PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 1

 Mara dorea de mult să aibă o astfel de discuție cu mama ei, pe care nu o văzuse de aproape cinci ani. Acum, așteptând-o de ceva timp, își dădu seama că relația lor se menținuse cam tot timpul într-o așteptare prelungă. Mult prea prelungă. Părea o perioadă aproape de milenii. Acea perioadă când mama sa lipsea cu lunile de acasă, lăsând-o singură în grija altora, a bunicilor, de care nu era chiar sigură că ar fi chiar bunicii ei, a unei bone obosite de vreme și de atâția copii pe care i-a crescut parcă tot de milenii sau nici ea nu mai știa a cui.

 Plecase de mult timp din țară, nu pentru a-și face un rost, ci pentru a pleca pur și simplu dintr-o societate pe care o respingea de când se născuse, dintr-o lume pe care o știa prea bine, dintr-o viață apăsătoare.

 Deși lumea în care se pare că se integrase era din ce în ce mai sufocantă, mai lipsită de oxigenul din țara ei de baștină, Mara se simțea cel mai bine aici din întreaga lume. Iar în orașul acesta, ea se lăsa în voia ei cel mai bine în această clădire care amintea de niște vremuri când omul mai credea într-un ideal care zăcea în el însuși, în niște aspirații pe care spera să le atingă într-un viitor apropiat. O clădire în formă de moleculă. O ființă, adică o sumă de molecule, se simțea acum cel mai bine închisă într-o moleculă!

 Mama sa se lăsa așteptată în această chimie hiperbolizată. Mara, deși avea și alte planuri, dorea doar să o mai vadă, pentru că relația lor se răcise de prea mult timp, iar acum, ieșită după cum credea de sub aripa mamei, era ea însăși. Era, în sfârșit, o ființă care se putea împăca și cu lumea.

 Scoase telefonul și tastă prelung 2. Sună mai mult decât s-ar fi așteptat.

 - Ajung acum, ajung! Doar că șoferul acesta cred că refuză să se înțeleagă cu mine în engleză și lungește discuția.

 - Bine, atunci. Te aștept. Oricum, mi-am luat liber câteva zile.

 - Nu e nevoie să fii ironică. Nu după atâta timp.

 - Poate că ai dreptate, mamă, încercă Mara să fie împăciuitoare. Să-ți comand ceva?

 - O cafea bună ar fi de ajuns.

 - Aici se face cea mai bună cafea din oraș. Oricum, altceva nu știu să facă și nici nu m-ar interesa. Te aștept.

 Nu a durat mai mult de un sfert de oră și a avut-o parteneră la masă. Aproape că nu a mai recunoscut-o. Era cu totul diferită de cum o știa și mult mai diferită decât și-o închipuise. Mult mai îmbătrânită decât vârsta pe care o avea și mult mai tânără decât se aștepta Mara.

 Era totuși mama ei pe care o îmbrățișă cuprinsă de un oarecare fior de compasiune pentru tot ceea ce putea să fie între ele și nu a fost. În felul ei, o iubea. Ba chiar mai mult decât ar fi vrut să accepte. Încă mai avea emoții când se întâlnea cu ea. Dar mai ales acum avea, pentru că nu știa cum va reacționa.

 - De când nu ne-am mai văzut, parcă ai mai întinerit, spuse mama Marei cu o oarecare urmă de gelozie.

 - Nici tu nu te-ai schimbat, mamă, zise Mara cu complezență pe care femeia o luă drept politețea dintre două persoane care vor să păstreze o oarecare distanță.

 - Este păcat că și în această epocă, distanțele ne sunt mari, insistă ea.

 Brusc, amândouă păreau a fi căzut mult prea repede în acel moment în care nimeni nu mai avea să-și spună nimic. Ba nu, Mara sune...

 - Aici nu e nevoie să fumezi, mamă. Sunt totuși copii prezenți...

 - Poate că ai dreptate, deși, la felul în care văd eu viața, nu-mi dau seama cum le-ar dăuna în cele din urmă, spuse femeia, privind în depărtare pe fereastra care dădea spre centrul orașului.

 Mara se gândi că acum era unul dintre acele momente din viață pe care nu trebuie să le ratezi în relația cu părinții, pentru că, dacă le-ai ratat, nu vei mai fi capabil niciodată să te întâlnești cu o astfel de clipă. De aceea, hotărî să vorbească, oricare ar fi fost urmarea.

- Așa ai procedat și cu mine de-a lungul întregii tale cariere de mamă?