Faceți căutări pe acest blog

marți, 3 decembrie 2019

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 3


 - Aproape cât o gaură neagră, spuse Pi.
 - Trebuie să facem ceva.
 - Mai trimitem o cometă și punem ceva în loc.
 - Punem în loc mamiferele. Ele sunt mai mici și puțină hrană le va fi de ajuns. În plus, sunt singurele din regnul animal capabile să dezvolte vreo urmă de spiritualitate care să ducă la materializarea propriilor dorințe.
 - Să le dăm o șansă, iar dacă nu va merge...
 - Mai trimitem o cometă sau un asteroid.
 Acum, ce să mai spun și cu afacerea asta? Eu cred că cei doi au dezinformat analele istoriei, dar e dreptul lor s-o facă. Istoria e scrisă de cei puternici, veți spune. Și ei chiar sunt puternici. Atotputernicie, în toată regula. Și nu fictivă. Regula, adică. Eu unul sunt convins că ne ascund ceva.
 Prima cometă a ratat ținta, pentru că cei doi nu credeau că dinozaurii chiar nu au nicio preocupare dincolo de hrană. A doua însă a fost trimisă cu hotărâre direct spre locul unde erau cei mai mulți. Cerul s-a luminat deodată și toată suflarea de pe Terra și-a îndreptat privirea spre acea lumină. Conștiința planetei, prin cei doi, a început să vibreze. Fiecare atom simțea asta, dar ceva le spunea mamiferelor să stea liniștite. Bineînțeles că și din numărul lor au pierit poate mai multe decât se intenționase, iluzia cu liniștea fiind un surogat cu gust tanatic. Dar au supraviețuit cele mai puternice care au răzbit apoi în negura care s-a așternut pe Pământ. O nouă eră începea. Cea dominată de mamifere. Și ce epocă minunată a fost pentru Pi și Ip! Fiecare zi și noapte de pe acest sol era fascinant pentru ei. Nu s-au înșelat. Mamiferele aveau potențial. Totul depindea numai de cum avea să fie folosit pe această planetă. Celelalte nu intră în sfera noastră de interes, după cum sper că n-ați uitat, chiar dacă și acolo se întâmplau lucruri la fel de minunate. Dar de istoria lor se ocupă un altul ca mine pe vreun continent de-al lor.
 Mamiferelor acestora le-a luat foarte mult timp în ani tereștri pentru a evolua. Dar au făcut-o. De fiecare dată ajutați într-un fel sau altul de Pi și Ip. S-au divizat în specii, subspecii, iar o ramură a lor a urcat în copaci, unde își duceau viața într-un dolce far niente pe care cei doi îl gustau nespus prin ei. Se mai legănau pe coadă, mai culegeau o banană, se puriceau în bătaia razelor binefăcătoare ale soarelui, căscau leneș și dormeau până oboseau de atâta somn. Când se trezeau, cei doi simțeau în aceste ființe ceva nou. O agitație interioară care nu putea să fie decât de natură intelectuală. La nivelul lor, desigur. Dar pentru Pi și Ip era ceva cu totul nou. Nicio vietate de pe această planetă nu mai simțise agitație din cauza unei neliniști incomprehensibile. În niciun moment al zilei. Cert este că maimuțele nu știau dacă să se simtă bine sau nu atunci când se trezeau. Aveau o idee de gând care dispărea repede, dar erau din ce în ce mai conștiente, cam așa ca noi, până când, într-o zi, s-au decis să nu mai lenevească în copac și să exploreze lumea. A fost un pas imens pentru toate vietățile de pe Terra și un triumf al rațiunii. Dacă vă este rușine cu faptul că inteligența noastră își trage seva din lene, n-am ce să vă fac. Și, la drept vorbind, nici dumneavoastră nu prea aveți ce face în această privință. Maimuțele înțelegeau riscul și erau gata să și-l asume. Curiozitatea a fost ceva spontan atât pentru Ip și Pi, cât și pentru maimuțe. Nu vă ascund faptul că, văzând că maimuțele au stomac, nu gaură neagră, cuplul nostru a hotărât să le acorde cele mai multe șanse și să riște mai mult cu ele în jocul lor de-a viața.
 Și așa a început marea epopee a omului. S-au gândit că leneviseră prea mult pe o singură creangă și au coborât. Sistemul solar s-a învârtit de foarte multe ori prin galaxie și galaxia prin univers până când oamenii au început să folosească ustensile. (Bine, și maimuțele o fac și nu numai ele, dar aici e vorba despre oameni.) Mai întâi au rămas în grupuri compacte și au populat peșterile. Fructele nu mai erau principala hrană, ci au început a se orienta și către mamifere mai mici, către pești, iar apoi au trecut la mamifere mai mari și au început cu adevărat să vâneze. Și, fiindcă lor le plăceau aceste ființe mai mult decât acestea se plăceau pe ele, deși e cam una și aceeași, au întărit vechea lege ca orice gând, dar gând cu adevărat, de care aceste mamifere erau capabile acum, să devină realitate. Întocmai așa cum s-a întâmplat și cu jocul lor. Acum au transferat latura lor ludică întregii creații.


sâmbătă, 12 octombrie 2019

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 2


 Să nu credeți că am reprodus întocmai ceea ce au discutat ei. Nu a fost o discuție propriu-zisă, ca între doi oameni, ci a fost mai degrabă ca o lumină care i-a străbătut așa cum se întâmpla de fiecare dată când mai aveau câte o idee grozavă. O lumină ce trece prin două puncte mai mici decât diminutivul celui mai mic lucru pe care noi, ființele materiale, îl cunoaștem. Închipuiți-vă ceva inexplicabil și de neînchipuit, dacă puteți. Ei, de acolo a început totul.

 Au pus detaliile la punct. Toate detaliile pe care dumneavoastră le vedeți sau nu în acest univers. Desigur că sunt multe care așteaptă să fie descoperite, iar altele care nu vor fi niciodată descoperite. Unele nici nu au apărut încă. Farmecul jocului s-ar spulbera dacă anumite tehnici ne-ar fi cunoscute, nu-i așa ? Ei însă le-au cunoscut pe toate instantaneu atunci când au început jocul. Nimic nu le scăpă.
 Așa că la întrebarea de veacuri a oamenilor dacă există viață în afara Terrei, pe Marte, eventual, aflați că răspunsul era și este chiar sub nasul nostru. Sau, în fine, ceva mai sus de apexul nasului nostru. Desigur că există viață și pe Marte, fiecare firicel de pe planeta roșie este locuit de Pi și de Ip în același timp. Marte însăși este ființată de ei în același timp. Tot ce este în spațiul interstelar este Ip și Pi în același timp. Nu, nu există vid în univers. Vidul este un concept inventat de oameni care nu are nicio bază universalo-logică, ca să spun așa.
 Pământul e o planetă ca oricare alta în univers. Ne vom ocupa de ea în această prea scurtă istorie, pentru că istoria universului se oglindește perfect în apele oceanului planetar de pe Terra. Diferențele specifice sunt futilități hermeneutice în acest caz.
 Știți povestea: pământul s-a format din pulbere de stele, iar stelele la fel. Aiurea! Chiar așa?! Păi, ce v-am spus mai înainte, ha?! Ip și Pi le-au făcut. Da, continentele s-au despărțit și viața a evoluat pe această planetă așa cum trebuia să se și întâmple. Terra a fost însămânțată de către Ip și Pi printr-o cometă, și ori de câte ori doreau să mai schimbe ceva în acest sistem solar și pe această planetă, mai trimiteau câte o cometă sau însămânțau un asteroid cu care mai provocau câte o calamitate naturală. Astfel, au apărut plantele și bacteriile din apă și ulterior unicelularele și pluricelularele. Aceste organisme le-au plăcut atât de mult, încât au hotărât că trebuie să se dezvolte mult mai mult decât plantele care au fost de la început viața cu cel mai înalt grad de înțelepciune de pe planetă. Gândiți-vă bine acum și veți vedea că nu aveți mijloc de a nega această aserțiune. Până vor reuși cele două tipuri de ființe să comunice între ele, va mai curge multă cerneală pe marginea și mai ales în centrul tomurilor științifice. Până atunci, ele coexistă într-o armonie care rareori a fost periclitată și niciodată întreruptă. Animalele, căci așa le vom spune, chiar dacă sunt dintr-o celulă sau mai multe, au evoluat nestingherite miliarde de ani și fiecare dintre ele avea conștiință așa cum o am eu sau o aveți dumneavoastră. Sau poate nu chiar ca mine... sau ca dumneavoastră. Dacă nu vă vine să credeți, aflați că tot ceea ce este material în acest univers este dominat de conștiință într-un fel sau altul, dar de aceeași intensitate la niveluri diferite. O piatră are conștiința ei de piatră care este la fel de intensă așa cum este conștiința omului. Ce vi se pare ciudat în asta? Dacă nu mă credeți, întrebați-l pe Pi sau pe Ip atunci când vă veți întâlni cu ei.
 Animalele acestea au început să umple pământul și să-l stăpânească. Dar celulele dintr-un organist au evoluat în așa hal, încât au creat organisme extrem de complexe și de mari care acum populau Pământul și, în lupta lor de a exista, se războiau între ele.
 Vi-i prezint pe dinozauri. Ei sunt, da! Niște ditamai ființele prin care Ip și Pi se simțeau veseli în jocul lor de-a existența. Erau niște minuni de ființe. Populau toată planeta și o dominau chiar. Erau mari, frumoase, puternice și oarecum inteligente pentru nivelul lor, mai ales cele care mâncau pe celelalte. N-aveau încotro. Trebuiau să gândească la felul în care să-și procure hrana. Lor nu le creștea mâncarea în copaci sau pe jos. Problema cu ei era că mai tot timpul erau hămesiți și nu-i preocupa decât burta. Iar felul lor principal fugea mereu când îi vedea. Ce viață mai era și asta?! Până la urmă, ce puteau face și ei? Cel mai grav era însă faptul legea care trebuia să le materializeze gândurile nu se manifesta decât în limitele nevoilor lor biologice și atât. Burta chiar că le era mare!

marți, 5 iunie 2018

O CONTRAISTORIE A UNIVERSULUI CUNOSCUT ȘI NECUNOSCUT - 1


Fu prăpastie ? Genune ? Fu noian întins de apă ?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,[...]
Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur.
M. Eminescu, Scrisoarea I 
Dar, de fapt, nu era un singur punct, ci erau două, și nu erau puncte. Stăteau în întuneric, dacă ar fi fost să privim cu ochii noștri umani. Numai că nu aveam cum. Nici nu existam și nici nu vom fi existat decât peste câteva miliarde de ani. Desigur, în eternul în care cele două elemente, pentru că, vă repet, nu erau puncte, ființau, eram în stadiul de proiect, dar nici ele nu știau exact ce le va rezerva viitorul în celula aceasta de timp pe care și-o propuneau.
 Și, fiindcă nu erau puncte, trebuie să vă spun ce erau. Erau mai multe puncte care formau o singură linie, ar spune un matematician. Pentru că, ce e linia, dacă nu mai multe puncte la un loc? Ei bine, aceasta era o simplă linie și nu era formată nicidecum din puncte. Era o linie însoțită de altă linie care-i stătea mereu aproape și cu care nu se intersecta niciodată, pentru că nu avea de ce. Se învârteau ambele una în jurul alteia în formă de spirală și între ele aveau niște ramificații care plecau de la una spre cealaltă și înapoi. Erau ca o formă de ADN numai că existau undeva, într-o dimensiune foarte greu accesibilă ființelor omenești și, în înțelepciunea și puterea lor, nu aveau nevoie de nimic. Știau totul. Nu exista secret pentru ei și se simțeau mai mult decât bine în starea în care se aflau. Timp nu exista. Spațiu, prea puțin, dar oricum nu-i deranja. Erau cele două... Mi-e greu să le spun cumva, dar am să le spun entitatea Pi și entitatea Ip, și asta doar de dragul narațiunii, pentru că, sincer să vă spun, nimeni nu are idee de cum îi cheamă, sau dacă îi cheamă într-un fel. Felul de a numi lucrurile este o boală incurabilă a oamenilor. De cele mai multe ori, Ip și Pi înșiși se confundă între ei, de nu mai știu care eu este eu sau tu sau dacă tu este eu sau eu nu mai este eu. Cert este că nici pe ei nu prea îi preocupa situația și nu și-au pus problema să-și dea nume. Nu aveau de ce. Ei nu sunt oameni.
 Dar, uite că, în înțelepciunea lor atât de profundă, le veneau și idei noi. Până acum se îndeletniciră cu multe idei pe care le-au dus până la capătul capătului și fie au rezolvat-o pe fiecare și au înmagazinat-o în memoria lor imensă, fie au continuat-o și au născut, astfel, alte idei. De data aceasta, Pi fu cel căruia îi venise o idee nouă.
 - Uite, a zis Pi, am stat și am chibzuit și mi-a venit ideea jocului.
 - A jocului, spuse mirat Ip sub formă de aserțiune.
 Trebuie să mai știți că pentru ei nu exista noțiunea de întrebare. Ei aveau numai răspunsuri la întrebările pe care nu și le puneau niciodată.
 - Da, jocul. Vreau să creez un univers în care să pun sămânța existenței. Să fie acolo materie.
 - Să fie materie, încuviință Ip.
 - Da. Un univers care să evolueze în timp și spațiu.
 - Să fie timp, mai spuse Ip.
 - Îl vom naște din noi și ne vom juca cu el. Îl vom popula cu corpuri incandescente.
 - De foc, aș dori să fie.
 - De foc, Ip, de foc vor fi. În jurul lor să fie alte corpuri și incandescente de foc, dar mai ales dintr-o materie mai densă. Pe ele ne vom naște noi sub forma unor ființe.
 - Sub forma multor ființe. De toate felurile. Iar toate aceste corpuri și ființe vor fi adunate în grupuri de corpuri incandescente. Tot noi ne vom naște și în aceste corpuri.
 - Fiind așa de multe cum vrem noi, interveni Pi, vor avea o gravitație mare și, de aceea, în mijlocul lor se vor forma, negreșit, niște hăuri energetice imense în raport cu corpurile incandescente. Pe acolo vom pătrunde și vom ieși din jocul acesta al nostru. Fiecare fir de materie va fi noi și noi vom fi fiecare fir de materie. De aceea, tot ce va mișca acolo, pentru că nimic nu va fi stabil, ne va fi cunoscut. Toate elementele vor evolua prin noi și noi prin ele. Va fi ceva... nou.
 - Îmi place acestă ideea a ta, îi spuse Ip lui Pi. Joc. Ființe vom fi noi, împărțiți în foarte multe bucăți, Pi.
 - Desigur. Nu avem de unde să luăm alte ființe, de vreme ce numai noi doi suntem cu legăturile dintre noi. Dar nu ne va veni greu să ne multiplicăm și așa vom trăi experiențe pe care altfel nu aveam cum să le trăim. Va fi o nouă idee grozavă. Joc.
 - Care fie se va termina, fie va continua.
 - Totul depinde numai de noi.
 - Cum noi vom fi fiecare ființă...
 - Și fiecare ființă va fi noi...
 - Legea care ne guvernează pe noi, îi va domina și pe ei.
 - Gândurile devin realitate.
 - Gânduri materializatoare.
 - Să vedem unde ne duce această nouă ideea a noastră.
 - Să fie joc.
- Să fie Joc.

vineri, 20 aprilie 2018

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - ultima

 Nu-și văzuse bunicul niciodată, iar acum avea ocazia de a sta de vorbă cu el. Mama sa nu-i facilitase nicio întâlnire cu el. De fapt, Mara, la rândul ei, nu-l cunoscuse, pentru că alesese să plece de pe Terra și apoi din univers.
 Îl treceau emoțiile. Auzise atâtea și atâtea despre el. Lui i se datora starea în care se afla și tot lui i se datorau toate cunoștințele pe care le-a acumulat în decursul a miliarde de ani pe care i-a petrecut în viață. Nici măcar nu știa cum arată, fiindcă în casa lor nu fuseseră pătrate fotografii sau înregistrări cu el. De fapt, nu fuseseră păstrate decât extrem de puține amintiri despre trecut în familia lui. Când te gândeai la capacitatea lor de a transcende timpul, ți se părea inutilă o astfel de îndeletnicire, dar el nu avea această capacitate, iar legăturile familiale erau importante. Nici el nu știa de ce. Poate pentru că nu dorea să facă această trecere singur. Poate că se temea ca starea lui de nemurire dobândită ereditar să nu conteze în fața celui care îl făcuse pe Andrei nemuritor. După atâtea miliarde de ani petrecute în lume, gândul că i-ar fi refuzat răspunsul final nu-l înspăimânta atât de mult pe cât îl înspăimânta posibilitatea de a o lua de la capăt. Într-un fel, avea nevoie de Andrei mai mult decât își dădea el însuși seama.
 Ateriză nava la mică distanță de a lui Andrei care venea deja în întâmpinarea sa.
 - Ai trecut prin destul de multe necazuri ca să mă aduci aici, îi spuse Andrei cu un zâmbet admirativ și rece în același timp.
 - Și cred, totuși, că dacă nu ai fi vrut, nu ai fi venit, spuse Nemi sugrumat de emoții.
 După o pauză în care niciunul nu mai spuse nimic, Nemi se hotărî să rupă tăcerea care-i apăsa mai mult decât soarele roșu gigantic ce amenința să-i înghită.
 - Mă gândeam că poate vrei să vezi cum dispare Pământul în care te-ai născut.
 - Știi bine că pot să văd acest spectacol ori de câte ori doresc... Dar nu cu tine aici... adăugă Andrei privindu-l direct.
 - Îți mulțumesc pentru că mi-ai ascultat chemarea. Am avea atâtea să ne spunem, dar tăcerea a fost mijlocul nostru de comunicare cel mai eficient, nu-i așa?
 - În situația noastră, nici nu poate fi altfel, spuse Andrei privind acum spre Soare.
 Nemi îndrăzni apoi să-l întrebe ceea ce dorea de foarte mult timp:
 - De ce nu ai ținut legătura cu noi, bunicule?
 La auzul apelativului, lui Nemi i se păru că Andrei și-a mișcat puțin capul în direcția lui, dar fusese o mișcare atât de discretă încât nu putea spune cu adevărat dacă a fost o mișcare sau doar o impresie.
 - La momentul în care ai apărut tu, începu Andrei, aflasem deja că în universul nostru există două tipuri de specii de ființe: cele care au pătruns misterul morții și cele care încearcă să-l dezlege. Nu am avut niciodată afinități față de specia noastră, de aceea speciile din această categorie au început să-mi stârnească... nu repulsie, dar un oarecare disconfort pe care am început să-l evit. Secolele mă răciseră destul ca să mă pot aprinde din nou când am cunoscut-o pe bunica ta. Mi-am dat seama apoi că nu aceasta este calea mea și am plecat înainte de a se naște Mara. Am plecat, după cum singur ai văzut, chiar și din universul nostru. Cât mai departe. Dar vești despre voi am avut tot timpul, pentru că, îmi place sau nu, legăturile dintre noi s-au făcut pe vecie și se manifestă peste oricare bariere care s-ar ridica... chiar și în viitor.
 Pe Nemi începu să-l invadeze puțin câte puțin o spaimă care se materializă în cuvinte de deznădejde:
 - Deci... nu ai să vii cu mine? Vei rămâne în urmă.
 - Nu trebuie să-ți faci niciun fel de griji. Cât am fost plecat, am aflat că moartea este unul dintre cele mai simple mistere de rezolvat. Cei care au trecut de acest stadiu se confruntă cu mistere la care specia noastră nici nu a gândit vreodată.
 După o pauză destul de lungă în care ambii priveau Pământul, Andrei îi propuse lui Nemi să mai rămână cu el. Se vor stabili la capătul sistemului solar și vor lua parte, de acolo, la moartea totală a soarelui lor. După aceea, universurile le erau deschise.
 - Dar eu nu vreau să merg în alte universuri. M-am hotărât să-l părăsesc pe acesta fiindcă mi-a ajuns. Nu cred că m-a prins acest statut de muritor. N-am avut niciodată valențe de explorator. Au fost momente când chiar am vrut să plec de tot. Doar dorința de a te întâlni m-a împiedicat. Și, recunosc, spuse Nemi cu o oarecare reținere a unui nepot în fața unui bunic văzut extrem de rar, doream să trecem împreună dincolo. Deja am amânat prea mult. Corpul mi-a obosit, iar sufletul dorește odihnă. Nu știu dacă o voi găsi, dar sunt sigur că nici aici nu mai vreau să stau.
 Andrei îl privi cu delicatețea de care el însuși nu se credea capabil. Avea în față o ființă de care îl legau amintiri de mult pierdute, o ființă inocentă chiar și după miliarde de ani de viață. Nemi i se părea un copil care a obosit de atâta copilărie, care nu se mai vrea pe sine, nici copil, nici matur. O ființă prinsă între două vârste, refuzându-le pe ambele, refuzându-se pe sine.
 - Este rău că nu ai reușit să faci pace cu tine în tot acest timp.
 - Pacea nu mi-a lipsit, dar incapacitatea semenilor noștri de a deveni altceva m-a stors de așteptare.
 - Și, totuși, unii dintre noi am evoluat.
 - Dar extrem de puțini, spuse Nemi privindu-l în ochi.
 - Mai dă-ne timp. Sunt sigur că lucrurile se vor schimba. Noi oamenii avem o capacitate enormă de a fi împreună și de a face lucruri de care nu ne simțim în stare.
 - Poate că tu știi mai multe. Cu siguranță că așa și este, dar eu nu mai pot aștepta. Tot ceea ce sunt refuză această lungă așteptare. Acest dar pe care-l am a fost irosit pe o ființă care nu-l dorea.
 Andrei îi puse mâna pe umăr și-i mărturisi:
 - Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, dar am acceptat cu brațele deschise. Tu nu ai avut cum să refuzi. Când ai fi putut protesta, nu mai era nimic de făcut. Mergi împăcat și fără regrete. Nu dispera, pentru că sunt sigur că ne vom mai întâlni. Mergi cu ceilalți. Sunt frați de-ai tăi și nepoți ai mei. Da, spuse el văzând cât de mira era Nemi. Există mistere și mai apropiate de noi decât ne-am fi închipuit, nu-i așa? Se întâlnesc toți la Polul Nord, la fostul pol adică. Eu voi rămâne martor până la dispariția acestui univers. Nu mai plec nicăieri. Când ne vom întâlni, am să-ți spun despre oameni.
 Nemi îi zâmbi, se urcă în nava lui și, uitându-se pentru ultima dată în această viață spre trecutul său, o întoarse și dispăru în nord.
 Andrei făcu același lucru, numai că el zbură către Sedna pentru a asista la ultime momente ale unei stele din care s-a născut.

sâmbătă, 7 aprilie 2018

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 14

 Coborî apoi în holul hotelului pentru a achita camera și a-și lua cardul pentru nava spre Terra.
 În hol erau mulți oameni care făceau același lucru. Recunoscu printre ei mulți nemuritori. De fapt, majoritatea nemuritorilor alegeau tocmai acest moment pentru a se despărți de această lume materială și a se duce la cel care i-a făcut nemuritori. Așa se întâmpla cu fiecare specie. Toți nu-și mai găseau rostul în univers după dispariția soarelui lor. Foarte puțini alegeau să rămână. Aceia erau aici, în acest hotel, pe această planetă care urma să fie înghițită în întuneric într-un timp foarte scurt.
 Salută pe cei cunoscuți, dar mai multe nu-și spuneau. Era un moment în care nimeni nu dorea să-și deschidă sufletul. Urmau să treacă dincolo și asta îi liniștea și neliniștea în același timp. Aveau aerul celor care urmau să afle adevărul. Nemi nu știa care erau doar turiști în toată această afacere a dispariției Soarelui, dar simțea că erau extrem de puțini.
 Urcă în lift împreună cu alți cinci oameni, trei femei și doi bărbați. La ieșirea din lift, în parcare, fiecare îi strânse mâna celuilalt și se despărțiră cu un zâmbet trist pe buze.
 Nemi intră în nava lui special făcută pentru astfel de evenimente. Nemuritorii puteau supraviețui pe o planetă înghițită de propriul soare, navele obișnuite, mai puțin. Se așeză în scaunul pilotului și o manevră cu grijă afară din parcare. Un șir de nave se întindea ușor din parcarea hotelului spre bolta cerească. Nimeni nu se grăbea. Computerul de bord numără douăsprezece. Mai rămăseseră puțini muritori pe Terra.
 Trecuse pe lângă Pluto care fusese populată la un moment dat și abandonată între timp de teama suflului pe care urma să-l producă Soarele. Planetele gazoase, giganții de odinioară ai sistemului, se dovediseră a nu fi chiar atât de gazoase, pentru că acum nu mai rămăsese decât câte un miez de rocă extrem de dură de dimensiuni mai mari decât Pământul. Saturn nu mai avea inelele pe care le știa Nemi. Jupiter atrăsese spre el toți sateliții săi, chiar și pe cei mari și locuiți cândva. Coloniile de pe Marte erau abandonate de milenii și transformate în praf care se amesteca acum cu lava unor vulcani uriași.
 Pământul era roșu și el. Era de nerecunoscut. Nu mai avea apă, nu mai avea atmosferă, munții cei mai mari erau bătuți de vânturile cosmice. Erau cu totul alții și se distingeau unele vârfuri, palide umbre ale celor de odinioară. De când se născuse el, continentele migraseră care și cum vruseră, dar acum nu mai conta, pentru că oricum nu se distingea decât unul singur, mare și extrem de fierbinte. Ceruse computerului să aterizeze la coordonatele unde fusese cândva Petralona. Era uimitor că de acolo se putea zări cândva marea albastră și misterioasă.
 De sus văzuse încă o navă care era acolo. Nu trebuia să se întrebe a cui este, pentru că știa deja. Din fericire pentru muritorii făcuți, iar nu născuți, aceștia aveau capacitatea de a se plimba nu numai în spațiu, ci și în timp. Andrei alesese să vină cu puțin timp înaintea lui.