6 Ultimul Mesia

    Fiindcă era un culoar în calea mea, am reușit să nu ud pe nimeni și nici să calc pe cineva. Oricum, când te vedea cineva că faci treabă, te lăsa în pace, se ferea de tine pentru ca să nu te încurce sau, de cele mai multe ori, își oferea ajutorul. În situația aceasta era doar o găleată de apă, așa că nu s-a oferit nimeni să mă ajute, dar cei care erau în calea mea s-au ferit astfel încât să parcurg liniștit sala cea mare. Oameni erau pe jos peste tot, dar pe la mijlocul sălii era un loc mai mare liber, o intersecție, cum îi spuneam eu, din care un culoar ducea către ieșire principală, ieșirea din față, iar celălalt către dreapta, către camera în care stătea de obicei Ben cu femeia lui, copiii săi și cu ceilalți cu care se mai sfătuia el.

    Era spre apus, așa că focuri se aprinseseră pe ici pe colo. În spatele cazinoului am trecut eu pe lângă vreo șapte focuri ducând găleata. În sala mare era unul, dar mai multe erau pe cale de a se aprinde, iar în camera lui Ben ardea unul în șemineu. Ușă nu mai exista între camere în clădire. Nu-și aveau rostul și, în plus, fuseseră folosite la foc. Cine avea nevoie de intimitate găsea oricum locuri mult mai bune în oraș sau în împrejurimile orașului, ca să nu mai zic de mare unde, când ne bălăceam cu toții, nu știam care și ce anume face prin alte părți.

    Am trecut pragul și Ben mi-a spus să pun apa lângă foc.

    - Îi trebuie Marinei pentru copil, a mai adăugat el justificativ, iar Marina și-a întors privirea spre mine și mi-a zâmbit, ținându-și sânul stâng ca să nu iasă din gura bebelușului.

    - Mulțumesc, Marius! Ia spune, se interesa Ben, băieții au plecat la rond?

    - Au plecat dinainte de a fi soarele la orizont, numai Anton și cu Iolanda au plecat mai târziu.

    Nimeni nu se sfia să spună adevărul în grupul nostru, de aceea nu am simțit nicio urmă de regret că i-am spus lui Ben despre cei doi. Asta era situația și trebuia expusă ca atare. Cu toții făceam la fel, fără excepție. Așa am fost învățați și nu ne abăteam de la adevăr, pentru că asta ne ținea împreună și în viață. Din experiența mea, așa redusă cum era, știam că mai erau câțiva care încercau unele minciuni, dar, vorbind cu ei, am constatat că se simțeau atât de vinovați ulterior, încât nu mai experimentaseră și a doua oară. Linur spunea că el nu a prins astfel de vremuri și că acest nou tip de atitudine aparține unui nou tip de om. Dar pentru mine era clar că adevărul ne menține în viață, nu că ar fi un nou tip de caracter uman căruia noi ne supunem fără să vrem.

    - Anton și cu Iolanda se înțeleg foarte bine, dar cred că trebuie să am o discuție cu Anton ăsta pentru că își cam neglijează îndatoririle.

    - E de înțeles...

    - Ce anume e de înțeles, Marius? mi-o scurtă Ben. Oamenii trebuie să-și vadă în primul rând de siguranța lor, pentru că doar în siguranță poate exista dragoste. Iolanda e o fată foarte frumoasă, mai spuse Ben, dar frumusețea, Marius, poate fi de cele mai multe ori răpitoare. Răpitoare de minți. Cu toții trecem prin asta la un moment sau altul, dar trebuie să știm cum s-o facem, încheie Ben făcându-mi cu ochiul și apoi uitându-se spre Marina ca pentru a primi o aprobare.

    Cert este că eu nu am trecut prin așa ceva. Nu încă.

    - Eu zic să fiți liniștit, domnule...

    Dar Ben se hotărâse să mă întrerupă și a doua oară:

    - Nu prea stau liniștit. Răpirea de minte are drept consecință lipsa de atenție.

    - Eu voiam să vă spun, am îndrăznit eu, că nu se poate întâmpla așa ceva cu mine. Cel puțin nu deocamdată.

    Apoi am adăugat ca pentru a mă scuza:

    - Eu credeam că vorbiți despre mine...

    - Vorbeam despre Anton, dar nu contează. Îl iertăm, așa cum iertăm pe fiecare dintre noi, nu-i așa?

    - Așa-i, domnule, am spus eu, deși imediat am simțit că nu era nevoie. Dar Ben nu era omul care să se supere dintr-atât.

    - Îți mulțumesc pentru apă, a mai spus o dată Ben de parcă nu o mai făcuse înainte, și te rog să mai aduci una și s-o torni tot acolo în ceaun să se încălzească puțin.

    - Mulțumim, Marius! a spus și Marina.

    Imediat ce Marina a terminat de mulțumit, a intrat pe ușă, în fine, prin locul în care era cândva ușă, Față-Mică împleticindu-se și strigând:

    - Ben! Ben!

    Deși noi îi spuneam Față-Mică, el nu era deloc mic. Ba, dacă stau și mă gândesc bine acum, era chiar mai bătrân decât Linur, numai că era foarte mic de statură și sprinten ca un adolescent. Cum se menținuse în forma aceasta era un mister chiar și pentru el, deși ne spunea că lipsa de carne îl face mai activ și mai atent la toate. Așa era el, se lăuda peste tot cu regimul lui alimentar, dar nu-l lua nimeni în seamă.

    - S-a aprins focul din turn, Ben! a zis Față-Mică pe nerăsuflate.

5 Ultimul Mesia

    Cu toate acesta, nu credeam că Ben e un om rău. Nicidecum. Era un căpitan bun, doar că nu avea răbdare cu cei mai mici și o lăsa pe Marina, femeia lui, să se descurce cu ei. Ea tranșase problema așa cum numai femeile o pot face:

    - Dacă Ben nu e de acord să aducă problema în fața consiliului, ce pot face eu? spusese ea ascunzându-și privirea de mine.

    - Poate că aveți dreptate, am adăugat eu împăciuitor și nu am mai continuat cu faptul că era un lucru înțelept, pentru a nu suna a batjocură, deși credeam sincer că era un lucru înțelept. Nu aveam nevoie de ore de corecție. Nu acum când timpul pentru mine era și așa prea scurt și de-abia îmi găseam două trei momente pe zi pentru a mă gândi la ce era cu mine pe lumea aceasta și la ce era cu atracția spre munte.

    Linur îmi spuse că în vechime, oamenii își puteau explica astfel de porniri prin legături cu lumi nemaivăzute, cu dimensiuni la care spera să ajungă printr-o conduită spirituală strictă, dar extrem de benefică pentru evoluția individului și implicit a societății care-l înconjura. Dar asta era prea mult pentru înțelegerea mea. În plus, ce să fie mai concret decât lumea în care ne aflam? Și lumea asta, ceea ce vedeam adică, era realitatea mea. Cum poate să mai existe o alta și să nu o vedem? Iar Linur să încăpățâna să-mi dea același răspuns cu gândurile mele pe care nu le vedeam, nu le auzeam, nu le simțeam, dar existau. Puteam eu să neg că ele existau? Evident că nu. Deci, conchidea el, existau lucruri dincolo de percepțiile noastre. Nu trebuie decât să le dăm ascultare.

    Linur ăsta, îmi spuneam eu, ori e un mare șarlatan, care nu prea știe ce spune, ori e un mare neînțeles care fie nu se înțelege pe el însuși, fie știe mai multe decât noi toți laolaltă. Când i-am expus această teorie a mea, într-o seară pe malul mării, a optat pentru a doua variantă. Nici el nu știa de unde îi vin asemenea idei. Dar eu știam: dacă ar fi avut mai puțin timp la dispoziție, cu siguranță ar fi avut și mai puține idei. Dacă ar fi fost mai bine pentru comunitate să facă lucruri practice în loc de teorie sau nu, nu știam încă, dar eu sigur aveam de câștigat mai mult decât îmi dădeam seama la acea vreme. Aveam noi disputele noastre, dar mie îmi plăcea așa cum era. Nu aș fi dorit să fie altfel și nici nu aș fi dorit să fie altcineva. El era bunicul pe care nu-l avusesem, iar eu eram nepotul de care el nu se bucurase. Două suflete pierdute de celelalte care încercau să ia unul de la altul ce se mai putea pentru a simți măcar puțină alinare.

    - De ce să ne mințim? mai adăuga el din când în când. Avem nevoie unul de altul mai mult decât ne dăm noi seama.

    - Poate că ai dreptate, moș Linur, îl tachinam eu. Dar cum eu am mai multe de făcut decât dumneata, poate că eu sunt cel care are nevoie mai puțină de celălalt.

    - Faptul că-ți umpli timpul cu treburi nu înseamnă că și timpul tău este unul...

    - Ah, ce-mi place când vorbești așa în parabole! i-o tăiam eu. Am doar câțiva anișori, moș Linur, și subliniam anișori. Nu te poți aștepta să pricep ghicitorile dumitale, nu?

    - Ba da! mi-o trântea și el.

    - Haide, nu o mai face pe supăratul, îl alinam eu, doar știu eu că nimeni nu te poate supăra.

    - Măcar de-ar fi așa, dragă Marius, măcar de-ar fi așa...

    Și atunci, în astfel de momente, simțeam tristețea lui profundă de parcă ar fi fost tristețea mea. Era o senzație care umplea locul în care eram și care căpăta brusc pentru mine o dimensiune aproape fizică pentru că o vedeam pe fața lui, deși aceasta rămânea neschimbată. Știam în acele momente că trăiește din plin regretul de a fi în această lume, de a fi trăit ceea ce a trăit el, de a fi experimentat doar pentru el acele momente prin care nimeni nu putea să treacă pentru că nimeni altcineva nu era Linur. Și ce puteai să faci?! Trebuia să te obișnuiești cu lumea exterioară, dar mai ales cu cea interioară. Nu aveai altă soluție și se pare că nici el nu avea, pentru că își revenea destul de repede din aceste momente de cădere interioară și-mi zâmbea sincer.

    Dar Ben aștepta și trebuia să-i duc găleata cu apă. De fapt, nimeni nu știa cum îl cheamă pe Ben. Toți îi spuneam așa printr-o tradiție care, ca orice tradiție, se transmite de la un individ la altul, din an în an. Umbla însă vorba că nu era numele lui adevărat și că poate nici el nu îl știe. Dar nu conta asta în acele vremuri. Eu aveam obișnuința să asemăn numele cu diverse situații pentru a le găsi o justificare. Bineînțeles că era vorba de numele pe care le primeau oamenii după botez. Era vorba de porecle. Pentru mine toate aveau o justificare, iar justificarea numelui Ben era că faptul că el ne conducea era benefic. Și chiar era. În timpul său, eu doar pe acesta l-am prins, grupul nostru nu a experimentat nicio situație rea, niciun atac nu a avut loc asupra noastră. Unii puneau asta pe seama, norocului, alții o justificau prin numărul redus de oameni din lume, dar eu știam, ba mai mult, credeam sincer că felul lui de a fi atrăgea  situația în care eram.

    Ben era un tip înalt, blond, bine-făcut, purta o mustață tunsă în fiecare zi câte un pic pentru a fi aranjată, era isteț și binevoitor mai ales cu noi copiii și cu femeile și știa foarte bine cum să ne organizeze pentru ca grupul să o ducă bine. Cel mai important lucru, îmi spusese cândva Linur, era că știa foarte bine cu ce oameni să se înconjoare. Avea sfătuitori de încredere și era, tot Linur mi-a spus, nemilos cu cei care păreau a ieși în afara grupului pentru a dezvălui secretele noastre. Adică, mi-am zis eu, era necruțător cu trădătorii și i-am împărtășit și lui Linur opinia mea cu care a fost de acord, dar la care a adăugat că termenul de „trădător” era prea dur pentru vremurile noastre și pentru situația în care ne aflam, dar da, ideea aceasta era.

4 Ultimul Mesia

 Cazinoul, după cum îi spuneam noi, era în partea de Vest a unei piețe în care se afla și un parc. De fapt, ceea ce mai rămăsese din parc, pentru că nu mai era urmă de copac, ci doar niște arbuști ne mai serveau uneori de adăpost, nouă, copiilor, când ne jucam de-a bandiții și un singur copac tânăr care acum părea degerat de frigul iernii. În rest, ceea ce mai rămăsese din această piață erau doar clădirile. Unele intacte, dar prea mici pentru noi ca să le ocupăm, altele dărăpănate sau chiar dărâmate și care rămăseseră un morman de moloz. Doar cei care aveau nevoie de intimitate, pe care eu nu mi-o justificam atunci, mergeau din când în când în vreo clădire din piață pentru a reveni ulterior mai devreme sau mai târziu.

L-am întrebat pe Linur odată ce fac cei care se duc acolo, dar mi-a spus ceva ce nu am înțeles la acel moment și am crezut că vrea doar să scape de mine. Mai târziu mi-am dat seama că el îmi spusese exact ce se întâmplă, doar că eu nu eram gata să pricep. Observam însă că după vreo câteva luni, femeia care se întorcea de acolo cu câte un bărbat sau mai mulți aducea un nou membru comunității noastre.

În rest, piața era a noastră, ca mai tot orașul de altfel, doar că Linur îi sfătuise, se pare că destul de bine, pe cei care ne conduceau, să nu ne lase să hălăduim chiar în fiecare zi și în voie. Nu se știa când se dădea alarma și trebuia să fim cu toții într-un loc. Oricum, cu sfatul lui Linur sau fără el, asta era evident pentru oricine. Nu erau vremuri în care să te bucuri pe deplin de libertate. În plus, comunicarea la noi era precară. Orașul era plasat într-o vale înconjurată de dealuri destul de înalte de jur împrejur, cu excepția Sudului în care se afla marea sau oceanul, că nimeni nu știa prea bine ce este. Dincolo de dealuri, începeau munții, astfel că, de pe dealuri, de unde aveam cercetași, se putea vedea ușor dacă vine cineva. Nu prea avea cine, după cum spuneau mai toți, pentru că rămăseserăm atât de puțini pe lume, încât cei care se întâlneau rareori se ciondăneau. Dar, e drept, o mai făceau. În zilele astea, te puteai aștepta la orice. Dar noi eram pregătiți. Cercetașii stăteau în niște construcții ridicate din piatră, niște improvizații, în care mențineau un foc aprins tot timpul astfel încât să nu fie văzut de nimeni. Doar când trebuiau să dea alarma, deschideau o nișă prin care cei din oraș să știe că pericolul se apropie. Și asta era tot. Ce se întâmpla cu cercetașii după ce făceau asta, nu știam, pentru că încă nu a venit nimeni peste noi ca să aflu cum s-au descurcat. Dar eram convins că un astfel de moment va veni într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat.

Când nu aveam treburi în comunitate, adică atunci când nu căram apă, ca acum, nu făceam curat, nu adunam lemne pentru foc, nu cultivam pământul, nu reparam ceva sau nu aveam grijă de cei mai mici, obișnuiam să merg cu Linur la mare sau pe dealurile de unde vedeam munții.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în munți, deși era evident că doar pe acolo am ajuns în acest oraș, dar era o amintire îndepărtată pe care nu reușeam să mi-o aduc în memorie. Mă atrăgeau însă. Foarte mult. Mult mai mult decât marea care era la doi pași de noi (ei, nu chiar la doi pași, dar oricum, destul de aproape) și în care intram mai mult de nevoie, fie pentru a mă spăla, fie pentru a pescui. Era ceva cu ei, cu munții adică. Un ceva pe care nu mi-l puteam explica. Simțeam o atracție iremediabilă și-l tot îmboldeam pe Linur să mergem cândva acolo, dar nu obținea permisiunea de la Ben, căpetenia noastră. Acesta spunea că nu este niciun motiv pentru care să ne lase să mergem. Simpla mea atracție inexplicabilă către munți nu-i era de ajuns. Ben reușea să vadă lucruri și situații acolo unde nu existau. Asta nu era rău în situația în care ne aflam noi. Ne scăpase de multe rele, e drept. Dar, pentru mine, nu era nici bine, pentru că nu era cine știe ce în dorința mea de a merge în munți. Nu aș fi rămas pe acolo sau nu mai știu eu ce. Era dorința unui adolescent de a face și altceva. Dar strategia lui Ben funcționa. Exagera lucrurile pentru ca să te lași păgubaș. În plus, nu se ajunsese la consiliu, ca să hotărască ei dacă puteam merge împreună cu Linur sau nu. Consiliul nu putea să-și piardă vremea cu lucruri atât de mici. Erau hotărâri mai importante de luat decât mofturile unui mucos.

3 Ultimul Mesia

 - Cum adică în alt fel? Cum s-ar putea așa ceva, moș Linur? Ce tot spui acolo? obișnuiam eu să-l fac să creadă că chiar eram interesat de ceea ce spunea. Lucru ciudat însă era că, cu cât creșteam și eu, cu atât deveneam mai atras de astfel de subiecte. Poate că mă scoteau din acel program căruia trebuia să-i fac față de fiecare dată când aveam treabă sau când nu aveam, pentru că cei care ne conduceau puteau să mă trezească la orice oră din noapte ca să-mi dea câte o sarcină pe care să o îndeplinesc singur sau împreună cu alți copii de vârsta mea sau mai mici. Ce trebuia făcut, trebuia făcut, fie că-mi plăcea sau nu. Dar, de cele mai multe ori nu gândeam sarcina pe care o aveam de îndeplinit în acești termeni. Știam că trebuie făcută pentru binele nostru al tuturor și gata. Nu mă gândeam că aș putea face în alt fel. Dar uite că existau și alte feluri. De a comunica, de a gândi.

- Adică ce știau mai mult decât a vorbi și a scrie? am insistat eu pentru că vedeam că parcă nu ar dori să ducă până la capăt discuția.

Linur făcea pauzele lui despre care am ajuns să cred că sunt parte dintr-o strategie de a mă incita și mai mult, strategie care, oricum ar fi fost, adevărată sau doar închipuită de mine, dădea roade, pentru că de fiecare dată eram nerăbdător să-mi spună tot mai multe.

- Vreau să spun că da, puteau mai mult decât atât. Vorbitul și scrisul erau foarte vechi, așa că ființa lor, cunoscând o vreme de pace îndelungată, începuse să dezvolte și alte posibilități. Poate că erau de origine divină. Eu de unde să știu?! Dar așa se spune.

De fiecare dată când aducea vorba despre divinitate, eu i-o tăiam scurt că așa ceva nu există, doar știe și el. Răspunsul lui era implacabil același: ce treabă am eu cu ce alegea el să creadă?! Eu replicam la fel de îndârjit ca și el că are, pentru că, în loc să trăiască realitatea, trăiește o iluzie și-și pierde mare parte din viață cu lucruri nefolositoare. Și ce-ți pasă ție? mă întreba el, iar eu i-o trânteam în timp ce mă îndepărtam că uite-așa, că-mi pasă, ce treabă are el cu ce lucru aleg eu de care să-mi pese?

În final, eram satisfăcuți amândoi, deși, pentru cineva care nu ne cunoștea, ar fi putut să pară o harță.

În timp, se legase o prietenie între noi pe care nici nu încercam să ne-o explicăm. Poate se întâmplase din cauză că eram ambii ai nimănui, fără apropiați prin care să ne simțim legați de lumea aceasta în vreun fel. Ai lui muriseră cu mult înaintea alor mei, dar poate că despărțirea lui de ei fusese mai traumatizantă decât a mea. Cine să știe? Nu spusese nimănui. Doar într-o seară îi scăpase că avusese o nepoată. Atât și nimic mai mult, dar celorlalți, mai mult decât mie, le era clar că asta era cauza legăturii lui cu mine. Cei pierduți erau legătura lui cu mine, iar această legătură era în fond o singurătate. O singurătate în mijlocul unei mulțimi. Eu nu eram așa de sigur, dar mă bucuram de ce aveam. Bănuiam eu că așa ar sta treaba de când îmi dăduse pistolul cu apă, cu mulți ani în urmă. Era unul special, spunea el, pentru că doar mecanismul interior era din plastic, în rest totul era făcut din metal.

Așa era Linur, unul dintre cei mulți care constituiam grupul nostru. În fond, era ca o rudă pentru mine, iar eu eram mai mult ca o pisică. Când doream să fiu lăsat în pace, nu se putea împotrivi nimeni. Nici chiar eu.

Acum însă doream să fiu lăsat în pace pentru că aveam treabă și fiecare dintre noi, din grupul nostru, era conștient că treaba trebuie făcută, nu amânată. De asta depindea supraviețuirea noastră. Până acum ne-am descurcat destul de bine. E drept, mulți, poate prea mulți muriseră în peregrinările noastre prin lume cărora eu nu le găseam niciun rost. Și poate că nici nu aveau. Era ca viața însăși drumul nostru: nu trebuie neapărat să aibă un rost, ci trebuie să existe și atât. Cu toate acestea, credeam că liderii noștri știau prea bine care era scopul drumurilor noastre, numai că nu ni-l împărtășeau și nouă. Asta dacă într- adevăr era vreunul. Eu însă credam că nu este.

- Atunci, nu o pierde, îmi spuse Linur după câteva momente. Apa este importantă pentru toți, mai ales pentru cei ce ne conduc. Ben te așteaptă. Nu- lăsa să mai aștepte.

Nu eram sigur că am înțeles ce vrea să spună cu apa, dar l-am lăsat în pace și am intrat pe ușa din dos în sala mare a clădirii. Clădirea văzută de dinafară, nu era una impunătoare. Era mare, e drept, dar nu ieșea cu mult în evidență față de celelalte lângă care se afla. Nici nu avea cum, îmi spuneam eu. Fusese proiectată să nu iasă din armonia arhitecturală a celorlalte care se aflau lângă ea.

2. Ultimul Mesia

 - Ce cari acolo, Marius? l-am auzit pe un bătrân întrebându-mă mai mult pentru că îi

eram drag, din nu știu ce motiv, decât că ar fi fost curios să știe chiar ce duceam în

găleată.

 - Niște apă, moș Linur, am spus eu grăbindu-mă. Apă pentru spălat, cred.

 - Apa e bună pentru mai multe lucruri, Marius, nu știi asta? spuse el evident dornic

de vorbă.

 - Chiar nu-mi arde să pierd vremea cu de astea acum, am spus eu grăbindu-mă.

 El a mai adăugat ceva, dar nu i-am dat importanță, fiind interesat cum să nu-i calc

sau să-i ud pe cei care erau în calea mea.

 Linur nu era sâcâitor de felul său, doar eu eram cu toane. Când aveam timp și chef

îl ascultam, pentru că mi se păre că spune lucruri importante și interesante de pe când

era el de vârsta mea. Când nu aveam timp sau mai ales chef, nu se supăra. Știa că îl voi

căuta eu de fiecare dată când doream să mă mai trimită în timp prin poveștile lui. Avea

atâta răbdare cu mine, cât eu însumi nu aș fi avut. Asta poate pentru că eram orfan, îmi

spuneam eu deseori, iar el nu mai avea pe nimeni pe lume.

 Ai mei, mama, tata și o soră, muriseră în drumul nostru spre acest loc pe care îl

căutam fără să știm că îl căutăm și în care ne-am așezat de zece ani fără să ne deranjeze

nimeni. Eu aveam patru ani când am ajuns aici, în acest cazino dintr-o vreme în care

oamenii mai știau să facă și altceva decât să aibă grijă de ziua de mâine, sau, mai mult, de

minutele următoare. Când am pășit pragul acestei clădiri impunătoare, eram deja singur

pe lume, în sensul că nu mai aveam rude. Părinții muriseră în primul an într-o altercație cu

altă bandă, iar sora mea mai mare se îmbolnăvise și, cum medicamentele despre care îmi

mai povestea Linur nu mai existau dinainte de a se naște el, nu a făcut față bolii. Dar îi

aveam pe ceilalți. Niciodată nu am știut exact câți suntem. Unii mureau, alții se nășteau

sau se lipeau de grupul nostru, dar nu am ținut niciodată socoteala. Important pentru

mine era că aveam pe cineva aproape și că aveam grijă unii de alții cum puteam noi.

 Eram bine organizați și cred că acesta era motivul supraviețuirii noastre. Oameni

mulți nu mai erau pe lume, îmi spunea Linur în peregrinările nostre prin orașul

abandonat sau în drum spre marea care nu era departe. Dar cei care mai erau în viață

doreau să rămână așa și țineau la starea lor cu orice preț. Cei care își pierduseră orice

urmă de umanitate din ei se dedaseră la jafuri, omoruri și alte atrocități pe care nu se sfia

nimeni să nu mi le spună. Toți trebuia să fim în alertă în fiecare moment și să știm că

numai ajutându-ne unii pe alții putem supraviețui. Dacă reușeam să convingem pe

cineva să ni se alăture, cu atât mai bine. Dacă nu, îl abandonam, dar nu îl ucideam. Era

credința grupului nostru. În fine, una dintre ele.

 Cei care urmaseră calea mai neomenească, spunea în continuare Linur, au pierit

autodistrugându-se. De aceea erau astăzi atât de puțini oameni pe planetă și atât de

înapoiați. Se zice, mai adăuga Linur când avea timp, adică pe seară, că acum mult timp în

urmă oamenii avansaseră atât de mult tehnologic, încât au trimis semeni de ai lor chiar și

pe alte planete. Nimic nu e sigur, dar așa se spune. Ba mai mult, unii dintre ei atinseseră

puteri la care cei din ziua de astăzi nici nu puteau visa.

 - Și cam ce fel de puteri, moș Linur? Ce, duceau lucruri fără să obosească

atingându-le și cărându-le? Mâncarea se făcea singură?

 - Marius, Marius? spunea Linur cu o mâhnire evident disimulată, n-ar fi rău să

vedem dincolo de nevoile noastre imediate. Să înțelegem cine suntem și de ce suntem.

 - Și ce, cei din vechime știau? Știau mai multe despre ei decât știm noi? Asta vrei să

spui?

 Era o încercare de a mea de a nu-l îndepărta pe moș cu aerul meu infantil, poate

ușor voit pueril. Aveam și eu și el nevoie unul de celălalt și știam că trebuie să fac pe-a

seriosul măcar din când în când. Și, făcând pe-a băiatul serios, în unele momente chiar am

început să fiu la modul autentic serios. Adică începusem și eu să cred ceea ce spuneam,

deși parcă o altă persoană din mine, copilul care încă mai eram îmi spunea să fiu serios,

seriozitate din punctul lui de vedere, evident, și să nu mai fac pe-a adultul.

 - Poate că știau. Eu de unde să știu sigur?! Dar noi nu cunoaștem cine

suntem cu adevărat. Măcar ei începuseră să comunice unii cu alții și altfel decât prin

vorbe...

1 Ultimul Mesia

 Nu știam mai nimic despre lume, iar despre mine știam și mai puține. Aveam

cunoștință de faptul că sunt băiat, asta era cert, și nu mai polemizam nici cu mine pe tema

aceasta, pentru că știam cum arată fetele. Trăiam cu toții într-un orășel în care ajunsesem

când eu eram foarte mic, semn că viața mea începuse înainte de viața aceasta. Un bătrân,

Linur, mă adoptase practic, dacă mai exista așa ceva în vremurile acelea, adică se lipise de

mine și eu de el și ne țineam de urât unul celuilalt când ne era greu sau când ne era bine.

El mă învăța ceea ce nu știam, iar eu poate că îi ofeream o viață pe care nu o avusese, dar

la care visase.

 Ca să fiu sincer, nu cred că cineva ar fi visat la o asemenea viață vreodată. Trăiam

vremuri destul de grele, dar calme în cea mai mare măsură. Erau grele pentru că trebuia

tot timpul să ne câștigăm existența din greu. Munceam de dimineață până seara, iar

uneori și după aceea. Fiecare, de la o vârstă în care mă încadram și eu, avea ceva de făcut

pentru ca grupul nostru, care nu era nici prea mare, dar nici prea mic, să o ducă atât de

bine cât se putea în acele vremuri. Erau calme, fiindcă nu aveam conflicte cu nimeni, prin

asta înțeleg cu alte grupuri, dar nici măcar cu noi înșine, deși, dacă este să mă iau după

Linur, tocmai conflictele ne aduseseră în această situație în care ne aflam cu toții. Adică,

îmi spunea el, lumea a fost cândva un loc frumos și care oferea indivizilor ca mine și ca

tine, spunea el, tot ceea ce am fi vrut, numai că nu se putea să avem tot ceea ce am fi

vrut, pentru că erau alții care doreau mult mai mult decât aveau nevoie. De aici, continua

el, s-a născut conflictul și, deși lumea era generoasă, nu era totuși un loc liniștit așa cum

este acum, pentru că fiecare ajunsese să dorească mai mult decât avea.

 Poate că voi, de acolo din lumea în care vă aflați, pricepeți mai bine decât mine ce

dorea să spună acest bătrân pe care eu îl consideram înțelept, dar eu nu înțelegeam

mare lucru și asta pentru că nu cunoșteam decât lumea în care mă aflam. Linur era unul

dintre puținii care trăiseră în două lumi. Și de asta îmi oferea din cealaltă lume doar atât

cât considera el de cuviință.

 Impresia mea era că știa mai multe despre trecutul meu decât îmi spunea, dar,

poate și ca să mă protejez de eventuale neplăceri, nu insistăm. Toate la timpul lor, îmi

spuneam eu. Cu siguranță că avusesem părinți și, din câte îi scăpase lui Linur, se pare că

avusesem și o soră. În fond, nu știu dacă îi scăpase sau nu, pentru că puține amintiri cu

acea soră aveam, sau aveam impresia că am. Erau amintirile acelea mai mult ca niște vise

și eu nu puneam mare preț pe vise decât atunci când erau mai mult decât doreau să fie.

Iar ceea ce urmează să vă spun este ceva mai mult decât un vis. Pentru că viața este mai

mult decât îți dorești să fie, indiferent dacă ai conștiința acestui fapt sau nu. Iar

conștiința mea a început să se deștepte la acest vis într-o seară.

Ultimul mesia - microroman

 Cartea a fost scrisă în urma unui vis pe care l-am avut

pe data de 27 decembrie 2016, un vis real ca realitatea însăși.

Schema acțiunii este exact ca în vis,

la restul au contribuit foarte mult alergările

de câțiva kilometri buni pe care îi făceam

de câteva ori pe săptămână în pădure, timp în care îl gândeam.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - ultima

 Oamenii au fost foarte ușor de convins. Minunea a fost argumentul celor doi. De fapt, intenția lor principală era să le amintească faptul că au foarte mult potențial și cam cum trebuie să-l folosească. Astfel, au avut în fața ochilor un dumnezeu-om pentru care gândurile deveneau realitate instantaneu, fără prea multă rugăciune, fără sacrificii, fără litanii. Fără vrajbă. Numai cu credință. Era de ajuns. Unii au priceput. Cei mai mulți însă, nu.

 Și așa a fost adusă legea cea nouă în Iudaism, pentru că aceștia păreau, dar doar păreau, și aveau și motiv, cei mai arțăgoși dintre toți câți existau. Numai că, surpriză! Din rândul lor s-a desprins o altă facțiune care a adoptat această lege, iar ei, poporul acesta iudaic, tot arțăgos a rămas. Poate că și de data asta avea motiv... Dar nu conta, legea a fost implementată și răspândită în lumea întreagă odată cu arțagul, desigur, care s-a transferat prin religie și la ceilalți, dar s-a făcut simțită peste veacuri. Legea adică. Pe vremea când se hotărâseră să vină din nou cei doi, lumea s-a mai potolit și a devenit și ea mai ludică. Atunci a avut loc un fenomen extraordinar în universul jocului întreg, și aici vorbim despre toată creația celor doi, cea care nu se rezumă numai la Pământ, ci include și alte lumi din această galaxie și din alte galaxii, ba chiar acest eveniment era unic în toate universurile create de către cei doi.

 Ei, asta da minune! A apărut pe Pământ o ființă care, în limbajul acelui joc, făcuse tot atâta bine cât rău făcuse. Ordinea este inversă, dar când balanța este echilibrată perfect, asta chiar că nu mai contează. Atunci, forțele care-l revendicau, pentru nici ele nu știau ce, s-au luat la harță. Dar una cum nu s-a mai văzut. Trebuia să se intervină și să se separe cele două entități care aproape că se contopiseră de atâta arțag. S-a demarcat imediat o lini între ei și Pi a putut să stea de vorbă cu acea ființă extraordinară pe care a făcut-o nemuritoare și cvasiubicuă. I se dăduse o libertate și o putere care întreceau cu mult pe cea deținută de toate zeitățile pământului. Fiecare dintre ființe avea o zi de naștere și o zi a morții. Acest om extraordinar nu avea decât una de naștere care putea fi sărbătorită oricând și oriunde dorea el, până când se va hotărî să stea din nou de vorbă cu unul dintre cei doi. Dar asta era exclusiv alegerea lui și o cu totul altă istorie care pare a fi din alt univers, dar nu este. Este însă dintr-o altă realitate, o realitate care străbate tot ceea ce cunoaștem noi sau nu cunoaștem. Este o realitate a noastră și nu este a noastră. Este o istorie sacră, dar cu arome profane. Este, în fine, istoria noastră.

SFÂRȘIT

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 5

 Și așa, Dumnezeu ăsta, a preluat mai toate calitățile care se cuveneau atribuite altcuiva: că el a făcut lumea, că avea simț estetic, uneori genial, că este de o bunătate imensă, că e atotputernicul etc. A luat însă și unele calități pe care poate le merita. Că, deși era de o bogăție sufletească și o bunătate incomensurabile, te putea pedepsi la cel mai insignifiant păcat pe care l-ai comis, că te chinuia până nu mai puteai și deveneai băiat de treabă, abandonând gândul bogăției, al unei mese ceva mai îndestulate, al unei hârjoneli cu nevasta ta când, se pare, nu se cuvenea sau cu, Doamne, iartă-mă!, nevasta altcuiva. Și așa oamenii și-au creat singuri un zeu răzbunător din cale-afară. Pesemne că o fi în firea lor și că or fi făcut cei doi vreo eroare de calcul, dar, știți prea bine și dumneavoastră, că așa ceva era imposibil. Oamenii și-au creat icoana în ceruri și erau gata să pășească cu ea mândri în orice ar fi călcat.

 De la o vreme, însă, lucrurile cam scăpaseră de sub control, deși nu e chiar fericită această formulare. Multe dintre națiile de pe Terra duceau un război religios sângeros cu alte nații care erau mai mult sau mai puțin belicoase și religioase. În special cei de pe două continente veneau adesea în conflict pe această temă și, în numele zeilor la care se rugau, tăiau în stânga și-n dreapta. Ceva trebuia făcut pentru că rasa asta trebuia să evolueze. Sa nu... Și, fiindcă Dumnezeul lor nu intervenea de nici un fel între ei ca să-i împace, cei doi au hotărât să intre ei înșiși direct în joc. Au găsit, până la urmă, cea mai elegantă metodă de a interveni în jocul lor care avea nevoie de alt tip de actant. Zei cu adevărat nu avea rost să se facă, de vreme ce lumea era plină de ei și nu făceau mai nimic. Nu ar fi fost credibili de undeva din cerurile din care să dicteze legi. Dar, ca să nu distrugă religia lor, pentru că aspectul acesta avea potențial în economia jocului, au hotărât să o eludeze cumva și să se alipească de ea în același timp ca să pară credibili. Sună oximoronic, veți spune. Aflați de la mine că sunteți îndreptățiți s-o faceți.

 În fine, nu poți da buzna în sufletul omului să îi spui că ceea ce face nu e bine. S-au hotărât să le atragă atenția asupra legii care guvernează universul.

 - Tu vei fi un Dumnezeu pe Pământ.

 - Iar tu, cel mai important discipol al meu.

 - Altceva nu au nevoi să cunoască.

 - Decât pe noi doi și legea noastră. Eu merg primul.

 - Și eu te urmez și te echilibrez.

 - Echilibrăm, astfel, lumea.

 - O balanță perfectă care va menține jocul în echilibru.

 - Tu te vei întoarce primul.

 - Iar tu, al doilea.

 - Vei fi ultimul dintre apostoli.

 - Dar, vorba lor, cei din urmă, vor fi cei dintâi.

 - Va fi o taină a noastră, pe care vor refuza a o înțelege.

 - Mâ întreb dacă o înțelegem noi înșine...

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 4

 O problemă i-a preocupat pentru foarte puțin timp, pentru că și-au dat seama că este lipsită de temei, din punctul lor de vedere. Aceasta era moartea. Până la om, adică până la o numită parte a evoluției omului, aceasta nu era o problemă pentru cele mai multe ființe de pe Terra. Elefanții, delfinii, balenele și unele păsări aveau cultul morții. Doar că omul a devenit hipersensibil și a dat morții o conotație la care cei doi nu se așteptau. Sufereau enorm când cineva se întorcea acasă, în entitatea din care au purces de la bun început. Așa sunt oamenii, mai plângăreți, chiar dacă unii nu vor s-o arate. Deși oricare dintre cei care mureau își dădea seama că toată jalea a fost cam de prisos, cei rămași nu aveau de unde să știe cu siguranță că este întocmai așa și boceau de sărea garderoba de pe ei. Cei morți nu se mai întorceau în veci, iar, dacă o făceau accidental, suferinzii se opreau prima dată din plâns, a doua oară deschideau gura larg de uimire, și a treia oară o luau la goană care încotro. Nu e minciună! Sentimentele lor erau veritabile. Dar asta era una dintre regulile jocului pe care cei doi îl jucau cu entuziasm.

 Ei nici nu și-au dat seama când copiii lor au început să fie religioși și să creadă într-o forță supranaturală care le guvernează viața și de care e musai să se teamă. Dar le-a fost lesne să înțeleagă acest lucru când oamenii au văzut neantul din spatele morții. Începeau să devină prea preocupați de ei înșiși și, astfel, au început să uite să trăiască pur și simplu. Focul a pus capac la toate. Fulgerele au făcut acest lucru, dar cei doi erau fascinați de cum decurgea jocul. Erau din ce în ce mai dependenți de el și, chiar dacă oamenii nu știau, erau în fiecare dintre ei în orice moment și în orice veac al lor. Nu aveau a se teme de Pi și Ip, pentru că ar fi fost ca și cum s-ar fi temut de ei înșiși. Se închinau la diverși zei și numai când îi năpădea frica. De aceea mulți dintre zeii lor au pierit lamentabil într-o aființare jalnică a veacurilor, și n-au mai fost readuși la viață.

 În timp, au început să se adune în grupuri și mai mari și frica a devenit, astfel, mai puternică. Această frică a dus la o scindare poate de neimaginat. Au început să se închine la zei ai binelui ca să-i ferească de cei ai răului. E drept că cei din urmă au fost creați de unele persoane pentru a supune pe alții, pentru a-i ucide sau a-i exploata. Dar viața se manifesta în ei și asta îi anima pe Ip și Pi tot timpul, ei înșiși fiind cei care experimentau aceste sentimente în fiecare clipă. Era fascinant. Jocul se complica tot mai mult, până când foarte mulți oameni au început să creadă într-o singură zeitate a binelui care-i pedepsea crunt atunci când nu erau cuminți. Lui Pi și lui Ip nu-i veneau să creadă absurdul acestei etape a jocului, dar o savurau din plin. Instinctele cu care ființele au fost învestite de la facerea lumii erau acum negate și reprimate ca niște apucături de care trebuie să se scape. Oamenii se descotoroseau de ei înșiși și-și căutau alinarea în ceva care nu exista, de fapt. Până într-un punct.

- Avem un dușman, spuse Ip.

- Acesta se numește Dumnezeu, adăugă Pi.

- A luat formă datorită legii întărite de noi.

- Și devine puternic.

- Are putere de a schimba lumea.

- Este așa cum îl conturează oamenii, nimic altceva.

- Nu poate deveni mai puternic decât sunt oamenii.

- Nu ne este dușman, pentru că e încă slab și va avea aceeași soartă ca mulți alții.

- Ne este partener de joc.

- Pentru că el este parte din infinitul nostru.

- Care este infinit mai mare decât infinitul lui.

- Este o ființă scindată, pentru că așa doresc oamenii. Să nu intervenim.

- Să vedem până unde poate merge această fază a jocului și să ne bucurăm de ea.

- Devine din ce în ce mai palpitant.

- Este minunat.

- Este.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 3

 - Aproape cât o gaură neagră, spuse Pi.

 - Trebuie să facem ceva.

 - Mai trimitem o cometă și punem ceva în loc.

 - Punem în loc mamiferele. Ele sunt mai mici și puțină hrană le va fi de ajuns. În plus, sunt singurele din regnul animal capabile să dezvolte vreo urmă de spiritualitate care să ducă la materializarea propriilor dorințe.

 - Să le dăm o șansă, iar dacă nu va merge...

 - Mai trimitem o cometă sau un asteroid.

 Acum, ce să mai spun și cu afacerea asta? Eu cred că cei doi au dezinformat analele istoriei, dar e dreptul lor s-o facă. Istoria e scrisă de cei puternici, veți spune. Și ei chiar sunt puternici. Atotputernicie, în toată regula. Și nu fictivă. Regula, adică. Eu unul sunt convins că ne ascund ceva.

 Prima cometă a ratat ținta, pentru că cei doi nu credeau că dinozaurii chiar nu au nicio preocupare dincolo de hrană. A doua însă a fost trimisă cu hotărâre direct spre locul unde erau cei mai mulți. Cerul s-a luminat deodată și toată suflarea de pe Terra și-a îndreptat privirea spre acea lumină. Conștiința planetei, prin cei doi, a început să vibreze. Fiecare atom simțea asta, dar ceva le spunea mamiferelor să stea liniștite. Bineînțeles că și din numărul lor au pierit poate mai multe decât se intenționase, iluzia cu liniștea fiind un surogat cu gust tanatic. Dar au supraviețuit cele mai puternice care au răzbit apoi în negura care s-a așternut pe Pământ. O nouă eră începea. Cea dominată de mamifere. Și ce epocă minunată a fost pentru Pi și Ip! Fiecare zi și noapte de pe acest sol era fascinant pentru ei. Nu s-au înșelat. Mamiferele aveau potențial. Totul depindea numai de cum avea să fie folosit pe această planetă. Celelalte nu intră în sfera noastră de interes, după cum sper că n-ați uitat, chiar dacă și acolo se întâmplau lucruri la fel de minunate. Dar de istoria lor se ocupă un altul ca mine pe vreun continent de-al lor.

 Mamiferelor acestora le-a luat foarte mult timp în ani tereștri pentru a evolua. Dar au făcut-o. De fiecare dată ajutați într-un fel sau altul de Pi și Ip. S-au divizat în specii, subspecii, iar o ramură a lor a urcat în copaci, unde își duceau viața într-un dolce far niente pe care cei doi îl gustau nespus prin ei. Se mai legănau pe coadă, mai culegeau o banană, se puriceau în bătaia razelor binefăcătoare ale soarelui, căscau leneș și dormeau până oboseau de atâta somn. Când se trezeau, cei doi simțeau în aceste ființe ceva nou. O agitație interioară care nu putea să fie decât de natură intelectuală. La nivelul lor, desigur. Dar pentru Pi și Ip era ceva cu totul nou. Nicio vietate de pe această planetă nu mai simțise agitație din cauza unei neliniști incomprehensibile. În niciun moment al zilei. Cert este că maimuțele nu știau dacă să se simtă bine sau nu atunci când se trezeau. Aveau o idee de gând care dispărea repede, dar erau din ce în ce mai conștiente, cam așa ca noi, până când, într-o zi, s-au decis să nu mai lenevească în copac și să exploreze lumea. A fost un pas imens pentru toate vietățile de pe Terra și un triumf al rațiunii. Dacă vă este rușine cu faptul că inteligența noastră își trage seva din lene, n-am ce să vă fac. Și, la drept vorbind, nici dumneavoastră nu prea aveți ce face în această privință. Maimuțele înțelegeau riscul și erau gata să și-l asume. Curiozitatea a fost ceva spontan atât pentru Ip și Pi, cât și pentru maimuțe. Nu vă ascund faptul că, văzând că maimuțele au stomac, nu gaură neagră, cuplul nostru a hotărât să le acorde cele mai multe șanse și să riște mai mult cu ele în jocul lor de-a viața.

 Și așa a început marea epopee a omului. S-au gândit că leneviseră prea mult pe o singură creangă și au coborât. Sistemul solar s-a învârtit de foarte multe ori prin galaxie și galaxia prin univers până când oamenii au început să folosească ustensile. (Bine, și maimuțele o fac și nu numai ele, dar aici e vorba despre oameni.) Mai întâi au rămas în grupuri compacte și au populat peșterile. Fructele nu mai erau principala hrană, ci au început a se orienta și către mamifere mai mici, către pești, iar apoi au trecut la mamifere mai mari și au început cu adevărat să vâneze. Și, fiindcă lor le plăceau aceste ființe mai mult decât acestea se plăceau pe ele, deși e cam una și aceeași, au întărit vechea lege ca orice gând, dar gând cu adevărat, de care aceste mamifere erau capabile acum, să devină realitate. Întocmai așa cum s-a întâmplat și cu jocul lor. Acum au transferat latura lor ludică întregii creații.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 2

 Să nu credeți că am reprodus întocmai ceea ce au discutat ei. Nu a fost o discuție propriu-zisă, ca între doi oameni, ci a fost mai degrabă ca o lumină care i-a străbătut așa cum se întâmpla de fiecare dată când mai aveau câte o idee grozavă. O lumină ce trece prin două puncte mai mici decât diminutivul celui mai mic lucru pe care noi, ființele materiale, îl cunoaștem. Închipuiți-vă ceva inexplicabil și de neînchipuit, dacă puteți. Ei, de acolo a început totul.

 Au pus detaliile la punct. Toate detaliile pe care dumneavoastră le vedeți sau nu în acest univers. Desigur că sunt multe care așteaptă să fie descoperite, iar altele care nu vor fi niciodată descoperite. Unele nici nu au apărut încă. Farmecul jocului s-ar spulbera dacă anumite tehnici ne-ar fi cunoscute, nu-i așa ? Ei însă le-au cunoscut pe toate instantaneu atunci când au început jocul. Nimic nu le scăpă.

 Așa că la întrebarea de veacuri a oamenilor dacă există viață în afara Terrei, pe Marte, eventual, aflați că răspunsul era și este chiar sub nasul nostru. Sau, în fine, ceva mai sus de apexul nasului nostru. Desigur că există viață și pe Marte, fiecare firicel de pe planeta roșie este locuit de Pi și de Ip în același timp. Marte însăși este ființată de ei în același timp. Tot ce este în spațiul interstelar este Ip și Pi în același timp. Nu, nu există vid în univers. Vidul este un concept inventat de oameni care nu are nicio bază universalo-logică, ca să spun așa.

 Pământul e o planetă ca oricare alta în univers. Ne vom ocupa de ea în această prea scurtă istorie, pentru că istoria universului se oglindește perfect în apele oceanului planetar de pe Terra. Diferențele specifice sunt futilități hermeneutice în acest caz.

 Știți povestea: pământul s-a format din pulbere de stele, iar stelele la fel. Aiurea! Chiar așa?! Păi, ce v-am spus mai înainte, ha?! Ip și Pi le-au făcut. Da, continentele s-au despărțit și viața a evoluat pe această planetă așa cum trebuia să se și întâmple. Terra a fost însămânțată de către Ip și Pi printr-o cometă, și ori de câte ori doreau să mai schimbe ceva în acest sistem solar și pe această planetă, mai trimiteau câte o cometă sau însămânțau un asteroid cu care mai provocau câte o calamitate naturală. Astfel, au apărut plantele și bacteriile din apă și ulterior unicelularele și pluricelularele. Aceste organisme le-au plăcut atât de mult, încât au hotărât că trebuie să se dezvolte mult mai mult decât plantele care au fost de la început viața cu cel mai înalt grad de înțelepciune de pe planetă. Gândiți-vă bine acum și veți vedea că nu aveți mijloc de a nega această aserțiune. Până vor reuși cele două tipuri de ființe să comunice între ele, va mai curge multă cerneală pe marginea și mai ales în centrul tomurilor științifice. Până atunci, ele coexistă într-o armonie care rareori a fost periclitată și niciodată întreruptă. Animalele, căci așa le vom spune, chiar dacă sunt dintr-o celulă sau mai multe, au evoluat nestingherite miliarde de ani și fiecare dintre ele avea conștiință așa cum o am eu sau o aveți dumneavoastră. Sau poate nu chiar ca mine... sau ca dumneavoastră. Dacă nu vă vine să credeți, aflați că tot ceea ce este material în acest univers este dominat de conștiință într-un fel sau altul, dar de aceeași intensitate la niveluri diferite. O piatră are conștiința ei de piatră care este la fel de intensă așa cum este conștiința omului. Ce vi se pare ciudat în asta? Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Pi sau pe Ip atunci când vă veți întâlni cu ei.

 Animalele acestea au început să umple pământul și să-l stăpânească. Dar celulele dintr-un organist au evoluat în așa hal, încât au creat organisme extrem de complexe și de mari care acum populau Pământul și, în lupta lor de a exista, se războiau între ele.

 Vi-i prezint pe dinozauri. Ei sunt, da! Niște ditamai ființele prin care Ip și Pi se simțeau veseli în jocul lor de-a existența. Erau niște minuni de ființe. Populau toată planeta și o dominau chiar. Erau mari, frumoase, puternice și oarecum inteligente pentru nivelul lor, mai ales cele care mâncau pe celelalte. N-aveau încotro. Trebuiau să gândească la felul în care să-și procure hrana. Lor nu le creștea mâncarea în copaci sau pe jos. Problema cu ei era că mai tot timpul erau hămesiți și nu-i preocupa decât burta. Iar felul lor principal fugea mereu când îi vedea. Ce viață mai era și asta?! Până la urmă, ce puteau face și ei? Cel mai grav era însă faptul legea care trebuia să le materializeze gândurile nu se manifesta decât în limitele nevoilor lor biologice și atât. Burta chiar că le era mare!

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 1

Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,[...]

Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur.

M. Eminescu, Scrisoarea I 

Dar, de fapt, nu era un singur punct, ci erau două, și nu erau puncte. Stăteau în întuneric, dacă ar fi fost să privim cu ochii noștri umani. Numai că nu aveam cum. Nici nu existam și nici nu vom fi existat decât peste câteva miliarde de ani. Desigur, în eternul în care cele două elemente, pentru că, vă repet, nu erau puncte, ființau, eram în stadiul de proiect, dar nici ele nu știau exact ce le va rezerva viitorul în celula aceasta de timp pe care și-o propuneau.

 Și, fiindcă nu erau puncte, trebuie să vă spun ce erau. Erau mai multe puncte care formau o singură linie, ar spune un matematician. Pentru că, ce e linia, dacă nu mai multe puncte la un loc? Ei bine, aceasta era o simplă linie și nu era formată nicidecum din puncte. Era o linie însoțită de altă linie care-i stătea mereu aproape și cu care nu se intersecta niciodată, pentru că nu avea de ce. Se învârteau ambele una în jurul alteia în formă de spirală și între ele aveau niște ramificații care plecau de la una spre cealaltă și înapoi. Erau ca o formă de ADN numai că existau undeva, într-o dimensiune foarte greu accesibilă ființelor omenești și, în înțelepciunea și puterea lor, nu aveau nevoie de nimic. Știau totul. Nu exista secret pentru ei și se simțeau mai mult decât bine în starea în care se aflau. Timp nu exista. Spațiu, prea puțin, dar oricum nu-i deranja. Erau cele două... Mi-e greu să le spun cumva, dar am să le spun entitatea Pi și entitatea Ip, și asta doar de dragul narațiunii, pentru că, sincer să vă spun, nimeni nu are idee de cum îi cheamă, sau dacă îi cheamă într-un fel. Felul de a numi lucrurile este o boală incurabilă a oamenilor. De cele mai multe ori, Ip și Pi înșiși se confundă între ei, de nu mai știu care eu este eu sau tu sau dacă tu este eu sau eu nu mai este eu. Cert este că nici pe ei nu prea îi preocupa situația și nu și-au pus problema să-și dea nume. Nu aveau de ce. Ei nu sunt oameni.

 Dar, uite că, în înțelepciunea lor atât de profundă, le veneau și idei noi. Până acum se îndeletniciră cu multe idei pe care le-au dus până la capătul capătului și fie au rezolvat-o pe fiecare și au înmagazinat-o în memoria lor imensă, fie au continuat-o și au născut, astfel, alte idei. De data aceasta, Pi fu cel căruia îi venise o idee nouă.

 - Uite, a zis Pi, am stat și am chibzuit și mi-a venit ideea jocului.

 - A jocului, spuse mirat Ip sub formă de aserțiune.

 Trebuie să mai știți că pentru ei nu exista noțiunea de întrebare. Ei aveau numai răspunsuri la întrebările pe care nu și le puneau niciodată.

 - Da, jocul. Vreau să creez un univers în care să pun sămânța existenței. Să fie acolo materie.

 - Să fie materie, încuviință Ip.

 - Da. Un univers care să evolueze în timp și spațiu.

 - Să fie timp, mai spuse Ip.

 - Îl vom naște din noi și ne vom juca cu el. Îl vom popula cu corpuri incandescente.

 - De foc, aș dori să fie.

 - De foc, Ip, de foc vor fi. În jurul lor să fie alte corpuri și incandescente de foc, dar mai ales dintr-o materie mai densă. Pe ele ne vom naște noi sub forma unor ființe.

 - Sub forma multor ființe. De toate felurile. Iar toate aceste corpuri și ființe vor fi adunate în grupuri de corpuri incandescente. Tot noi ne vom naște și în aceste corpuri.

 - Fiind așa de multe cum vrem noi, interveni Pi, vor avea o gravitație mare și, de aceea, în mijlocul lor se vor forma, negreșit, niște hăuri energetice imense în raport cu corpurile incandescente. Pe acolo vom pătrunde și vom ieși din jocul acesta al nostru. Fiecare fir de materie va fi noi și noi vom fi fiecare fir de materie. De aceea, tot ce va mișca acolo, pentru că nimic nu va fi stabil, ne va fi cunoscut. Toate elementele vor evolua prin noi și noi prin ele. Va fi ceva... nou.

 - Îmi place acestă ideea a ta, îi spuse Ip lui Pi. Joc. Ființe vom fi noi, împărțiți în foarte multe bucăți, Pi.

 - Desigur. Nu avem de unde să luăm alte ființe, de vreme ce numai noi doi suntem cu legăturile dintre noi. Dar nu ne va veni greu să ne multiplicăm și așa vom trăi experiențe pe care altfel nu aveam cum să le trăim. Va fi o nouă idee grozavă. Joc.

 - Care fie se va termina, fie va continua.

 - Totul depinde numai de noi.

 - Cum noi vom fi fiecare ființă...

 - Și fiecare ființă va fi noi...

 - Legea care ne guvernează pe noi, îi va domina și pe ei.

 - Gândurile devin realitate.

 - Gânduri materializatoare.

 - Să vedem unde ne duce această nouă ideea a noastră.

 - Să fie joc.

- Să fie Joc.