se urcau sau coborau. Erau lucruri pe care nu le știam, dar le-am putut veda de parcă aș fi fost acolo. Atunci mi-a venit în gând și cuvântul „lift”, termen folosit pentru a desemna acel aparat care te putea duce dintr-o parte în alta a puțului. Unde o fi fost acum, cine să mai știe? Erau lucruri care se desfăceau și cu siguranță puteau avea mai multe întrebuințări. Cert este că, dacă tot am ajuns la capătul acestei gropi, pentru mine era un fel de subsol. Însă nu mă mai temeam deloc. Avusesem o problemă cu subsolurile, dar căderea aceasta a fost leacul meu de frică.

    Fiindcă ne-am dat seama ce era și cu acea groapă și ce înseamnă un lift, am încercat să mergem mai departe pentru a ajunge cât mai repede la suprafață și a ne întâlni cu ceilalți. Dar era foarte greu. Eu vedeam. Anton însă era orb. A căzut de două ori și o dată a dat cu capul de o țeavă, sau ceea ce mai rămăsese dintr-o țeavă, de i-a dat sângele, pentru că pielea se tăiase.

    Așa nu se putea înainta. L-am luat de mână, dar tot încet mergeam, pentru că, deși avea el încredere în mine, tot mergea mai încet decât mi-aș fi dorit. Una e să ai ochii tăi și alta să-ți spună cineva pe unde să calci. Ca să nu mai spun că trebuia să-l atenționez foarte des să fie atent la una sau la alta, fiindcă începuseră să se adune o groază de resturi prin acel coridor.

    Ne-am oprit. Chiar nu se mai putea! Ne-am așezat și am chibzuit ce să facem, iar Anton a venit cu o idee care mie nici nu mi-a trecut prin minte. A propus ca, dacă tot am eu capacități pe care alții nu le au, să încerc să-i împrumut și lui din vederea mea. Adică să vadă ce văd eu, sau să vadă și el ca mine.

    - Mă, Antoane, i-am spus eu, ție chiar nu ți-e foame? Că prea vorbești aiurea! Ce tot spui acolo? Cum să fac asta? am adăugat eu indignat. Cum să se poată așa ceva?

    - Dar cum se poate ca tu să vezi în întuneric și eu nu? Cum se poate ca amândoi să cădem în același timp într-o groapă în care tu dai de apă, iar eu de beton? Ia încearcă să faci ce ți-am spus.

    - Și cum anume sugerezi tu să fac asta? Celelalte au venit de la sine. Nu știu cum să fac așa ceva.

    Anton a stat și a gândit el ceva în mintea lui, dar a gândit-o bine, că apoi mi-a spus:

    - De unde știi de lift? Ți-a venit așa de la sine sau ai vrut tu să știi?

    - Păi... Nu. Adică, da. M-am gândit puțin. Nu. Nu mi-a venit așa, de la sine. Am vrut să știu.

    - Ei! Să vrei și asta! Și poate mai repede, că prea stăm pe loc!

    Mi-am zis că, până la urmă, Anton are dreptate. Se pare că nu trebuia decât să-mi doresc anumite lucruri ca ele să se întâmple.

    Atunci mi-am închipuit nu că Anton vede prin ochii mei, ci că el vede ca mine, vede în întunericul acela care-l înconjura. Nu vă spun că nici nu am terminat bine gândul acesta, că l-am și auzit pe Anton:

    - Ce tare! Ce culori!

    Era exact ca la mine. Știam pentru că mi-a spus. Vedea ca într-un semiîntuneric, dar în semiîntuneric nu prea se disting culorile. Ei bine, aici se distingeau. Era ca și cum fiecare element colorat avea lumină proprie. Destul de slabă, dar o lumină care parcă venea din interiorul obiectului, iar lucrul acesta îl făcea luminat.

    Acum ne puteam amândoi continua călătoria prin măruntaiele acestui oraș uitat, dacă era oraș, și să vedeam efectiv ce ne mai așteaptă în față.

    Am pornit mai departe până, după vreo câteva sute de metri, cam trei am apreciat noi, culoarul se termina cu o ușă întredeschisă. Era tot o ușă dintr-un metal foarte ușor sau dintr-un plastic mai dur, cel puțin la o primă atingere. Chiar dacă dincolo de ea părea a nu fi nimeni pentru că nu se auzea niciun zgomot, am așteptat destul de mult încercând să percepem vreun sunet care să ne dezvăluie prezența cuiva. Ce am fi făcut dacă era cineva dincolo și nu mai pleca sau avea chef să intre pe coridor nu știu. Poate că am fi găsit noi vreo soluție care să ne convină. Oricum, cale întoarsă nu puteam face. La ce bun? În puț nu aveam cum să ne ascundem.

    Totuși, de dincolo venea o lumină foarte slabă, dar era lumină, nu ca în coridor sau în puț unde era beznă. Era cam ca într-o noapte senină cu multe stele și fără lună sau poate chiar mai întuneric, dar era clar că acea lumină avea o sursă. Era fie ziua care cu siguranță venise, fie lumină artificială de la cine știe ce sursă la care nu ne puteam gândi, ba chiar aș spune că nu îndrăzneam să ne gândim.

    Vremea aceea lungă în care am așteptat amândoi cuminți să vedem ce ne pregătește soarta a trecut. La nesfârșit nu puteam rămâne acolo. Am pășit prudent pragul ușii pe care a trebuit să o împing pentru a ne face loc să trecem prin ea. Nu vă spun cum a scârțâit! De parcă aveam noi de gând să sculăm nu numai pe cei care erau vii, dar și vreun batalion de morți. În fine, în liniștea și în încordarea de atunci, așa ni s-a părut sau poate că așa și era.

    Dincolo de ea, era un alt coridor în care, într-un loc mai îndepărtat, intra lumina prin nu știu care loc pe care l-am descoperit imediat ce am ajuns la el.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.