CĂLĂUZA - 2

 - Oamenii au potențial, tată, dar ceva îi ține pe loc, spunea Alex la cinele la care participa și Victor uneori. Nu ar fi rău ca noi, tinerii, să schimbăm modul de abordare a lumii și să încercăm să devenim ceea ce ar trebui să fim.

 - Și ce anume ar trebui să fim?

 - Ființe libere, dintre acelea care să nu aibă nevoie de vehicule să se miște dintr-un loc în altul. Dintre acelea care ar putea lua legătura cu alte ființe din celălalt colț al galaxiei. Ființe de lumină.

 - Trebuie să am o convorbire cu mentorul în legătură cu programa pe care o urmează la filozofie? întrebă Victor cu o urmă de umor în glas.

 - Voi, adulții ăștia, luați totul așa în derâdere?

 - Voi, adolescenții ăștia, luați totul așa în serios? Mai bine ai merge mâine la Maria. Este foarte bolnavă și nu știm cât o mai duce.

 Alex lăsă furculița jos și se uită la mama sa care încuviință. Știa că suferă și ea, chiar dacă Maria avea 110 ani. În fond, era mama ei. Niciun om nu e făcut să trăiască veșnic. Cel puțin atâta lucru știa și Alex.

 Totuși, cu toată vârsta ei și cu toată suferința prin care trecea, Maria nu-și pierduse un moment veselia care o dominase de când se născuse. Dovadă era că Alex nu știa mare lucru despre această suferință. Maria fusese un copil vesel, o mamă veselă și o bunică și mai veselă. Parcă nimic nu-i putea șterge zâmbetul de pe buze. Nici la moartea soțului ei nu reușise să stoarcă măcar o lacrimă. Alex simțise întotdeauna că bunica lui știe mai multe decât s-ar cuveni sau, în orice caz, mai multe decât știe toată lumea. Iar el era slăbiciunea ei de când se născuse. Fusese prezentă la nașterea lui, lucru pe care Alex și-l amintea perfect. Era ciudat, da, știa și el asta, dar n-avea ce face. Era prima lui amintire: o față blândă care spunea ceva de neînțeles, într-o limbă pe care nu o vorbea încă. Dar pentru el era limpede că acele cuvinte erau de alinare și de asigurare că totul va fi bine, că lui nu i se poate întâmpla nimic rău atâta timp cât ea era prin preajmă. Și era mai tot timpul prin preajmă. În primul rând, Maria nu stătea departe. Șușara era la numai nouă kilometri de orașul lor. Se ajungea extrem de ușor. Automobilul nici nu apucă să se ridice, că imediat trebuia să se așeze în curtea Mariei. O vizita des, aproape săptămânal, mai ales de când cu moartea bunicului.

 Deși Matilda suferea autentic pentru viața mamei sale, pentru Alex fusese clar de când își cunoscuse mama că nu aprobă felul de a fi al Mariei. Nu că acesta ar fi fost prea bine definit în mintea lui de copil, dar distanța dintre ele era evidentă chiar și pentru străini. Mai târziu, la adolescență, înțelese Alex că, de fapt, lumile celor două erau din dimensiuni diferite. Maria parcă trăia într-un basm, pe când Matilda, în lumea reală. Uimirea și mai mare fusese atunci când își dădu seama că centrul universului ei era el însuși, nu mama sa, nu copilul ei, ci nepotul. Și că, de fapt, basmul era cel real.