UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 10

 Aprecia însă lecțiile de istorie pe care le lua sistematic de la Iștar. Nici el nu înțelegea cum a ajuns universul lui să existe peste universul lui Nemi, dar în rest cunoștea aproape fiecare colț prin care treceau. Avea o memorie fantastică. Hiperspațiul prin care circulau ei acum era populat, spunea Iștar, de unele ființe care nu erau indigene. Nimeni nu știa de unde au venit, dar cert este că în momentul când acest strat al universului lor a fost descoperit, ele nu erau acolo. Nu aveau un loc stabil și păreau a fi foarte prietenoase, dar nu s-a putut comunica direct cu ele nici până în acest moment în care totul pare să se schimbe. De fiecare dată când găseau vreo navă, o urmăreau foarte mult timp. Se învârteau curioase în jurul ei, veneau la hublouri și se păreau a se uita înăuntru și se adunau într-un număr foarte mare atunci când și echipajul era numeros. Practic, venea câte o ființă hiperspațială pentru fiecare ființă din navă.

 Acest univers cunoscuse și el timpuri zbuciumate. Existaseră civilizații care au înflorit și au dispărut. Au existat conflicte la nivel planetar și intergalactic atât de puternice și de nocive, încât nimeni nu s-a mai putut apropia de haloul acelor galaxii eoni întregi. Dar, după această perioadă zbuciumată de timp, a urmat o pace eternă. Toate ființele au ajuns la o înțelegere profundă a naturii înconjurătoare și atunci universul lor a început să se transforme ireversibil. Întunericul a început să dispară. Ființele materiale și-au schimbat învelișul cu unul energetic. Nimeni nu știa din ce cauză, dar aveau bănuiala că era de natură exterioară universului lor. Însă nimănui nu-i părea rău. Au început să hălăduiască prin univers. Planetele au dispărut treptat, și stelele, la fel. Procesele atomo-chimice care au început să aibă loc în spațiul odată populat cu obiecte cosmice nu au mai permis practic apariția întunericului. Toate s-au transformat, numai moartea nu. Iștar era una dintre primele ființe care au început să se transforme din ființă materială în una energetică. El spunea că mai are urme de materie în el, dar Nemi nu a reușit să le detecteze în toți acești cinci ani. Se spiritualizase mai mult decât își putea el închipui. Cunoștințele acumulate se datorau și capacității de simbioză a spiritelor. Practic, două sau mai multe spirite se contopeau și deveneau unul singur. Astfel, se puteau perpetua până la sfârșitul universului, când totul devenea un singur spirit și o singură conștiință.

 În câteva săptămâni urma să părăsească și acest univers pentru a se aventura în celălalt, și mai mare, și mai interesant, și mai plin de mistere. Cine știe prin ce experiențe va mai trece? Dar un lucru început, trebuia terminat, iar el nu era unul care să fie prea încântat de experiențe noi sau cel puțin să le caute. Iștar nu avea să-l aștepte, pentru că va trece extrem de mult timp până când Nemi se va întoarce. Va fi cu certitudine cineva care-l va aștepta. Cineva ca și Iștar care să-l ducă până la gaura neagră prin care a venit. Din câte știa Iștar, totul era stabilit. Nava va fi aceeași cu care călătorea acum poate, iar un tranzitor se va găsi oricând. Pentru cei mai mulți era o adevărată plăcere să facă acest lucru, pentru că universul lor le oferea destul de puține experiențe acum, iar ei, spre deosebire de Nemi, căutau experiențe noi.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 9

 Poate că vecinătatea nu este un criteriu de pătrundere în spațiul lor. Poate că accesul în universul lor v-ar transforma în ceea ce ei nu doresc. Poate v-ar oferi acces la ceea ce ei țin cel mai mult sau poate pur și simplu nu au voie nici ei. Or fi având niște restricții care le sunt impuse din cu totul alt univers.

 N-am auzit să mai existe alt univers în afară de acestea trei pe care le cunoaștem.

 N-ai de unde să știi.

 Intuiția noastră nu greșește. Te înșeli.

 A noastră o face de foarte multe ori. De aceea eu sunt mult mai sceptic decât voi. Avem niște cărți în istoria planetei noastre care spun că ar exista cel puțin șapte universuri care se întrepătrund.

 Eu nu știam ce sunt acelea „cărți” până nu am luat contact cu tine. Noi nu avem așa ceva în universul nostru pentru că nu este nevoie. Informația se transmite ușor de la o ființă la alta. Cronicile noastre sunt accesibile oricui și oricând ar dori să știe ceva. Cartea mi se pare demnă de un univers mult prea material. Ca al vostru. Recunosc însă faptul că ați descoperit o metodă destul de elegantă pentru a transmite informațiile din generație în generație, de vreme ce alt mijloc nu v-a fost pus la dispoziție. Când veți fi evoluat ca noi, nevoia unui astfel de mijloc primitiv va fi dispărut de la sine.

 Foarte puțini din universul nostru au aceste capacități despre care îmi spui tu aici. Adică vreau să spun că sunt chiar puțini. Vreo câteva mii din câte cunosc eu. Nu mai mult. Și nu la nivelul la care ați ajuns voi. Eu însumi am experimentat asemenea... trăiri, să le zic, dar nimic mai mult decât ca niște episoade ale unei boli închipuite.

 Nemi îi dădu voie lui Iștar să acceseze acele cămăruțe ale memoriei în care ținea amintirea legăturii lui cu bunicul care se fla atât de departe. Ființa Iștar fu extrem de impresionată de aceste calități pe care se se părea că Nemi nu le-a cultivat îndeajuns. Nicio altă ființă din universul său nu avusese capacitatea de a intra în legătură cu vreo altă ființă din alt univers. Cei care comunicau cu udefijii erau udefijii înșiși dedublați și cărora li s-a permis să treacă dincolo. În fond, nu comunicau decât cu propria lor persoană. Ei nu puteau face așa ceva. Trebuia ca ambii să fie în aceeași dimensiune ca să se poată realiza un contact între ei. Ceea ce experimentase Nemi era ceva inedit și tulburător în același timp pentru el. Începuse să-și dea seama că poate tot raftul cu ceea ce cunoștea el trebuia puțin șters de un praf al unei ignoranțe despre care nu avea cum să se știe capabil. Pentru cei din universul vecin, tot ceea ce știau ei nu era pus la îndoială niciodată. Foarte puțini o făcuseră și aceia nu mai erau în viață acum. Pe ființele vii care populau cândva acest univers, după cum constata Nemi, nimeni și nimic nu le putea convinge de contrariul ideilor lor. Erau foarte adânc implementate, iar ceea ce gândea Nemi despre acest fapt i se părea lui Iștar demn de o compasiune pe care trebuie să o aibă o ființă net superioară față de una mult inferioară. Pe Nemi această atitudine nu îl deranja câtuși de puțin. Își dădea seama de superioritatea acestei ființe, dar putea citi în atitudinea ei și un rând de obtuzitate pe care nu și-o putea explica.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 8

 Atunci, se auzi un ecou în sine, universul vostru mai are cale lungă până să ajungă la emanciparea finală. Își dădu seama că avea dreptate această ființă. Dar ceva îi spunea că nu întru-totul. Ceva lipsea parcă din logica faptelor pe care le expusese ea. Nu putea încă să-i atribuie un gen anume, de vreme ce nu o văzuse încă și nu-i inspirase decât o prea mare siguranță de sine această ființă. Când o văzu mai târziu, după ce i se dăduse un avatar care să-l găzduiască pe timpul călătoriei, își dădu seama că încrederea în sine era cu o doză prea mare față de cum era obișnuit Nemi. Dar el venea din alt univers, un univers cu alte reguli și cu alte așteptări. Cu alte ființe și cu alte aspirații. Această ființă care avea să-i fie companion pentru mai bine de cinci ani tereștri, după cum făcuse el calculele în urma unei discuții cu Iștar, nu era formată numai din materie. Era o combinație ciudată pentru Nemi de materie și lumină. Nu putea defini acea materie, iar de atins nu îndrăznea încă să o atingă, dar despre lumină putea spune că era una dintre cele mai inedite combinații de culori pe care el le-a văzut vreodată. Unele dintre ele îi erau cunoscute. Recunoștea roșul și albastrul printre ele, dar nu văzuse tot timpul cât stătuse cu ea culoarea verde. Celelalte erau total necunoscute lui Nemi. Culori de o intensitate incredibilă. Culori despre care nici măcar nu gândise vreodată că ar exista. Nu sperase să vadă vreodată o combinație mai ciudată de culori. Cele mai multe dintre ele erau noi pentru Nemi.

 De-a lungul anilor a înțeles de la Iștar că, de fapt, culorile cele mai multe din corpul său sunt combinații în urma stărilor pe care le simțea el. Aflase de asemenea că universul ființelor în care ajunsese Nemi era unul al dorințelor pure și al intuiției. Înțelesese că dorințele lor se materializau mult mai repede decât cele ale locuitorilor universului său natal, iar intuițiile erau percepute cu o mult mai mare acuratețe. Este ca și cum, îi spunea Iștar, dacă unul dintre noi ar veni în universul vostru, dorințele noastre s-ar îndeplini mult mai repede decât ale voastre. Capacitatea nostră de a materializa lucrurile este uimitoare, dar pe noi materia ne interesează destul de puțin. Inițial ne-a interesat, dar acum dorințele noastre sunt de ordin spiritual. Acestea s-ar putea transforma în realitate în universul vostru aproape instantaneu. Depinde însă această devenire în realitate foarte mult de nivelul la care s-ar afla cel care vine la voi. Stăpânim materia atât de bine, încât aceasta nu mai prezintă interes pentru noi.

 Se zice că în universul în care vrei tu să-ți cauți bunicul ființele sunt de o cu totul altă natură. Dacă noi mai avem ceva în comun unii cu alții, cu ei nu prea avem elemente comune. Ar fi cu totul diferiți de noi. Se mai zice că au puteri pe care noi nici nu ni le putem măcar imagina. Sunt foarte ascunși și permit rareori trecerea în universul lor. Fac și excepții, după cum știm că au făcut-o pentru bunicul tău și alți câțiva din universul vostru. Pentru noi,însă, universul lor nu s-a deschis niciodată. Nici noi nu știm de ce este așa. De ce vă lasă pe voi, și pe noi nu. 

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 7

 Nu, îi șopti vocea în grija căreia intrase acum, aici tot universul nostru tinde să devină o singură ființă conștientă de sine. Foarte puține dintre ființe care mai sunt în univers nu au fost asimilate, și asta pentru că au evoluat extrem de lent. S-au opus eoni întregi acestui tip de emancipare, doar pentru că au fost captivi unor concepții din limitele cărora nu doreau să evadeze. Când și aceștia vor fi fost emancipați, universul nostru va fi închis celorlalte universuri și următorul stadiu este evoluția universului vostru. La voi cum este? Există multe ființe care se opun evoluției naturale? Mai avem mult de așteptat?

 Totul îi suna ciudat lui Nemi, ca dintr-o carte veche, și foarte complicat, cu multe goluri pe care nu le putea umple, dar se gândi cu tristețe la rasa umană. Era prima piedică pe care o vedea în evoluția propriului univers, dacă era așa cum spunea acea voce, dar era convins că nu era singura. Ca oamenii mai existau nenumărate specii în universul lui care se opuneau cu și mai mare înverșunare oricărei urme de evoluție. O habotnicie ideatică a propriei ignoranțe și a dorinței de putere. Era tara care caracteriza universul său. Fiecare ființă nădăjduia să o domine pe cea de lângă el. Singura excepție pe care o cunoștea Nemi erau udefijii. Aceștia văzuseră într-adevăr altceva.

 Deci mai e o șansă ca lucrurile să se petreacă mai repede decât poate bănuiți dumneavoastră, îi spuse entitatea. Mai devreme sau mai târziu, emanciparea va avea loc și odată cu ea, toate ființele universului vor fi luate de valul spiritualității unite cu o materialitate fără precedent.

 Desigur că vorbea din experiență, cugetă Nemi. Altfel, nici nu are cum să fie. Speranța că așa se va întâmpla era una dintre constantele din toate universurile, se pare. Dar nu era chiar așa. Era certitudinea unui spirit care știa foarte bine că limitele pot fi depășite chiar și atunci când nici nu-ți propui să o faci.

 Și universul nostru a fost cândva ca al dumneavoastră, dar în momentul de față nu mai poate fi străbătut așa cum se întâmplă încă în cel din care veniți. Există alte straturi prin care se mai poate circula convențional, dar nu-i acesta. Vom intra într-unul imediat ce vom fi ajuns la nava noastră. Acolo, pe ea, v-am pregătit un avatar pe care îl veți putea locui pentru a vă fi mai comod. În această dimensiune însă, nu puteți călători decât într-un alt corp. Da, așa și este. Suntem una și aceeași ființă acum. Să știți că la noi este o practică destul de comună. Avem câțiva nemuritori care vin chiar și din universuri mult mai îndepărtate decât al dumneavoastră care ne este vecin, deși toți sunt din al dumneavoastră și oameni. (Asta este ceva nou, gândi Nemi, ceva ce nu știam.) Poate că și eu aș face-o, continuă ființa. În fond, este un timp pe care merită să-l trăiești. Nu toate spiritele se pot bucura de o prezență materială în aceste clipe. Dar știu că nu vă interesează astfel de realități și că aveți o fobie de a părăsi propriile cunoștințe. Aveți și de ce. Să știți că mulți nemuritori se tem de moarte. Este paradoxal, da, dar este și atavic. Moartea este ceva cu totul și cu totul misterios pentru dumneavoastră, iar nouă ne este interzis să dezvăluim chiar și cea mai neînsemnată parte din acest mister.

 Părăsirea corpului nu avea nimic din experiența morții așa cum și-o închipuia el. Acum, misterul chiar că era și mai mare. Nu experimentase încă moartea, deși era convins că trecerea prin gaura neagră nu era altceva. Deci există mistere și mai mari decât cele pe care le bănuiau ființele din universul său. După ceea ce vedea și simțea în jurul său, își dădu seama că misterele trebuie să fie nu numai adânci, ci și minunate. În acel moment îl cuprinse o deznădejde și mai mare. Teama de necunoscutul care se dovedea a fi mult mai profund devenise și mai intensă. La așa ceva nu se așteptase niciodată. În toată viața lui lungă se temuse de ceea ce credea că tocmai a depășit. Aflarea unui alt adevăr începea să-l zdruncine și să-l macine. Cum se putea să existe ceva la care omul, ființa nici să nu se fi gândit? Cum putea moartea să fie altceva decât era... considerată? Lucrurile acestea erau mai mult decât intrigante. Erau incitante. Incitau la o nouă cunoaștere. La o nouă organizare a valorilor și a tot ceea ce știa Nemi. Sau mai degrabă a tot ceea ce nu cunoștea el. Acest necunoscut trebuie reorganizat. Acest necunoscut trebuie penetrat și cunoscut. Se pare că altă cale nu poate fi urmată în aceste condiții. Aflarea adevărului că moartea nu este nici pe departe ceea ce credea întreg universul răsturna toate circumstanțele.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 6

 Așa era și acum. Dar frica a dispărut mai repede decât atunci. Nici nu a ajuns la capătul culoarului, că nu mai simțea nimic din ceea ce a experimentat la intrarea în el. S-a liniștit și și-a spus că trebuie să facă acest lucru, pentru că altfel nu va avea liniște o veșnicie. Iar veșnicia, își dădea și singur seama, era greu de suportat cu o povară pe suflet. În stație se aștepta să fie întâmpinat de una dintre ființele cu care se obișnuise de acum, dar văzu doar un robot care semăna cu un udefij. Asemănarea era evident intenționat relativă pentru ca cel care interacționa cu el să nu uite cumva cu cine are de-a face. Nu-l trecu niciun fior la vederea lui. Fu îndrumat către o încăpere unde trebuia să-și dea hainele jos pentru ca apoi să facă o baie. După ce-și spălă trupul acolo la marginea universului, acesta îi fu uns cu o substanță care să înlăture eventualele bacterii care i-ar fi provocat vreo boală cât timp era plecat. Corpul avea să-i fie păstrat într-un recipient în care se afla un lichid asemănător celui amniotic, hrănit prin acest lichid, în timp ce sufletul avea să treacă prin gaura neagră dincolo, în celălalt univers în care îl aștepta pe o altă stație un nou corp pe care să-l populeze pentru ca să meargă mai departe. Desigur, nu știa nimic despre acel corp, pentru că nimeni nu știa nici măcar aproximativ cum arată. Dar nici nu-l interesa prea mult, de vreme ce nu avea să stea în el decât foarte puțin timp, până ajungea și la cealaltă margine a acelui univers. Udefijii comunicau telepatic cu omologii lor din celălalt univers și numai ei știu ce-și spuneau, dar, cum erau discreți de felul lor, nu menționau nimic despre acest lucru. Urma apoi să-și părăsească și acel nou trup pentru a putea călători în formă spirituală i s-a spus, în universul în care era bunicul său. Apoi avea să trăiască fiecare clipă cu deschiderea cuiva care trebuia să treacă de o altă experiență, se gândea Nemi în timp ce era întins în celula în care avea să-i fie păstrat trupul. Deși el nu era omul care să creadă în eficiența altei experiențe, încerca să vadă în acestă nouă călătorie a sa o aventură a spiritului. Acum, la începutul ei, nu reuși decât să se convingă că ceea ce urma să se întâmple cu el, trebuia să se întâmple pentru ca să-și liniștească sufletul. Era spre binele lui. Oare așa ceva simt ființele când mor? se întrebă el simțindu-și sufletul cum îi părăsește trupul.

 De când se știa el, Nemi nu leșinase niciodată, iar niciodată la el însemna extrem de mult timp. Pentru el cuvântul chiar nu se desemantiza. Acum însă, după ce se trezi, își dădu seama că pentru un moment, unul foarte scurt, credea el, starea în care se afundă fără să mai perceapă ceea ce se petrecea în jurul său semăna foarte mult cu ceea ce știa el despre leșin. Da, fusese un timp foarte scurt. Era convins acum, pentru că încă nu avea o formă materială, sau mai de grabă nu intrase în nicio formă materială. Simțea cum este atras către un loc în care îl așteptau niște ființe de o căldură sufletească așa cum nu i-a mai fost dat să întâlnească. Era o prezență mângâietoare pe care și-ar fi dorit-o alături parcă pentru totdeauna, dar nu totdeauna lui, ci pentru acea întotdeauna.

 De când se trezise la această realitate, nu reușise să perceapă nicio pată de întuneric în tot periplul său de când a ieșit din gaura neagră prin care nu-și amintea cum a trecut. Aici totul era luminos. Și așa și este, îl avertiză o voce interioară pe care nu o percepu, dar o simți ca pe destinația lui. Nu erau cuvinte care ajungeau la el, erau senzații pe care le trăia pur și simplu, dar care pentru el erau foarte greu de interpretat la început. Pe măsură ce entitate comunica din ce în ce mai mult cu el, Nemi începea să înțeleagă acest limbaj care nu era chiar inedit. Modalitatea directă de a se întâmpla îl uimea nespus de mult. Faptul că se putea înțelege așa de ușor cu o ființă pe care nu o văzuse niciodată, cu o ființă din alt univers, fără niciun efort intelectual era uimitor. Deci se poate! își spuse el. Asta experimentase și cu bunicul lui, era sigur, numai că la un nivel mult inferior celui pe care-l trăise până acum. Cu cât înainta mai mult în acest univers, cu atât devenea conștient de ceea ce se găsește în jurul său. Începuse să perceapă entități care se aflau peste tot. Aici nu erau planete, după câte se părea, nu erau stele și alte corpuri cosmice cu care Nemi era familiarizat de acasă. Sau mai bine zis, nu mai erau.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 5

 Mergea să-l aducă. Nu știa cât va dura. Nu știa dacă va reuși. Merita însă să încerce. Era singura lui rudă pe care ar fi put să o cunoască. Era singurul om care parcă striga la el, de acolo de foarte departe, ca să-l cunoască. Între ei era o legătură pe care nu o putea descrie și care nu avea bariere. Ar fi putut, credea Nemi, să-și simtă bunicul de la o distanță la care nu se putea gândi nicio ființă și nici Dumnezeu. Era o legătură pe care uneori o simțea fizic. De aceea ceva îi spunea că Andrei vrea să fie găsit, că ar vrea să se întoarcă, dar că poate aștepta un impuls, o chemare din adâncuri, de la cineva anume, iar acel cineva nu putea fi decât singura ființă cu care mai avea o legătură în acest univers: Nemi.

 Udefijii l-au anunțat după trei ore că se apropie de stația găurii negre. Deși gravitația era cu siguranță cu mult mai mare decât ar fi crezut Nemi, motoarele performante ale udefijilor compensau fără cusur. Nimic nu se simțea. Nicio schimbare. Totul era ca în momentul când au părăsit stația de pe planeta natală a acestor ființe.

 Se ridică din scaun doar când semnalul luminos i-o permise și se deplasă către căpitanul navei pentru a-i mulțumi.

 - Mergeți cu succes, domnule. Nu mai zăboviți. Universul în care plecați, cel vecin cu al nostru, trece prin schimbări extraordinare. După ce el își va fi încheiat ciclul, urmează al nostru și încă un pas spre atingerea conștiinței totale. Vă așteptăm cu nerăbdare înapoi. Orice pierdere a universului nostru ne costă extrem de multe veacuri de întârziere în atingerea stadiului de conștientizare așteptat. Și nu vă faceți griji, nimic din univers nu se pierde. Mai devreme sau mai târziu, veți fi înapoi. Dar mai bine mai devreme.

 - Și eu îmi doresc să vin înapoi cât mai repede posibil.

 Chiar și-ar fi dorit asta extrem de mult. Și-ar fi dorit nici să nu fi plecat în această călătorie care nu avea niciun orizont limpede. Ar fi putut să pună pe altcineva s-o facă, dar oricine altcineva nu ar fi reușit în această misiune. Nimeni altcineva. Ca de foarte multe ori, și-ar fi dorit să nu fi fost în situațiea în care se afla, dar parcă numai acum și-o dorea sincer alta. Nu dorea să plece, dar în același timp dorea. Nemurirea îi oferea avantaje incredibile, inimaginabile, dar parcă în acest moment ar fi vrut să meargă să întrebe și el de ce sunt toate cum sunt. Și totuși nu putea. Era mai atras de dorința de a-și aduce bunicul înapoi și de a-l întâlni, decât de cea de odihnă. Știa, de aici, de departe, că Andrei gândea la fel.

 Trecu prin tubul care făcea legătura între nava udefijilor și stația găurii negre. Pășea încet, oarecum speriat de ceea ce urma să se întâmple. Era a doua oară când i se întâmplă să fie speriat. Prima dată fusese atunci când se născuse. Tot timpul cât a fost în pântecele mamei sale a fost conștient de ceea ce i se întâmplă, însă nu înțelegea. Nu i-a scăpat nimic. Auzea zgomote, dar nu le înțelegea. Erau înfundate, uneori armonioase. Dar, după o perioadă, universul în care apăruse începu a se convulsiona și apucă pe un drum la capătul căruia nu știa ce va găsi. Momentul acel dintre primul spasm și contactul fizic direct cu lumina și frigul a fost teribil. Incertitudine, frică, spaimă, regret, alunecare, incapacitate fizică, senzația de sufocare atroce, durere în zona pieptului, durere, durere, lumină, tăcere. A fost un bebeluș care nu a plâns când a fost scos din pântece, atât era de uimit și speriat.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 4

 Se pare că tot universul știa de înfrângerea suferită de oameni în Andromeda, galaxie stăpânită până și în prezent în mare parte de aceste ființe artificiale create de însăși mâna omului. Oamenii au fost alungați de acolo pe vecie. Așa s-a întâmplat și cu celelalte ființe care stăpâneau galaxia. O mare rușine pe obrazul fiecărei ființe umane, în fond.

 Cu toate acestea, udefijii sunt grijulii cu noi. Religia lor, prin permisivitatea ei exagerată, poate că e mult mai complexă și mai misterioasă decât se știe, gândi Nemi. În fond, nemuritorii erau printre cei care beneficiau cel mai mult de tehnologia lor de a trece dintr-un univers în altul, iar acești străini din capăt de univers nu doreau nimic în schimb. Erau sincer bucuroși că pot face așa ceva.

 Nemi nu era nostalgic după acele vremuri în care omenirea mai avea de spus un cuvânt cel puțin în galaxie, dacă nu în univers. Era bucuros că au trecut. Nu, inima nu i se pietrificase, dar nici mult nu mai avea. Recunoștea foarte multe defecte în rasa umană, dar simpatia lui nu se îndrepta către aceasta. Pentru ea nu avea decât o înțelegere distantă. Cu toate că a fost o perioadă extrem de scurtă chiar și pentru el când a gustat din omenire, încă îi mai simțea gustul. O urmă destul de fadă în cerul gurii care se transfera acum, din nou, tot lui, prin aceste bucate, cum i-ar fi plăcut bunicului lui să le spună.

 Andrei, bunicul lui, era motivul pentru care pleca acum din tot ceea ce cunoștea el. Nu se simțea deloc confortabil în afara pielii lui proprii. Trebuia să se ducă să-l aducă nu dintr-un univers vecin, ci din altul vecin cu cel vecin în care intra acum. În timpul pe care l-a petrecut în acest univers, și era destul de mult de acum, aflase că structura vieții era organizată într-un fel de mandală. Universuri în alte universuri pe care, prin anumite metode, le puteai tranzita sau în care puteai rămâne pentru perioade chiar lungi. Și asta dacă spiritul tău se acomoda. Universul nostru era al doilea dintr-o mandală despre care nu știa mai nimeni câte universuri are. Andrei era în al patrulea. Avea această informație de la un alt nemuritor care a fost împreună cu el în acel univers.

 Nemi ducea acum o veste bunicului său. Planeta de baștină a oamenilor, Terra, era pe cale se a fi înghițită de soarele care o protejase atâtea miliarde de ani. Sistemul solar al acestor ființe bipede de o evoluție spirituală îndoielnică se apropia de un final pe care cei nemuritori aveau privilegiul de a-l putea admira chiar din interior. Oamenii părăsiseră de foarte mult timp planeta, dar colonii se mai găseau pe ici e colo prin norul lui Oort, acolo unde nostalgicii rămăseseră să îndure frigul spațiului, departe de orice sursă de căldură naturală. Soarele era acum rece.

 Restul s-a risipit prin galaxie, sau prin cele apropiate. Nu au mai putut niciodată să fie toți la un loc și nu se arătau șanse ale schimbării situației. Părea că oamenii își aleseseră singuri un drum pe care nu doreau să se mai întoarcă. Era cel al singurătății, al incapacității de a coopera, de a fi împreună. Se apărau când era nevoie, se ajutau, dacă puteau, se bucurau când erau pentru puțin timp împreună, apoi fiecare pleca în lumea lui. Ceva din trecutul lor nu-i mai lăsa să fie împreună. Așa ceva nu se mai auzise în întreg universul, dar uite că se întâmplase.

 Puțini au ajuns la marginea acestui univers, așa cum a făcut-o Nemi în ultima perioadă. Nu a mai avut un loc stabil în care să poposească mai mult de trei milenii de foarte mult timp. Se retrăsese încet către acest loc frecventat numai de nemuritorii universului și de gazdele lor.

 Se gândea că bunicul ar fi vrut să guste acest dezastru în care se afunda Terra. Poate, se mai gândi Nemi, ar fi făcut-o cu un gust nostalgic, deși, după cum îl știa el de la mama sa, șansele ca Andrei să fie nostalgic după vreo ființă care va fi populat vreodată acea planetă erau la fel de îndepărtate, pe cât de departe se afla Andrei însuși acum.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 3

 Nemi își dădu seama că udefijul nu-și folosise abilitățile pentru a-i citi gândurile. Era doar o problemă de logică și intuiție aflată la discreția oricărei ființe înzestrate cu un dram de rațiune și ceva mai multă simțire. Păși mai departe în culoarul către nava care-l va duce pe buza găurii negre. (Denumirea științifică din trecut a buzei era aberantă, după cum știa toată lumea.) Era un culoar ca un tub. Un tub subțire cu câteva hublouri deasupra capului din doi în doi metri. Nimic spectaculos. Culoarul urca domol către o cameră puternic luminată. Acest coridor îi aducea aminte de ceva foarte vag. De terminalul unui aeroport din vechime sau poate de altceva. Nici ele nu știa. Nu putea fi sigur de ceea ce-și amintea... de ceea ce-și mai amintea.

 Urcă în nava elegantă, unde totul era învăluit în nuanțe alese de alb.

 - Bună ziua, domnule, spuse unul dintre piloți. Este o onoare pentru noi să vă avem la bord.

 - Vă mulțumesc...

 - Călătoria va dura trei ore standard, standardul dumneavoastră, desigur. Spre finalul ei veți simți o intensificare a gravitației. Gaura aceasta neagră spre care ne îndreptăm nu este tocmai obișnuită. Este enormă și câmpul artificial al navei nu poate compensa în totalitate. După ce veți pleca de pe stație, nu veți mai simți acest disconfort.

 - Așa este. Nici nu voi mai avea cum să îl simt, nu-i așa?

 - Aveți dreptate, domnule. Dar, până atunci, vă rog să vă faceți comod. Imediat după desprindere de docuri, vă va fi servită masa. Cu atât de puțini pământeni rămași în acest univers, meniul este destul de limitat, dar sunt convins că veți găsi ceva pe gustul dumneavoastră.

 Atât de puțini pământeni... Cuvintele îi sunau atât de straniu în gând. Atât de puțini pământeni... Într-adevăr. Iar unii dintre ei nici nu se mai aflau în acest univers. Au ales altă cale, însetați de cunoaștere, de noi aventuri. Există unii care nu se satură niciodată, își spuse Nemi. Iar unul dintre ei era propriul său bunic. Sau poate că propriul său bunic dorise doar să evadeze. Cine știe?!

 Luă loc într-un scaun elegant făcut dintr-un material care imita catifeaua, dar era mult mai plăcut la atingere. Când se cufundă în el, scaunul îi împrumută forma pentru o relaxare cât mai dulce.
 Masa i-a fost servită de către unul dintre angajații acelui zbor, nu de un art-cord. Udefijii erau ființe cu adevărat meticuloase. Deși nemuritorii nu aveau nevoie de mâncare, ei totuși aveau cunoștință de faptul că Nemi nu-și refuza și această plăcere, mai ales atunci când nu se simțea chiar în largul său. Era posibil ca ei să fi știut asta, fără ca să-i invadeze intimitatea așa după cum pretindeau? Nemi știa că nu făceau nimic din care să lezeze celelalte specii cu care intrau în contact. Erau conștienți de disconfortul pe care-l simt oamenii atunci când au în preajmă entități artificiale, un art-cord, cum spuneau ei.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 2

 Știa prea bine unde se află. Sistemul acesta solar chiar se freca de marginea universului, însă călătoria care-l aștepta avea să înceapă în mijlocul galaxiei care găzduia acest univers. Undefijii erau unicii din această parte a universului capabili să transporte ființe din universul nostru în cel vecin prin gaura neagră care se afla în mijlocul galaxiei lor. Știa istoria lor pe de rost. Erau singura rasă din această galaxie extrem de îndepărtată de Calea Lactee capabilă de asemenea performanțe. Și asta nu era tot. Tehnologia pentru ei nu mai avea într-adevăr secrete dar ceea ce impresiona la ei erau capacitățile mentale. Erau cei mai buni telepați din acest colț de univers. Puteau foarte lesne să ia legătura cu omologii lor din celălalt univers. Cei care aveau să-l primească pe Nemi.

 Dar oricât ar fi vrut el să guste din entuziasmul udefijului, nu putea. În fond, călătoria aceasta nu era de plăcere. Auzise, ba chiar vorbise cu câțiva nemuritori din univers care erau înnebuniți după astfel de călătorii. Au mers în cinci sau șase universuri de când s-au născut, dar el considera că nu-i ajunge eternitatea să vadă acest univers. Și, și-o recunoștea fără menajamente, aici îi plăcea cel mai mult, deși nu mai fusese altundeva. Nu simțise niciodată vreo dorință lăuntrică de evaziune. Însă o datorie de onoare îl făcea să-și lase trupul în grija acestor ființe bizare și să plece într-o călătorie în care nu a mai fost niciodată.

 - Fiți pe pace, domnule, spuse udefijul simțindu-l abătut, vi se va face un instructaj telepatic înainte de a pătrunde în universul vecin.

 - Știu asta...

 - Va fi exact ca și cum veți fi fost acolo. Dar problema dumneavoastră e alta, nu-i așa?

 Ezită un moment, neștiind dacă să-i răspundă sau nu, dar, până la urmă, o făcu.

 - Din universul în care mă duc acum, am de trecut în altul în care se află persoana pe care o caut. Nu mă deranjează însă ce voi întâlni în fața mea. Mă îngrijorează că ceea ce las în urmă s-ar putea să nu mai fie când mă întorc.

 - Dar...

 - Capacitățile mele nu sunt nelimitate, așa cum foarte mulți cred despre mine. Eu nu am un statut special în toată această afacere numită existență pe care să mi-l fi dat... știi tu cine. Eu m-am născut cu această stare, astfel încât lipsa capacității de a mă mișca prin timp pentru mine este un handicap peste care nu pot trece sub nici o formă.

 Nu a mai intrat în detalii. În fond, viața unui nemuritor, fie el și cu limitele sale, nu este subiect de discuții futile în nicio epocă.

 - Fiți liniștit, domnule, spuse udefijul, discreția noastră este proverbială.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 1

 Va trebui să treacă printr-o transformare ce nu-i făcea plăcere. Nu a fost atras niciodată să iasă din universul în care s-a născut. Forma pe care a luat-o la naștere i se părea forma pe care o are sufletul său. Erau aproape unul și același element, deși era pe deplin conștient că nu este decât o iluzie.

 Gândurile acestea nu-i dădeau pace lui Nemi. După ce că s-a pricopsit cu o viață veșnică, părinții lui au avut grijă să-l încarce și cu un caracter pe care el însuși îl suporta cu greu. Să nu poți să te suporți o veșnicie, se gândise cândva pe când părăsea sistemul solar în care apăruse. Dar, cu vremea, și avea din plin vreme, învățase să se simtă bine în propria lui piele, să se cunoască mai bine, să se descopere pe sine prin relația cu ceilalți. Ca orice nemuritor, iubea și el viața. Ba chiar ajunsese să o iubească mai cu patimă decât un muritor. Își dădea seama că până și acest univers va avea sfârșit, dar, cu toate acestea, în abisul infinit al ființei lui se auzea ecoul gândului că nu-i va ajunge o eternitate pentru a gusta din ceea ce are universul de oferit: subtilitate, diversitate, unicitate, dragoste, culori, mirosuri, ură, generozitate, mister. Asta credea însă până de curând. Acum era pe cale să piardă ceva foarte drag lui și nu știa dacă va mai avea puterea de a trăi, ca să spunem așa, după acest moment. Deși știa că se va lovi de această clipă, doar acum când se întâmpla, o trăia așa cum nu și-o imaginase niciodată.

 - Urcați în cabină, vă rog, domnule, îi spuse udefijul.

 Acești locutori îndepărtați ai universului au ceva din politețea exagerată a englezilor, gândi Nemi. Totuși e bine că politețea este încă o constantă în univers.

 - Va trebui să lăsați un număr de identificare la coborârea din cabină, domnule.

 - Desigur. Luați cartela. Și Nemi îi înmână o cartelă plastifiată cu un chip holografic biometric pe ea.

 - O veți recupera de la mine atunci când vă veți întoarce din terminal.

 - Dacă mă mai întorc de acolo de unde plec, spuse Nemi cu jumătate de gură.

 - N-ar trebui să vă pierdeți speranța, domnule. Tocmai dumneavoastră! adăugă udefijul afișând ceea ce lui Nemi i se păru a fi un surâs cu subînțeles.

 După o scurtă pauză în care se păru că ezită, ființa spuse:

 - Sunteți privilegiat, domnule. Nu mulți din universul nostru au ocazia de a călători în alt univers. Iar noi suntem onorați că asemenea posibilitate poate fi oferită numai de specia noastră. În fond, sistemul nostru solar e practic lipit de marginea universului.

 - Așa o fi, domnule, spuse Nemi băgându-și portofelul înapoi în geantă și încercând și el să fie la fel de politicos.

ÎN OGLINDĂ - Ultima

 Imaginile îi descopereau lui Goku o cu totul altă lume: orașe întregi distruse, cadavre abandonate acolo unde săgetătorii și-au găsit sfârșitul, râuri secate în urma forței atomice care a distrus de la cele mai mici plante, până la relieful de nerecunoscut acum al planetei. Săgetătorii nu mai aveau timp să-și conducă ritualurile de înmormântare. Erau puțini și înainte de toate aveau preocuparea de a se salva acum. Cine să se mai fi gândit la viața de apoi?

 Singurii care prezentau un mister pentru Goku și poate pentru întreaga civilizație umană care trecuse și ea printr-o situație similară din care ieșise onorabil în final erau ce de la televiziune care se încăpățânau să rămână neutri și pe fața cărora nu se putea citi nicio expresie de partizanat cu niciuna dintre cele două tabere.

 Goku asistă câteva săptămâni la distrugerea unei întregi civilizații. Aproape că nu mai rămăsese nimeni care să omoare sau să fie omorât. Ciudat era că televiziunea, singura de pe întreaga lor planetă, nu avusese de suferit și nimeni nu știa cum de se întâmplase acest lucru în infernul care mistuise întreaga civilizație. Poate că lumea de pe Terra specula, dar lui Goku îi era de ajuns să ia lucrurile așa cum sunt și să privească mai departe acest spectacol fascinant, dar de un grotesc înfiorător.

 La un moment dat, după o perioadă de câteva luni de la autoproclamatul lui concediu, când tocmai dorea să se ridice pentru a se duce la baie, pe ecranul consolei văzu ceva la care nimeni poate nu se aștepta. Transmisia despre ultima bătălie s-a întrerupt și crainicii de la televiziune erau în lacrimi. Arătau deschis că au sentimente că, deși au fost neutri, au fost totuși de partea civilizației întregi. De undeva din spatele camerei a apărut un om, un bărbat de pe Terra. El nu prea seamănă a săgetător și-a spus Goku. Ce să fie asta? Un pământeam la o așa distanță de planeta lui de origine. În plus, când a început să articuleze primele cuvinte, erau în altă limbă decât cea cu care era el obișnuit de când a venit pe stație. Era una pământească. Nu o recunoștea, dar era sigur că e omenească. Mut de uimire, nu mai făcut nicio traducere a aceea ce spunea bărbatul:

 - Numele meu este Andrei și de câteva luni de zile transmitem emisiunile noastre de pe satelitul Plaus care orbitează în jurul celei de-a cincea planete-gigant, Nastia. Deși nu știm cine ne urmărește, dar eu unul bănuiesc, suntem siguri că semnalul nostru va ajunge în întreg universul și că va putea fi decriptat și înțeles de cât mai multe dintre civilizații atunci când acesta va fi străbătut negura cosmosului și va atinge retina celor de la margini. Aici, pe Plaus, am ajuns 230 de ființe și, se pare, că doar atâtea vom rămâne din întreaga civilizație, pentru că pe planeta noastră rațiunea a fost învinsă. Dacă cei care ne văd acum și ne înțeleg au trecut prin așa ceva, vă felicităm că nu ați luat calea pe care am luat-o noi, iar dacă nu ați ajuns încă în punctul de a vă război unii cu alții, aflați că acel punct este foarte aproape și depinde numai și numai de voi să-l depășiți în liniște. Știința este un lucru minunat, dar nu în mâna celor dominați de dorința de putere. Calea este foarte alunecoasă și problema nu este știința, ci știința în mâna puterii, a doctrinei. Civilizația aceasta nu a experimentat puterea decât recent, moment în care nu a știut ce să facă cu ea. Puterea suferă de o cecitate globală concretă, de o alexie a concretului infernală. Nu vă faceți iluzii că atunci când veți fi atinși de ea îi veți putea face față. Poate că veți putea.... Sacrificiile la noi au fost catastrofale.

 Îndreptându-se către crainicii în lacrimi, a pus mâna pe umărul unuia dintre ei și a continuat:

 - Vom pleca și de pe Plaus, nu pentru că nu ne simțim în siguranță. La cum decurg lucrurile, nu va mai rămâne nimeni care să vină după noi. Vom pleca pentru că nu vom suporta să fim lângă planeta care a rodit atâtea vieți atâta timp și ne-a oferit tot ce avea ea mai bun și pe care am distrus-o în câțiva ani. Sperăm că va fi înțeleaptă și, după ce își va reveni, își va alege mai drastic ființele care să o populeze.

 După o pauză în care nimeni nu a spus nimic și în care Goku nici nu mai era capabil să gândească, Andrei urmă:

 - Am devenit o specie pe cale de dispariție. Nu vom căuta o planetă care să ne găzduiască, pentru că nu merităm acest lucru. Vom pluti în spațiu până când ultimul dintre noi va fi dispărut. Nici nu vom încerca să creștem numărul comunității din care facem parte. Ne este rușine de noi. Acestea sunt ultimele clipe în care mai transmitem. Lumea aceasta se încheie aici. Eu voi pleca spre casa mea, iar ei vor dispărea încet într-o uitare amară.

 Și ecranul se înnegri brusc.

 Goku a rămas în fața consolei fără să se miște câteva zeci de minute și apoi nu s-a mai ridicat preț de câteva ore de pe scaun în speranța că va vedea totuși revenirea semnalului. S-a dus în cele din urmă la baie. Nu s-a întâmplat nici în orele următoare și nici în lunile care au trecut până la venirea colegului de pe Terra. Era o femeie. Cine hotărâse asta studiase bine profilul lui Goku și chibzuise înțelept. Până la revenirea pe Terra, cei doi erau deja căsătoriți de un preot din Tokyo care a acceptat să o facă de la asemenea distanță, iar doamna era deja însărcinată.

ÎN OGLINDĂ - 10

 - Îmi pare rău, spuse Goku, mirat și el de faptul că mintea și gura lui se sincronizau atât de bine și că începeau să-și aducă aminte cum se vorbește.

 - Nu e nimic. Este de înțeles că trebuie să vă odihniți dacă simțiți nevoia. Chiar ne întrebam când se va întâmpla, adăugă femeia. Dar vă rugăm se ne anunțați dinainte.

 - Sigur, încuviință Goku. Eram extrem de obosit...

 - Înțelegem. Ne cerem și noi scuze că un ajutor nu va veni în curând. Am ratat fereastra și va trebui să mai faceți față acestui ritm alert.

 Îi lăsă un timp pentru răspuns, dar acesta nu veni din partea lui Goku.

 - În plus, continuă doamna, se pare că se întâmplă ceva foarte important în civilizația săgetătorilor, lucru pe care am dori să-l înțelegem. Pe cât se poate, sunteți rugat să faceți pauze cât mai scurte pentru a nu pierde din activitățile care se desfășoară pe Sagitarius, cum s-a decis să se numească planeta lor.

 - Am înțeles, zise Goku după un moment de gândire. Chiar acum mă apuc de treabă, continuă el și se îndreptă către consola lui în care erau aprinse doar câteva luminițe, semn că amorțise și ea în timpul în care o făcuse și Goku.

 Nu-și dădea seama cum putuseră evolua lucrurile într-un timp atât de scurt, dar din punctul lui de vedere era ușor de ghicit. Totul devenise clar din primele imagini și din primele cuvinte pe care le simțea și pe care începuse a le traduce.

 Atomiștii începuseră un război împotriva tuturor și asta pentru că holiștii reușiseră impunerea unei legi care limita accesul la noua tehnologie pe care ei o considerau distrugătoare. Din cele relatate, se părea că atomiștii aveau mai multe baze care fuseseră ținute secrete și în care depozitaseră cantități uriașe de bombe nucleare care începeau a distruge planeta de la un capăt la altul. În demența lor, atomiștii aruncau bombe peste tot, deși ei susțineau că o fac în folosul civilizației lor și pentru a distruge bazele militare ale holiștilor care, la rândul lor, afirmau că ei nu au așa ceva și că totul este un pretext pentru ca ceilalți să-și impună puterea. Din iureșul declarațiilor de la televiziune, Goku a aflat că holiștii și-au lăsat doctrina deoparte și au reușit să pună mâna pe câteva nave de-ale atomiștilor, pornind astfel un război în toată regula, un război în care tuturor le era clar că nu va învinge nimeni.