Ciudățenia mai mare a început când a venit și întunericul. Pe la apus, cam la vreun sfert de oră după ce soarele s-a ascuns repede după orizont, m-am oprit și am văzut norii care se adunau deasupra noastră. Nimeni nu spunea nimic, probabil jenați de scena de mai înainte în care nimeni nu mă crezuse că va ploua. Când chiar a început să picure, nu m-am putut abține să nu le-o zic:
- V-am spus eu că o să plouă! Nu m-a crezut nimeni, am mai adăugat și am plecat mai departe, observând însă fața îngrijorată a lui Linur.
- Marius, a spus el venind lângă mine, cred că ai o problemă foarte mare...
- Eu cred că voi aveți una. Cu mine! Pe mine nu mă crede nimeni. Vă purtați de parcă eu v-am făcut ceva, de parcă aș vrea intenționat să vă pun bețe în roate. De parcă n-aș fi și eu în aceeași oală cu voi toți!
- Nu e nevoie să-ți pierzi firea, băiete. Nu are nimeni nimic cu tine, zău. Doar că... uită-te și tu, arătă el cu mâna spre cer, e senin. Toate stelele...
- Cum să fie... dar m-am oprit și eu cum s-a oprit și el, înțelegând că ne aflam în realități diferite, dar eram totuși în același loc.
Eu mi-am dat seama că Linur nu are cum să spună decât adevărul. În fond, ce interes să aibă să mintă tocmai el. Anton poate că ar fi făcut-o, dar nu Linur. Iar el și-a dat seama că și eu spun adevărul când a văzut că părul și hainele încep să mi se ude... din senin. Asta era prea de tot. Adică ei erau uscați, într-o vreme uscată, la un apus cu un cer senin, iar eu nu vedeam decât nori, nicio speranță de limpezire a cerului și eram deja cu picioarele într-o baltă pe care, desigur, ceilalți nu o vedeau, dar o bănuiau după ghetele mele ude. S-a apropiat Anton de mine, apoi Șandor. Ambii au pus mâna pe mine pentru a se convinge că ceea ce văd nu e ireal și au constatat cu stupoare că eram ud și că picuri mari de apă se prelingeau pe fața și pe hainele mele. S-au uitat într-o parte și în alta. S-au uitat în jurul meu, dar mai ales deasupra mea. Cu siguranță ei vedeau stelele acolo unde eu vedeam nori și apă venind din ce în ce mai multă spre mine. Au privit destul de mult timp cerul în timp ce Linur mă privea în ochi, întrebându-mă din priviri ce se întâmplă. În cele din urmă, mi-a spus:
- Nu-i nimic, ploaia de primăvară trece repede.
- Asta dacă la mine e primăvară, Linur, i-am răspuns eu cu scepticism.
- Da, și asta e posibil. Să fii în alt anotimp, a adăugat el. Dar ce vezi? Măcar ești în același loc?
- Se pare că da. Dacă și voi vedeți munții...
- Îi vedem, s-a grăbit Șandor să spună.
- ...și dacă mai vedeți și copacul de acolo, din dreapta...
Aici am făcut eu o pauză, fiindcă nimeni nu răspunde și mă temeam că vom fi împreună, dar în locuri diferite.
- Eu nu-l văd, a spus Anton îngrijorat.
- În dreapta lui, Anton, i-a spus Șandor cu o voce scăzută.
- A... Tot nu-l văd, a spus el după ce a scrutat peisajul câteva secunde.
- Nu e departe și are flori. Poate...
- Da, simțim mirosul unor flori, dar nu vedeam nimic, a mai spus Linur. Poate pentru că e prea întuneric pentru noi, iar tu, ochi de vultur ce ești, a încercat el să mă consoleze, vezi și în întuneric.
- Pisica vede în întuneric, Linur, nu vulturul, a vrut neapărat Anton să-l informeze pe bătrân.
Atunci Linur a deschis gura să spună ceva, dar, pentru că nu-mi venea să cred ce preocupări are Anton tocmai în acel moment, i-am luat-o înainte, fiindcă o discuție de felul celei inițiate de Anton, chiar nu mi-ar fi schimbat starea de spirit acum:
- Să ne apropiem să-l vedem, nu e chiar departe.
- Nu e nevoie, a intervenit Șandor. Eu îl văd. E acolo.
Nici nu știți cât de bucuros am fost că măcar în același loc ne aflam.
Ploaia a continuat să cadă în rafale. Era tare ciudat să-i văd pe ceilalți uscați în timp ce apa din lumea mea mă uda numai pe mine. Și mă uda până la piele. Fără milă. Începuse să mi se facă frig, așa că am luat haina pe care mi-a oferit-o Șandor și am pus-o pe mine, continuându-ne drumul spre munții care, din cauza tuturor evenimentelor prin care am trecut, mai ales eu, parcă erau tot mai departe, o iluzie spre care ne îndreptam, dar pe care nu puteam s-o atingem, de vreme ce era iluzie. Ei, na, că am început și eu să debitez ce nu trebuie și când nu trebuie. Poate că nu eram chiar așa de diferit de Anton, cel care era în același timp cu noi, sau cel puțin așa credeam noi, dar care cu siguranță nu era în același loc, pentru că părea în afara situației. Concluzia la care pot ajunge este că fetele astea te fac neom și te țin captiv. Dar ce-i mai plăcea lui Anton asta!
Rulis era și mai în dreapta acum. Asta însemna că ne abătusem destul de mult spre stânga. Oricum, faptul că lanțul muntos din față se apropia destul din ce în ce mai mult de noi era semn că nu mai aveam decât vreo două nopți de mers și asta dacă nu ne îngreuna vreo ploaie cu dedicație sau mai știu eu ce altceva.
Mă simțeam destul de ciudat, din nou, că eram numai eu ud și ceilalți se deplasau în cu totul altă vreme decât mine. Dar ce era să fac? Măcar nu mă credeau atât de ciudat pe cât păream înainte de a fi ud. Acum, cel care considera că sunt prea ieșit din sferele normalului eram eu însumi. Adică... ce naiba se întâmpla cu mine? Chiar aș fi vrut niște răspunsuri, dar nu aveam decât frânturi. Era evident că ceva se întâmpla. Asta nu mai era un mister nici pentru Șandor care fusese cel mai sceptic. Dar unde aveau să ducă toate acestea? Înțelegeam că percepeam alte lumi din aceeași lume, alte vremuri, alte vremi chiar.
După câteva gânduri de acestea despre care nu pot să știu cât au durat, m-am hotărât să nu le mai dau atenție și să iau lucrurile așa cum sunt. Pentru a câta oară? Nici eu nu mai știam. Dar nu aveam încotro. Așa că m-am concentrat pe ceea ce aveam împreună de făcut atunci și am lăsat soarta să-și facă jocul cu mine curios să văd unde mă va duce în cele din urmă, pentru că sentimentul unei destinații la care nu mai ajunsesem niciodată se contura tot mai mult în mine.
Ploaia mea a început să se mai rărească, ba chiar printre nori am văzut câteva stele semn că în curând voi fi și eu în rând cu ceilalți și nu voi mai fi ud tot timpul drumului. Asta dacă nu cumva apărea în lumea lor vreo ploaie care să ne ude pe toți.
Cufundat în gânduri, nici nu l-am auzit pe Anton când mi-a spus să mă las la pământ, poate de aceea a venit spre mine și m-a tras el în jos întrebându-mă:
- N-ai auzit? a șoptit el.
- Ce să aud? l-am întrebat foarte mirat, pentru că acum că mă întreba, eram conștient de gândurile mele și de zgomotul ploii care îmi obturaseră timpanele.
- Un alt...
Anton a fost întrerupt de un alt lătrat care venea din spatele nostru și pe care l-am auzit cu toții atât de clar încât cu siguranță era foarte aproape de noi. Ploaia mea încetase, dar tot eram ud până la piele de parcă nu fusesem udat de o ploaie de primăvară, ci de una de vară și care să fi durat vreo două ore.
Instinctiv sau nu, am rupt-o cu toții la fugă peste colina care era în fața noastră pentru că un câine în vremurile acestea nu vine niciodată singur și neînsoțit de oameni, mai știți, nu? Eu am rămas în urmă, fiindcă alunecam pe glodul de pe încălțări, dar acesta a început să se ducă pe măsură ce călcam pe solul uscat al însoțitorilor mei, pentru că, da, ori se uscase, ori revenisem eu cu toate ale mele în lumea celorlalți.
Urcând colina spre culme, de după ea începea să se prefigureze un vârf de clădire dreptunghiulară și mică, de doar câțiva metri în lungime, loc care putea fi salvarea noastră, pentru că simțeam în toți ceilalți că trebuie să ne ascundem undeva și nu am fi putut alerga la nesfârșit. Așa simțeau ei și aveau dreptate, dar clădirea aceea putea tot atât de bine să fie și capcana în care să cădem, capcană care s-ar fi dovedit fatală. Până să le spun eu gândurile mele, ei deja intrau în clădire pe un geam care era la nivelul solului și la care trebuia să te apleci pentru ca să-l poți pătrunde. Nu aveam cum să închidem ceva în urma noastră, pentru că fereastra era fără geam. Doar o urmă de toc metalic se mai vedea. Eram la cheremul celor care ne urmăreau, dacă ne urmăreau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.