Atunci mi-am coborât privirea și m-am uitat la cei trei care mă priveau la rândul lor. Erau mirați. Șandor era îngrijorat, Anton nelămurit, iar pe fața lui Linur citeam atât mirare, cât și îngrijorare și nelămurire.
- Ceea ce văd eu, nu are cum să fie acolo, le-am spus eu. Cel puțin, până acum nu am văzut așa ceva. Să-mi spui tu, Anton, dacă ai văzut, că tu ești cel care se uită la lună cel mai mult. Tu și cu Iolanda.
- Ia stai puțin, s-a revoltat Anton. Acum nu avem timp de glume, spuse el după ce făcuse câteva.
- Nu sunt glume, Anton, a spus Linur tocmai când mă pregăteam să spun eu asta. Uită-te bine, poate vezi ceva diferit.
Înainte să-și ridice Anton privirea, am ridicat-o eu și am rămas cu ochii ațintiți spre lună mai mult decât o făcusem prima dată, pentru că nu era decât luna, cea pe care o știam cu toții și nu mai era nimic din ceea ce văzusem prima dată. Doar cratere, munții obișnuiți ai lunii, mările seci și speranța că nu-mi imaginasem ceea ce nu avea cum să fie acolo.
Ceea ce văzusem erau orașe luminate pe jumătatea întunecată a lunii, erau turnuri care se vedeau cu ochiul liber, nave a căror lumini de decolare și de aterizare contrastau perfect cu întunericul cerului, nori care acopereau suprafețele lunii și mările, mările erau pline cu apă de un albastru gri incredibil, iar pe ele navigau vase luminate puternic. Luna fusese mai luminată decât o știusem eu vreodată, dar acum era din nou luna pe care o știam cu toții.
- Să mor eu dacă văd ceva suspect! s-a trezit Anton să spună în cele din urmă. E doar luna și atât, a mai adăugat el, dar de data asta pe un ton care spunea că mă crede că văd ceva, dar el nu poate vedea.
- Ar trebui să ai grijă cu ce-ți dorești, Anton, s-a îngrijorat în mod evident Linur. Se pare că trăim vremuri pe care nu le înțelegem și ar fi bine să fim atenți la orice ne iese sau ne intră pe gură și la ce ne trece prin cap.
Mi-am coborât privirea din cer și m-am uitat la ei tot atât de mirat pe cât se uitau ei la mine, iar după un moment destul de lung în care m-au lăsat să-mi revin, așteptau cu toții să le spun ce am văzut, fiindcă nu mai era dubiu că mă credeau. Le-am spus tot ceea ce am văzut, fără să omit nimic. Anton și cu Linur m-au crezut întru totul, am simțit-o, pe când Șandor era puțin cam sceptic asupra relatărilor mele. Da, asistase la scena din cazinou, la venirea lor, dar pentru el nu putea fi decât o strategie inventată de un grup advers pentru a se apăra, deși până și Sparr rămăsese uimit că Brima era însărcinată. Acum nu mai era atât de sigur. Adică... serios? Luna? Care oameni?! Lui Șandor îi trebuia timp să se acomodeze cu mine. Ceilalți o făcuseră. Avuseseră când, pentru că acum se uitau la mine ca și cum aș fi pășit într-o altă etapă. Lui Șandor etapele anterioare îi erau necunoscute. El sărise direct la acest aspect care era incredibil chiar și pentru mine, darămite pentru el.
Continuându-ne călătoria, Anton mi-a spus că el crede că ceea ce am văzut eu este din viitor, pentru că el nu știe să fi existat vreodată viață pe lună. Din câte auzise el și din câte mai văzuse prin unele cărți foarte vechi, se credea că omul a ajuns pe lună, a văzut cum e și, nefiind nimic interesant, nu s-a mai dus, pentru că dacă nu-i interesant, n-are cum să-ți stârnească interesul, a mai adăugat Anton folosindu-se de sofismul lui imbatabil.
- Și eu cred la fel, a ținut Linur să menționeze. De când sunt eu, nu am văzu nicio activitate pe lună și nici nu am auzit să fi fost vreodată. În condițiile în care trăim noi acum...
- Adică de căcat... nu s-a putut abține Anton.
- Nu e nevoie să vorbești urât, Anton, l-a apostrofat bătrânul deranjat în mod evident mai mult de întrerupere, decât de limbaj.
- Cred că cei care am rămas, a continuat Linur, ne-am fi îndreptat mai mult capul spre lună știind că acolo sunt oameni, ne-am fi uitat la ea ca la locul din care ar veni salvarea, nu credeți?
Cu toții i-am dat dreptate, mai ales că pe lună nu se observa acum nimic și nici cei care se mai uitau cu binoclurile lor nu văzuseră ceva suspect acolo.
- Dacă tot vezi viitorul, a început Anton, spune-ne și nouă ce ne așteaptă în munți, ca să nu avem surprize.
- Dar nu vede doar viitorul. Uiți că, în urma neglijenței tale, a ținut Linur să-l înțepe puțin pe Anton, Marius a văzut prezentul și a vorbit cu copilul din burta Factei. Eu cred că poate vedea totul: trecutul, prezentul și viitorul care nouă celorlalți ne sunt ascunse.
- Și adică de ce crezi matale că le vede așa, din când în când și nu tot timpul?
- Exact aceeași nelămurire am și eu, m-am băgat și eu în discuția care, până la urmă, mă privea în mod direct.
- Nu știu, a spus Linur după o perioadă de gândire. Chiar nu știu.
- Poate că este nevoie de timp ca să mă obișnuiesc cu tot ceea ce mi se întâmplă, mi-am dat eu cu părerea. Dacă ar fi totul deodată, poate că ar fi prea mult, aș fi copleșit de toate și nu aș face față informațiilor sau poate nu le-aș pricepe. Orice lecție se învață în timp, sau cel puțin așa am aflat de la Linur. Nu-i așa Linur?
- Cine știe cu ce avem de-a face aici?... a evitat el răspunsul, uitându-se înainte către munții care erau mai aproape acum.
- Și cu ce avem de-a face? a întrebat Șandor în mod evident dornic să afle un răspuns pe care nu i l-a mai dat nimeni nici după câteva minute bune când ne-a întrebat de ce-l ignorăm. I-am spus că nu-l ignorăm, doar că nu știm nici noi răspunsul la această întrebare, ca să nu mai spun că nu știm de ce ne aflăm unde ne aflăm. Adică da, știam unde ne ducem și cu ce scop, dar de ce ne ducem într-adevăr, nu știe nimeni.
- Și nu puteați să spuneți așa? Mă lăsați să cred că-s un prost care nu pricepe nimic din ceea ce se întâmplă.
- Dar ești un prost, a zis Anton, iar eu eram convins că este o glumă. Toți sunteți, pentru că nu știți ce căutați aici. Eu știu doar că nu vreau ca Ben să se pună pe mine că te-am scăpat din ochi.
- Părerea mea, tinere Anton, a menționat Linur cu satisfacție, este că la întoarcere, Ben se va pune pe tine oricum.
