PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 2

 Ea o privi ca și cum ar fi așteptat de mult o astfel de discuție. O discuție eliberatoare pentru ambele femei. Una pe care o aștepta ca pe o întâmplare amânată de secole și a cărei tensiune se acumulase în timp, dar cu care putea trăi destul de mult. Venise momentul eliberării și asta era în același timp și rău, și bine.

 - Cu siguranță că așa a și fost. Nu mai are rost să ne amăgim una pe cealaltă. Când conștientizezi că, într-un final, până și propriul tău copil va muri, multe dintre lucrurile de pe lumea aceasta brusc nu mai au sens. Și această idee ți se întipărește adânc în ființă. Nu te mai părăsește orice ai face.

 - Dar, mamă, lumea trăiește. Uită-te în jur. Viața nu are cum să se reducă doar la moarte. Sau, în fine, nu are cum să-ți domine relația cu propriul copil.

 Ar fi vrut să-i spună în acel moment ce știe ea. Dar s-a abținut și Mara a observat acest efort.

 - Uite că pentru mine nu avea cum să fie altfel. Acesta era lucrul la care mă gândeam ori de câte ori te vedeam. Îmi era extrem de greu să nu mă gândesc la faptul că... până și tu, într-o zi, vei muri.

 Și de data aceasta Mara înțelese mai mult decât putea sau dorea mama ei să articuleze. Știa că ar mai fi vrut să spună că din dragoste avusese o astfel de atitudine. Dar cuvintele mari nu erau în vocabularul mamei sale. Niciodată n-au fost.

 - Înțeleg cum putea să te afecteze un astfel de gând. Nu pot însă să accept că nu ai reușit să treci peste asta pentru mine...

 - Dar pentru tine am făcut-o, Mara, o întrerupse mama ei, trăgând un fum lung din țigară. Eu te înțeleg foarte bine și-mi asum reproșurile tale în totalitate, dar atât am putut eu să fac, și, crede-mă, te rog, că nici nu se putea în alt fel. Nu în situația...

 Mara așteptă, dar mama ei nu mai spuse nimic. Glasul i se stinse în gălăgia copiilor. Se uita pierdută în zarea care acum era străbătută de un avion care zbura la joasă înălțime. Părea să decoleze.

 - Nu, în care situație, mamă? întrebă Mara cu speranță. Dar nu primi niciun răspuns. Mamă, insistă ea, despre care situație vorbești?

 Mama o privi și ochii ei spuneau Marei că este gata să-i destăinuie ceva ce nu putuse mulți ani de zile, dar că aceiași ani o împiedicau să o facă într-o manieră care să nu implice stângăcie. Cu eleganța-i caracteristică, mai aprinsese o țigară, ignorând, astfel, privirile dezaprobatoare ale celor care însoțeau copiii.

 - Este vorba de meseria mea. De toate călătoriile acestea pe care trebuie le fac pentru ca lucrurile să meargă bine. Despre faptul că am fost singură.

 - Eu nu am știut decât că birourile tale se află răspândite în toată lumea. Cu ce te ocupi efectiv, nu am aflat niciodată, și bănuiesc faptul că și acum vei evita să-mi spui. Dar nu-i nimic, o luă Mara înaintea mamei care tocmai deschise gura ca să spună.

 Nu mai apucase.

 - De fapt, zise Mara repede, nu de asta am vrut eu atât de mult să ne întâlnim. Nici pentru a avea o discuție despre tatăl meu pe care nu l-am cunoscut niciodată și despre care nu mi-ai vorbit nimic. M-am gândit să-ți spun că am întâlnit pe cineva. Este destul de serios și durează de ceva vreme.

 Se făcuse o pauză aproape stânjenitoare în care se părea că fiecare așteaptă ca cealaltă să spună prima ceva.

 Mama Marei era mulțumită de vestea pe care o primise. Mult mai mulțumită decât s-ar fi așteptat Mara să fie. Dar uite că era. Fata ei crescuse și era capabilă să aibă o relație cu cineva. Poate că nu greșise chiar atât de mult precum se învinuia. Avea un viitor pe care ea nu a putut să-l aibă vreodată. Va avea și ea copii și va simți poate altfel decât simte ea de când o are. Trebuia să aibă altă soartă decât a ei, iar ea nu avea decât să o vadă cum crește și cum se împlinește ca ființă. Un lucru minunat.