UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 5

 Mergea să-l aducă. Nu știa cât va dura. Nu știa dacă va reuși. Merita însă să încerce. Era singura lui rudă pe care ar fi put să o cunoască. Era singurul om care parcă striga la el, de acolo de foarte departe, ca să-l cunoască. Între ei era o legătură pe care nu o putea descrie și care nu avea bariere. Ar fi putut, credea Nemi, să-și simtă bunicul de la o distanță la care nu se putea gândi nicio ființă și nici Dumnezeu. Era o legătură pe care uneori o simțea fizic. De aceea ceva îi spunea că Andrei vrea să fie găsit, că ar vrea să se întoarcă, dar că poate aștepta un impuls, o chemare din adâncuri, de la cineva anume, iar acel cineva nu putea fi decât singura ființă cu care mai avea o legătură în acest univers: Nemi.

 Udefijii l-au anunțat după trei ore că se apropie de stația găurii negre. Deși gravitația era cu siguranță cu mult mai mare decât ar fi crezut Nemi, motoarele performante ale udefijilor compensau fără cusur. Nimic nu se simțea. Nicio schimbare. Totul era ca în momentul când au părăsit stația de pe planeta natală a acestor ființe.

 Se ridică din scaun doar când semnalul luminos i-o permise și se deplasă către căpitanul navei pentru a-i mulțumi.

 - Mergeți cu succes, domnule. Nu mai zăboviți. Universul în care plecați, cel vecin cu al nostru, trece prin schimbări extraordinare. După ce el își va fi încheiat ciclul, urmează al nostru și încă un pas spre atingerea conștiinței totale. Vă așteptăm cu nerăbdare înapoi. Orice pierdere a universului nostru ne costă extrem de multe veacuri de întârziere în atingerea stadiului de conștientizare așteptat. Și nu vă faceți griji, nimic din univers nu se pierde. Mai devreme sau mai târziu, veți fi înapoi. Dar mai bine mai devreme.

 - Și eu îmi doresc să vin înapoi cât mai repede posibil.

 Chiar și-ar fi dorit asta extrem de mult. Și-ar fi dorit nici să nu fi plecat în această călătorie care nu avea niciun orizont limpede. Ar fi putut să pună pe altcineva s-o facă, dar oricine altcineva nu ar fi reușit în această misiune. Nimeni altcineva. Ca de foarte multe ori, și-ar fi dorit să nu fi fost în situațiea în care se afla, dar parcă numai acum și-o dorea sincer alta. Nu dorea să plece, dar în același timp dorea. Nemurirea îi oferea avantaje incredibile, inimaginabile, dar parcă în acest moment ar fi vrut să meargă să întrebe și el de ce sunt toate cum sunt. Și totuși nu putea. Era mai atras de dorința de a-și aduce bunicul înapoi și de a-l întâlni, decât de cea de odihnă. Știa, de aici, de departe, că Andrei gândea la fel.

 Trecu prin tubul care făcea legătura între nava udefijilor și stația găurii negre. Pășea încet, oarecum speriat de ceea ce urma să se întâmple. Era a doua oară când i se întâmplă să fie speriat. Prima dată fusese atunci când se născuse. Tot timpul cât a fost în pântecele mamei sale a fost conștient de ceea ce i se întâmplă, însă nu înțelegea. Nu i-a scăpat nimic. Auzea zgomote, dar nu le înțelegea. Erau înfundate, uneori armonioase. Dar, după o perioadă, universul în care apăruse începu a se convulsiona și apucă pe un drum la capătul căruia nu știa ce va găsi. Momentul acel dintre primul spasm și contactul fizic direct cu lumina și frigul a fost teribil. Incertitudine, frică, spaimă, regret, alunecare, incapacitate fizică, senzația de sufocare atroce, durere în zona pieptului, durere, durere, lumină, tăcere. A fost un bebeluș care nu a plâns când a fost scos din pântece, atât era de uimit și speriat.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 4

 Se pare că tot universul știa de înfrângerea suferită de oameni în Andromeda, galaxie stăpânită până și în prezent în mare parte de aceste ființe artificiale create de însăși mâna omului. Oamenii au fost alungați de acolo pe vecie. Așa s-a întâmplat și cu celelalte ființe care stăpâneau galaxia. O mare rușine pe obrazul fiecărei ființe umane, în fond.

 Cu toate acestea, udefijii sunt grijulii cu noi. Religia lor, prin permisivitatea ei exagerată, poate că e mult mai complexă și mai misterioasă decât se știe, gândi Nemi. În fond, nemuritorii erau printre cei care beneficiau cel mai mult de tehnologia lor de a trece dintr-un univers în altul, iar acești străini din capăt de univers nu doreau nimic în schimb. Erau sincer bucuroși că pot face așa ceva.

 Nemi nu era nostalgic după acele vremuri în care omenirea mai avea de spus un cuvânt cel puțin în galaxie, dacă nu în univers. Era bucuros că au trecut. Nu, inima nu i se pietrificase, dar nici mult nu mai avea. Recunoștea foarte multe defecte în rasa umană, dar simpatia lui nu se îndrepta către aceasta. Pentru ea nu avea decât o înțelegere distantă. Cu toate că a fost o perioadă extrem de scurtă chiar și pentru el când a gustat din omenire, încă îi mai simțea gustul. O urmă destul de fadă în cerul gurii care se transfera acum, din nou, tot lui, prin aceste bucate, cum i-ar fi plăcut bunicului lui să le spună.

 Andrei, bunicul lui, era motivul pentru care pleca acum din tot ceea ce cunoștea el. Nu se simțea deloc confortabil în afara pielii lui proprii. Trebuia să se ducă să-l aducă nu dintr-un univers vecin, ci din altul vecin cu cel vecin în care intra acum. În timpul pe care l-a petrecut în acest univers, și era destul de mult de acum, aflase că structura vieții era organizată într-un fel de mandală. Universuri în alte universuri pe care, prin anumite metode, le puteai tranzita sau în care puteai rămâne pentru perioade chiar lungi. Și asta dacă spiritul tău se acomoda. Universul nostru era al doilea dintr-o mandală despre care nu știa mai nimeni câte universuri are. Andrei era în al patrulea. Avea această informație de la un alt nemuritor care a fost împreună cu el în acel univers.

 Nemi ducea acum o veste bunicului său. Planeta de baștină a oamenilor, Terra, era pe cale se a fi înghițită de soarele care o protejase atâtea miliarde de ani. Sistemul solar al acestor ființe bipede de o evoluție spirituală îndoielnică se apropia de un final pe care cei nemuritori aveau privilegiul de a-l putea admira chiar din interior. Oamenii părăsiseră de foarte mult timp planeta, dar colonii se mai găseau pe ici e colo prin norul lui Oort, acolo unde nostalgicii rămăseseră să îndure frigul spațiului, departe de orice sursă de căldură naturală. Soarele era acum rece.

 Restul s-a risipit prin galaxie, sau prin cele apropiate. Nu au mai putut niciodată să fie toți la un loc și nu se arătau șanse ale schimbării situației. Părea că oamenii își aleseseră singuri un drum pe care nu doreau să se mai întoarcă. Era cel al singurătății, al incapacității de a coopera, de a fi împreună. Se apărau când era nevoie, se ajutau, dacă puteau, se bucurau când erau pentru puțin timp împreună, apoi fiecare pleca în lumea lui. Ceva din trecutul lor nu-i mai lăsa să fie împreună. Așa ceva nu se mai auzise în întreg universul, dar uite că se întâmplase.

 Puțini au ajuns la marginea acestui univers, așa cum a făcut-o Nemi în ultima perioadă. Nu a mai avut un loc stabil în care să poposească mai mult de trei milenii de foarte mult timp. Se retrăsese încet către acest loc frecventat numai de nemuritorii universului și de gazdele lor.

 Se gândea că bunicul ar fi vrut să guste acest dezastru în care se afunda Terra. Poate, se mai gândi Nemi, ar fi făcut-o cu un gust nostalgic, deși, după cum îl știa el de la mama sa, șansele ca Andrei să fie nostalgic după vreo ființă care va fi populat vreodată acea planetă erau la fel de îndepărtate, pe cât de departe se afla Andrei însuși acum.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 3

 Nemi își dădu seama că udefijul nu-și folosise abilitățile pentru a-i citi gândurile. Era doar o problemă de logică și intuiție aflată la discreția oricărei ființe înzestrate cu un dram de rațiune și ceva mai multă simțire. Păși mai departe în culoarul către nava care-l va duce pe buza găurii negre. (Denumirea științifică din trecut a buzei era aberantă, după cum știa toată lumea.) Era un culoar ca un tub. Un tub subțire cu câteva hublouri deasupra capului din doi în doi metri. Nimic spectaculos. Culoarul urca domol către o cameră puternic luminată. Acest coridor îi aducea aminte de ceva foarte vag. De terminalul unui aeroport din vechime sau poate de altceva. Nici ele nu știa. Nu putea fi sigur de ceea ce-și amintea... de ceea ce-și mai amintea.

 Urcă în nava elegantă, unde totul era învăluit în nuanțe alese de alb.

 - Bună ziua, domnule, spuse unul dintre piloți. Este o onoare pentru noi să vă avem la bord.

 - Vă mulțumesc...

 - Călătoria va dura trei ore standard, standardul dumneavoastră, desigur. Spre finalul ei veți simți o intensificare a gravitației. Gaura aceasta neagră spre care ne îndreptăm nu este tocmai obișnuită. Este enormă și câmpul artificial al navei nu poate compensa în totalitate. După ce veți pleca de pe stație, nu veți mai simți acest disconfort.

 - Așa este. Nici nu voi mai avea cum să îl simt, nu-i așa?

 - Aveți dreptate, domnule. Dar, până atunci, vă rog să vă faceți comod. Imediat după desprindere de docuri, vă va fi servită masa. Cu atât de puțini pământeni rămași în acest univers, meniul este destul de limitat, dar sunt convins că veți găsi ceva pe gustul dumneavoastră.

 Atât de puțini pământeni... Cuvintele îi sunau atât de straniu în gând. Atât de puțini pământeni... Într-adevăr. Iar unii dintre ei nici nu se mai aflau în acest univers. Au ales altă cale, însetați de cunoaștere, de noi aventuri. Există unii care nu se satură niciodată, își spuse Nemi. Iar unul dintre ei era propriul său bunic. Sau poate că propriul său bunic dorise doar să evadeze. Cine știe?!

 Luă loc într-un scaun elegant făcut dintr-un material care imita catifeaua, dar era mult mai plăcut la atingere. Când se cufundă în el, scaunul îi împrumută forma pentru o relaxare cât mai dulce.
 Masa i-a fost servită de către unul dintre angajații acelui zbor, nu de un art-cord. Udefijii erau ființe cu adevărat meticuloase. Deși nemuritorii nu aveau nevoie de mâncare, ei totuși aveau cunoștință de faptul că Nemi nu-și refuza și această plăcere, mai ales atunci când nu se simțea chiar în largul său. Era posibil ca ei să fi știut asta, fără ca să-i invadeze intimitatea așa după cum pretindeau? Nemi știa că nu făceau nimic din care să lezeze celelalte specii cu care intrau în contact. Erau conștienți de disconfortul pe care-l simt oamenii atunci când au în preajmă entități artificiale, un art-cord, cum spuneau ei.