Mara plecă cu umbră de
regret în suflet de la spital. Umbra aceea era ca una din miez de
primăvară, o umbră a unui soare care caută zenitul printre
ramurile cu flori și care știe că insistând cu căldura lui, nu
va face decât să le coacă la timp.
Se urcă în mașină,
convinsă ca mama ei își va urma drumul pe care ea însăși și-l
alese. Mara era și mai convinsă că aceasta era alegerea cea mai
bună. În fond, obținuse de la această vizită a mamei ei mai mult
decât sperase. O recuperase, și asta era cel mai important, pe
lângă celelalte câștiguri pe care le avuse în urma vizitei. Unul
era noua ei misiune despre care încă nu știa prea bine ce să
creadă, dar care-i răsturnase toată filozofia despre viață și
mai ales despre moarte. Niciodată nu s-ar fi gândit că moartea
poate avea o asemenea față.
Știa că mama ei nu va
accepta ca vreo fostă subalternă să o asiste pentru lumea cealaltă
și nici ca fata ei să facă acest lucru. Nu putea alege decât
sinuciderea, pentru că la sinucigași moartea nu vine.
Mara porni motorul și se
îndreptă spre casa unde o aștepta Ilarie. Simțea că vor mai
trece secole, dacă nu milenii până când se va reîntâlni cu mama
ei, undeva, într-un loc la care nici nu se putea gândi acum.
O găsiseră după o
săptămână de la dispariția de la spital. Plecase fără să
spună nimănui unde se duce. Își luase numai hainele de care avea
nevoie. Se descotorosise de un pardesiu, poate din neglijența celui
pentru care nu mai are de ce să mai conteze ceva care înainte era
indispensabil. Nimeni de la spital nu o văzuse când ieșise și
nici camerele de supraveghere nu înregistraseră ieșirea ei nici
din salon, dar nici din spital. Se pare că închiriase o mașină,
un Mercedes S Classe cu care mersese până la ocean. Intrase cu tot
cu mașină în apă, dar aceasta nu înaintă foarte mult, așa că
poliția presupuse că se dăduse jos și-ți continuase drumul. Fu
zărită de un vas peste vreo cinci zile, plutind înspre țărmul
Angliei și fără nicio urmă de animal marin care să fi rupt din
ea ceva. Multe lucruri erau nesigure.
Cert este că Mara nu i-a
făcut funeralii religioase mamei sale. Era convinsă că nu și-ar
fi dorit așa ceva. Ea nu ar fi putut fi afiliată niciunei religii.
Nu avea cum, mai ales că o respinsese toată viața ei, din câte
își dădu seama Mara. Împreună cu Ilarie o incineră și adunase
cenușa într-o urnă pe care o ținu până la revelion deasupra
șemineului noii ei case din Brugge. După întâi ianuarie, călători
pe toate cele cinci continente unde îi aruncase câte o parte din
cenușă. Pe o parte o trimise în spațiu prin mijlocirea unor
astronauți ruși, iar cea a mai rămas a fost îngropat în pământul
orașului în care s-a născut acum sute de ani în urmă. Despre
această ultimă acțiune, Mara nu știa dacă i-ar fi plăcut mamei
sale. În fond, după numele ei, nici nu știa dacă povestea pe care
i-a spus-o a fost adevărată. Ilarie tindea să creadă că nu este
așa. În definitiv, ce mai conta? Important era că Mara se simțea
încă legată de acest orășel uitat de lume din Moldova și, dacă
o parte din mama ei era acolo, se simțea parcă în siguranță. Se
simțea acasă, iar așteptarea de secole care preceda reîntâlnirea
cu mama ei avea să fie suportată mai ușor. O parte din cenușă
însă era cu ea. Păstrase câteva fire pe care le inserase într-un
colier pe care și-l atârnă la gât și la care își duse mână
în timp ce sorbea din cafeaua cea mai bună din capitala Europei,
așa cum îi plăcea ei să creadă. Acordurile celui de-Al doilea
vals se auzeau undeva într-o depărtare pe care nu o putea
identifica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.