ÎNTREABĂ DE BALDUR - 1

 - Povestea asta a dumitale, moșule, nu va fi crezută de nimeni.

 - E doar o poveste... Şi, totuși, voi doi ați ascultat-o cu mare atenție. Acum că am primit asemenea răspuns, aș putea zice că nu mă așteptam, spuse hangiul.

 - Cum zice și moșul, frate, e doar o poveste. Fiecare o consideră cum vrea: bună sau rea. Eu unul o consider bună, chiar dacă nu și adevărată.

 - Hmm... Asta pentru că-ți lasă un loc acolo după moarte. Eu am să mor bătrân, mai bătrân decât acest moș, și n-am să regret nimic, pentru că nu va mai fi nimic.

 - E greu să trăiești cu asemenea gol în suflet, tinere. O speranță trebuie să ai și tu la cineva, la...

 - N-am moșule, nici la dumnezeu, nici la diavol. Singura speranță e la mine. Viața mea e în mâinile mele și voi avea grijă de ea cât mai mult. Cei ce mor de tineri au ce regreta. Eu, însă, voi trăi destul, atât cât să nu am nevoie de astfel de personaje de poveste.

 - Ai grijă, frățioare, să nu mânii pe Dumnezeu.

 - Fii pe pace, frate Alsar, am să veghez eu asupra dumitale, dacă ți-e frică de arătări de poveste, și Candor râse gros, dând apoi o cană de vin pe gât.

 Vântul bătea afară cu furie, ca la sfârșit de lume, și arunca stropii de ploaie peste tot hanul în care se aflau cele câteva suflete. Focul însă îi făcea pe cei din interior să ignore vremea de afară și să-și vadă de ale gurii și de cele ce tocmai discutaseră. Căzură pe gânduri după râsul lui Candor. Chiar el însuși nu mai avea ce spune, cumva ca o recunoaștere a faptului că poate mersese prea departe de data aceasta. Și de data aceasta.

 Ploaia continua să cadă în rafale puternice atunci când Alsar și Candor merseră în camerele lor să se culce. Cei câțiva oșteni care-i însoțeau aveau să se odihnească în grajd pentru a avea grijă de animale și de armele de care aveau certitudinea că se vor folosi a doua zi. Mâncaseră bine, băuseră cu măsură, dar căpeteniile le-au poruncit a nu se îndepărta de ce-i al lor, chiar dacă știau bine locul și cunoșteau pe hangiu de prea multă vreme. Precauția era mai sfântă decât orice. Asta le poruncise și ducele când le-a spus ce au de făcut. Pentru ca nimeni să nu bănuiască faptul că tocmai pe acolo ar fi luat-o, iscoadele inamice nu aveau alt loc pe unde să se strecoare decât prin cheile acestui râu de munte care curgea dincolo de han, departe de granițele regatului. De nimicirea lor depindea victoria ducelui. Tocmai de aceea el trimisese oamenii lui de încredere pentru o astfel de slujbă periculoasă și cu miză mare. Oameni în izbânda cărora se încredea.

 Alsar, fratele mai mare, om cu credință în Dumnezeu și Maria Fecioara, calm și înțelept, putea organiza un atac puternic și rapid cu ajutorul fratelui lui mai mic, Candor, pe care oamenii îl ascultau pentru caracterul lui hotărât și lipsit de orice credință care nu-şi avea rădăcini în această lume. Aveau mai mare încredere în brațul lui Candor, decât în al lui Alsar, dar, dacă era să pună la îndoială judecata cuiva, nu pe a acestuia din urmă o puneau. Ducele s-a gândit bine când a ales. Un om înțelept alături de unul puternic. Trebuiau să reuşească.

 Candor a adormit repede, așa cum făcea de obicei. Nu a băut nici el mai mult de două căni, pentru a fi limpede a doua zi. Dar Alsar nu putu adormi atât de repede precum o făcea cel mic. Se gândea la povestea bătrânului. Dacă o fi adevărată? Credința lui îi spunea că nu are cum să fie. Dar Purgatoriul? Purgatoriul acesta era ceva ce ar putea avea legătură cu povestea moșului, da. Hangiul spusese că el o auzise de la bunicul lui și acesta de la tatăl sau și tot așa. Povestea nu avea început. Cel puțin, nu unul clar. Dar ceva îl măcina și nu ar fi trebuit s-o facă. Spuse de mai multe ori aceeași rugăciune, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât, dar somnul veni foarte greu. Și, când adormi, se trezi imediat. Era deja spre dimineață.

 Își încheiară socotelile cu hangiul, încălecară în grabă și plecară înainte ca soarele să răsară. Era încă noapte și întunericul îi ferea de priviri indiscrete o bună perioadă de timp. Ploaia se mai domolise, dar nu încetase. Aceasta nu putea fi un lucru rău. Buni cunoscători ai zonei, nu aveau de făcut decât să fie atenți la ce-i în jurul lor, iar vântul și stropii le vor acoperi eventualele zgomote pe care le-ar scoate caii chiar și cu botul legat.

 - Unde o fi feciorul acela al dumitale? întrebă Alsar pe Gurda după o vreme de mers prin pădure. Cred că trebuia să fi ajuns până acum.

 - Ai dreptate, răspunse un bărbat între două vârste. Dacă nu ajuns până acum, pesemne că a căzut.

 - Să nu ne pripim.

 - Liniște, spuse Candor, apropiindu-se ușor de Alsar.

 Toți și-au pregătit armele, iar arcașii căutau deja ținta.

 Când a ajuns în dreptul său, fiul lui Gurda a simțit lama tatălui său pe gât, nimic mai mult.

 - Sunt eu, tată.

 - Vorbește, îl îndemnă Alsar.

 - La cascadă nu e nimeni. Iscoadele nu au ajuns încă. Acolo a rămas Iștar, după cum ați poruncit, iar Sulva și Valdor sunt pe urmele lor. Când se vor apropia, Valdor, care le merge înainte, ne va da de știre, iar Sulva, cu oamenii lui, le va tăia calea.

 - Perfect, murmură Candor.