Ultimul mesia - microroman

 Cartea a fost scrisă în urma unui vis pe care l-am avut

pe data de 27 decembrie 2016, un vis real ca realitatea însăși.

Schema acțiunii este exact ca în vis,

la restul au contribuit foarte mult alergările

de câțiva kilometri buni pe care îi făceam

de câteva ori pe săptămână în pădure, timp în care îl gândeam.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - ultima

 Oamenii au fost foarte ușor de convins. Minunea a fost argumentul celor doi. De fapt, intenția lor principală era să le amintească faptul că au foarte mult potențial și cam cum trebuie să-l folosească. Astfel, au avut în fața ochilor un dumnezeu-om pentru care gândurile deveneau realitate instantaneu, fără prea multă rugăciune, fără sacrificii, fără litanii. Fără vrajbă. Numai cu credință. Era de ajuns. Unii au priceput. Cei mai mulți însă, nu.

 Și așa a fost adusă legea cea nouă în Iudaism, pentru că aceștia păreau, dar doar păreau, și aveau și motiv, cei mai arțăgoși dintre toți câți existau. Numai că, surpriză! Din rândul lor s-a desprins o altă facțiune care a adoptat această lege, iar ei, poporul acesta iudaic, tot arțăgos a rămas. Poate că și de data asta avea motiv... Dar nu conta, legea a fost implementată și răspândită în lumea întreagă odată cu arțagul, desigur, care s-a transferat prin religie și la ceilalți, dar s-a făcut simțită peste veacuri. Legea adică. Pe vremea când se hotărâseră să vină din nou cei doi, lumea s-a mai potolit și a devenit și ea mai ludică. Atunci a avut loc un fenomen extraordinar în universul jocului întreg, și aici vorbim despre toată creația celor doi, cea care nu se rezumă numai la Pământ, ci include și alte lumi din această galaxie și din alte galaxii, ba chiar acest eveniment era unic în toate universurile create de către cei doi.

 Ei, asta da minune! A apărut pe Pământ o ființă care, în limbajul acelui joc, făcuse tot atâta bine cât rău făcuse. Ordinea este inversă, dar când balanța este echilibrată perfect, asta chiar că nu mai contează. Atunci, forțele care-l revendicau, pentru nici ele nu știau ce, s-au luat la harță. Dar una cum nu s-a mai văzut. Trebuia să se intervină și să se separe cele două entități care aproape că se contopiseră de atâta arțag. S-a demarcat imediat o lini între ei și Pi a putut să stea de vorbă cu acea ființă extraordinară pe care a făcut-o nemuritoare și cvasiubicuă. I se dăduse o libertate și o putere care întreceau cu mult pe cea deținută de toate zeitățile pământului. Fiecare dintre ființe avea o zi de naștere și o zi a morții. Acest om extraordinar nu avea decât una de naștere care putea fi sărbătorită oricând și oriunde dorea el, până când se va hotărî să stea din nou de vorbă cu unul dintre cei doi. Dar asta era exclusiv alegerea lui și o cu totul altă istorie care pare a fi din alt univers, dar nu este. Este însă dintr-o altă realitate, o realitate care străbate tot ceea ce cunoaștem noi sau nu cunoaștem. Este o realitate a noastră și nu este a noastră. Este o istorie sacră, dar cu arome profane. Este, în fine, istoria noastră.

SFÂRȘIT

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 5

 Și așa, Dumnezeu ăsta, a preluat mai toate calitățile care se cuveneau atribuite altcuiva: că el a făcut lumea, că avea simț estetic, uneori genial, că este de o bunătate imensă, că e atotputernicul etc. A luat însă și unele calități pe care poate le merita. Că, deși era de o bogăție sufletească și o bunătate incomensurabile, te putea pedepsi la cel mai insignifiant păcat pe care l-ai comis, că te chinuia până nu mai puteai și deveneai băiat de treabă, abandonând gândul bogăției, al unei mese ceva mai îndestulate, al unei hârjoneli cu nevasta ta când, se pare, nu se cuvenea sau cu, Doamne, iartă-mă!, nevasta altcuiva. Și așa oamenii și-au creat singuri un zeu răzbunător din cale-afară. Pesemne că o fi în firea lor și că or fi făcut cei doi vreo eroare de calcul, dar, știți prea bine și dumneavoastră, că așa ceva era imposibil. Oamenii și-au creat icoana în ceruri și erau gata să pășească cu ea mândri în orice ar fi călcat.

 De la o vreme, însă, lucrurile cam scăpaseră de sub control, deși nu e chiar fericită această formulare. Multe dintre națiile de pe Terra duceau un război religios sângeros cu alte nații care erau mai mult sau mai puțin belicoase și religioase. În special cei de pe două continente veneau adesea în conflict pe această temă și, în numele zeilor la care se rugau, tăiau în stânga și-n dreapta. Ceva trebuia făcut pentru că rasa asta trebuia să evolueze. Sa nu... Și, fiindcă Dumnezeul lor nu intervenea de nici un fel între ei ca să-i împace, cei doi au hotărât să intre ei înșiși direct în joc. Au găsit, până la urmă, cea mai elegantă metodă de a interveni în jocul lor care avea nevoie de alt tip de actant. Zei cu adevărat nu avea rost să se facă, de vreme ce lumea era plină de ei și nu făceau mai nimic. Nu ar fi fost credibili de undeva din cerurile din care să dicteze legi. Dar, ca să nu distrugă religia lor, pentru că aspectul acesta avea potențial în economia jocului, au hotărât să o eludeze cumva și să se alipească de ea în același timp ca să pară credibili. Sună oximoronic, veți spune. Aflați de la mine că sunteți îndreptățiți s-o faceți.

 În fine, nu poți da buzna în sufletul omului să îi spui că ceea ce face nu e bine. S-au hotărât să le atragă atenția asupra legii care guvernează universul.

 - Tu vei fi un Dumnezeu pe Pământ.

 - Iar tu, cel mai important discipol al meu.

 - Altceva nu au nevoi să cunoască.

 - Decât pe noi doi și legea noastră. Eu merg primul.

 - Și eu te urmez și te echilibrez.

 - Echilibrăm, astfel, lumea.

 - O balanță perfectă care va menține jocul în echilibru.

 - Tu te vei întoarce primul.

 - Iar tu, al doilea.

 - Vei fi ultimul dintre apostoli.

 - Dar, vorba lor, cei din urmă, vor fi cei dintâi.

 - Va fi o taină a noastră, pe care vor refuza a o înțelege.

 - Mâ întreb dacă o înțelegem noi înșine...

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 4

 O problemă i-a preocupat pentru foarte puțin timp, pentru că și-au dat seama că este lipsită de temei, din punctul lor de vedere. Aceasta era moartea. Până la om, adică până la o numită parte a evoluției omului, aceasta nu era o problemă pentru cele mai multe ființe de pe Terra. Elefanții, delfinii, balenele și unele păsări aveau cultul morții. Doar că omul a devenit hipersensibil și a dat morții o conotație la care cei doi nu se așteptau. Sufereau enorm când cineva se întorcea acasă, în entitatea din care au purces de la bun început. Așa sunt oamenii, mai plângăreți, chiar dacă unii nu vor s-o arate. Deși oricare dintre cei care mureau își dădea seama că toată jalea a fost cam de prisos, cei rămași nu aveau de unde să știe cu siguranță că este întocmai așa și boceau de sărea garderoba de pe ei. Cei morți nu se mai întorceau în veci, iar, dacă o făceau accidental, suferinzii se opreau prima dată din plâns, a doua oară deschideau gura larg de uimire, și a treia oară o luau la goană care încotro. Nu e minciună! Sentimentele lor erau veritabile. Dar asta era una dintre regulile jocului pe care cei doi îl jucau cu entuziasm.

 Ei nici nu și-au dat seama când copiii lor au început să fie religioși și să creadă într-o forță supranaturală care le guvernează viața și de care e musai să se teamă. Dar le-a fost lesne să înțeleagă acest lucru când oamenii au văzut neantul din spatele morții. Începeau să devină prea preocupați de ei înșiși și, astfel, au început să uite să trăiască pur și simplu. Focul a pus capac la toate. Fulgerele au făcut acest lucru, dar cei doi erau fascinați de cum decurgea jocul. Erau din ce în ce mai dependenți de el și, chiar dacă oamenii nu știau, erau în fiecare dintre ei în orice moment și în orice veac al lor. Nu aveau a se teme de Pi și Ip, pentru că ar fi fost ca și cum s-ar fi temut de ei înșiși. Se închinau la diverși zei și numai când îi năpădea frica. De aceea mulți dintre zeii lor au pierit lamentabil într-o aființare jalnică a veacurilor, și n-au mai fost readuși la viață.

 În timp, au început să se adune în grupuri și mai mari și frica a devenit, astfel, mai puternică. Această frică a dus la o scindare poate de neimaginat. Au început să se închine la zei ai binelui ca să-i ferească de cei ai răului. E drept că cei din urmă au fost creați de unele persoane pentru a supune pe alții, pentru a-i ucide sau a-i exploata. Dar viața se manifesta în ei și asta îi anima pe Ip și Pi tot timpul, ei înșiși fiind cei care experimentau aceste sentimente în fiecare clipă. Era fascinant. Jocul se complica tot mai mult, până când foarte mulți oameni au început să creadă într-o singură zeitate a binelui care-i pedepsea crunt atunci când nu erau cuminți. Lui Pi și lui Ip nu-i veneau să creadă absurdul acestei etape a jocului, dar o savurau din plin. Instinctele cu care ființele au fost învestite de la facerea lumii erau acum negate și reprimate ca niște apucături de care trebuie să se scape. Oamenii se descotoroseau de ei înșiși și-și căutau alinarea în ceva care nu exista, de fapt. Până într-un punct.

- Avem un dușman, spuse Ip.

- Acesta se numește Dumnezeu, adăugă Pi.

- A luat formă datorită legii întărite de noi.

- Și devine puternic.

- Are putere de a schimba lumea.

- Este așa cum îl conturează oamenii, nimic altceva.

- Nu poate deveni mai puternic decât sunt oamenii.

- Nu ne este dușman, pentru că e încă slab și va avea aceeași soartă ca mulți alții.

- Ne este partener de joc.

- Pentru că el este parte din infinitul nostru.

- Care este infinit mai mare decât infinitul lui.

- Este o ființă scindată, pentru că așa doresc oamenii. Să nu intervenim.

- Să vedem până unde poate merge această fază a jocului și să ne bucurăm de ea.

- Devine din ce în ce mai palpitant.

- Este minunat.

- Este.

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 3

 - Aproape cât o gaură neagră, spuse Pi.

 - Trebuie să facem ceva.

 - Mai trimitem o cometă și punem ceva în loc.

 - Punem în loc mamiferele. Ele sunt mai mici și puțină hrană le va fi de ajuns. În plus, sunt singurele din regnul animal capabile să dezvolte vreo urmă de spiritualitate care să ducă la materializarea propriilor dorințe.

 - Să le dăm o șansă, iar dacă nu va merge...

 - Mai trimitem o cometă sau un asteroid.

 Acum, ce să mai spun și cu afacerea asta? Eu cred că cei doi au dezinformat analele istoriei, dar e dreptul lor s-o facă. Istoria e scrisă de cei puternici, veți spune. Și ei chiar sunt puternici. Atotputernicie, în toată regula. Și nu fictivă. Regula, adică. Eu unul sunt convins că ne ascund ceva.

 Prima cometă a ratat ținta, pentru că cei doi nu credeau că dinozaurii chiar nu au nicio preocupare dincolo de hrană. A doua însă a fost trimisă cu hotărâre direct spre locul unde erau cei mai mulți. Cerul s-a luminat deodată și toată suflarea de pe Terra și-a îndreptat privirea spre acea lumină. Conștiința planetei, prin cei doi, a început să vibreze. Fiecare atom simțea asta, dar ceva le spunea mamiferelor să stea liniștite. Bineînțeles că și din numărul lor au pierit poate mai multe decât se intenționase, iluzia cu liniștea fiind un surogat cu gust tanatic. Dar au supraviețuit cele mai puternice care au răzbit apoi în negura care s-a așternut pe Pământ. O nouă eră începea. Cea dominată de mamifere. Și ce epocă minunată a fost pentru Pi și Ip! Fiecare zi și noapte de pe acest sol era fascinant pentru ei. Nu s-au înșelat. Mamiferele aveau potențial. Totul depindea numai de cum avea să fie folosit pe această planetă. Celelalte nu intră în sfera noastră de interes, după cum sper că n-ați uitat, chiar dacă și acolo se întâmplau lucruri la fel de minunate. Dar de istoria lor se ocupă un altul ca mine pe vreun continent de-al lor.

 Mamiferelor acestora le-a luat foarte mult timp în ani tereștri pentru a evolua. Dar au făcut-o. De fiecare dată ajutați într-un fel sau altul de Pi și Ip. S-au divizat în specii, subspecii, iar o ramură a lor a urcat în copaci, unde își duceau viața într-un dolce far niente pe care cei doi îl gustau nespus prin ei. Se mai legănau pe coadă, mai culegeau o banană, se puriceau în bătaia razelor binefăcătoare ale soarelui, căscau leneș și dormeau până oboseau de atâta somn. Când se trezeau, cei doi simțeau în aceste ființe ceva nou. O agitație interioară care nu putea să fie decât de natură intelectuală. La nivelul lor, desigur. Dar pentru Pi și Ip era ceva cu totul nou. Nicio vietate de pe această planetă nu mai simțise agitație din cauza unei neliniști incomprehensibile. În niciun moment al zilei. Cert este că maimuțele nu știau dacă să se simtă bine sau nu atunci când se trezeau. Aveau o idee de gând care dispărea repede, dar erau din ce în ce mai conștiente, cam așa ca noi, până când, într-o zi, s-au decis să nu mai lenevească în copac și să exploreze lumea. A fost un pas imens pentru toate vietățile de pe Terra și un triumf al rațiunii. Dacă vă este rușine cu faptul că inteligența noastră își trage seva din lene, n-am ce să vă fac. Și, la drept vorbind, nici dumneavoastră nu prea aveți ce face în această privință. Maimuțele înțelegeau riscul și erau gata să și-l asume. Curiozitatea a fost ceva spontan atât pentru Ip și Pi, cât și pentru maimuțe. Nu vă ascund faptul că, văzând că maimuțele au stomac, nu gaură neagră, cuplul nostru a hotărât să le acorde cele mai multe șanse și să riște mai mult cu ele în jocul lor de-a viața.

 Și așa a început marea epopee a omului. S-au gândit că leneviseră prea mult pe o singură creangă și au coborât. Sistemul solar s-a învârtit de foarte multe ori prin galaxie și galaxia prin univers până când oamenii au început să folosească ustensile. (Bine, și maimuțele o fac și nu numai ele, dar aici e vorba despre oameni.) Mai întâi au rămas în grupuri compacte și au populat peșterile. Fructele nu mai erau principala hrană, ci au început a se orienta și către mamifere mai mici, către pești, iar apoi au trecut la mamifere mai mari și au început cu adevărat să vâneze. Și, fiindcă lor le plăceau aceste ființe mai mult decât acestea se plăceau pe ele, deși e cam una și aceeași, au întărit vechea lege ca orice gând, dar gând cu adevărat, de care aceste mamifere erau capabile acum, să devină realitate. Întocmai așa cum s-a întâmplat și cu jocul lor. Acum au transferat latura lor ludică întregii creații.