Faceți căutări pe acest blog

marți, 1 decembrie 2020

2. Ultimul Mesia

 - Ce cari acolo, Marius? l-am auzit pe un bătrân întrebându-mă mai mult pentru că îi

eram drag, din nu știu ce motiv, decât că ar fi fost curios să știe chiar ce duceam în

găleată.

 - Niște apă, moș Linur, am spus eu grăbindu-mă. Apă pentru spălat, cred.

 - Apa e bună pentru mai multe lucruri, Marius, nu știi asta? spuse el evident dornic

de vorbă.

 - Chiar nu-mi arde să pierd vremea cu de astea acum, am spus eu grăbindu-mă.

 El a mai adăugat ceva, dar nu i-am dat importanță, fiind interesat cum să nu-i calc

sau să-i ud pe cei care erau în calea mea.

 Linur nu era sâcâitor de felul său, doar eu eram cu toane. Când aveam timp și chef

îl ascultam, pentru că mi se păre că spune lucruri importante și interesante de pe când

era el de vârsta mea. Când nu aveam timp sau mai ales chef, nu se supăra. Știa că îl voi

căuta eu de fiecare dată când doream să mă mai trimită în timp prin poveștile lui. Avea

atâta răbdare cu mine, cât eu însumi nu aș fi avut. Asta poate pentru că eram orfan, îmi

spuneam eu deseori, iar el nu mai avea pe nimeni pe lume.

 Ai mei, mama, tata și o soră, muriseră în drumul nostru spre acest loc pe care îl

căutam fără să știm că îl căutăm și în care ne-am așezat de zece ani fără să ne deranjeze

nimeni. Eu aveam patru ani când am ajuns aici, în acest cazino dintr-o vreme în care

oamenii mai știau să facă și altceva decât să aibă grijă de ziua de mâine, sau, mai mult, de

minutele următoare. Când am pășit pragul acestei clădiri impunătoare, eram deja singur

pe lume, în sensul că nu mai aveam rude. Părinții muriseră în primul an într-o altercație cu

altă bandă, iar sora mea mai mare se îmbolnăvise și, cum medicamentele despre care îmi

mai povestea Linur nu mai existau dinainte de a se naște el, nu a făcut față bolii. Dar îi

aveam pe ceilalți. Niciodată nu am știut exact câți suntem. Unii mureau, alții se nășteau

sau se lipeau de grupul nostru, dar nu am ținut niciodată socoteala. Important pentru

mine era că aveam pe cineva aproape și că aveam grijă unii de alții cum puteam noi.

 Eram bine organizați și cred că acesta era motivul supraviețuirii noastre. Oameni

mulți nu mai erau pe lume, îmi spunea Linur în peregrinările nostre prin orașul

abandonat sau în drum spre marea care nu era departe. Dar cei care mai erau în viață

doreau să rămână așa și țineau la starea lor cu orice preț. Cei care își pierduseră orice

urmă de umanitate din ei se dedaseră la jafuri, omoruri și alte atrocități pe care nu se sfia

nimeni să nu mi le spună. Toți trebuia să fim în alertă în fiecare moment și să știm că

numai ajutându-ne unii pe alții putem supraviețui. Dacă reușeam să convingem pe

cineva să ni se alăture, cu atât mai bine. Dacă nu, îl abandonam, dar nu îl ucideam. Era

credința grupului nostru. În fine, una dintre ele.

 Cei care urmaseră calea mai neomenească, spunea în continuare Linur, au pierit

autodistrugându-se. De aceea erau astăzi atât de puțini oameni pe planetă și atât de

înapoiați. Se zice, mai adăuga Linur când avea timp, adică pe seară, că acum mult timp în

urmă oamenii avansaseră atât de mult tehnologic, încât au trimis semeni de ai lor chiar și

pe alte planete. Nimic nu e sigur, dar așa se spune. Ba mai mult, unii dintre ei atinseseră

puteri la care cei din ziua de astăzi nici nu puteau visa.

 - Și cam ce fel de puteri, moș Linur? Ce, duceau lucruri fără să obosească

atingându-le și cărându-le? Mâncarea se făcea singură?

 - Marius, Marius? spunea Linur cu o mâhnire evident disimulată, n-ar fi rău să

vedem dincolo de nevoile noastre imediate. Să înțelegem cine suntem și de ce suntem.

 - Și ce, cei din vechime știau? Știau mai multe despre ei decât știm noi? Asta vrei să

spui?

 Era o încercare de a mea de a nu-l îndepărta pe moș cu aerul meu infantil, poate

ușor voit pueril. Aveam și eu și el nevoie unul de celălalt și știam că trebuie să fac pe-a

seriosul măcar din când în când. Și, făcând pe-a băiatul serios, în unele momente chiar am

început să fiu la modul autentic serios. Adică începusem și eu să cred ceea ce spuneam,

deși parcă o altă persoană din mine, copilul care încă mai eram îmi spunea să fiu serios,

seriozitate din punctul lui de vedere, evident, și să nu mai fac pe-a adultul.

 - Poate că știau. Eu de unde să știu sigur?! Dar noi nu cunoaștem cine

suntem cu adevărat. Măcar ei începuseră să comunice unii cu alții și altfel decât prin

vorbe...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.