ÎN OGLINDĂ - 2

 Poate că umanitatea nu era pregătită să intre în marea familie cosmică. Poate că totuși, după cum se spunea de milenii, erau singuri în univers. Acestea erau cele mai auzite păreri pe toate canalele radio și de televiuziune pe care Goku le urmărea. Avea o plăcere deosebită în a urmări canale TV chiar și din țări a căror limbă îi era total necunoscută. Asta fiindcă, după foarte puțin timp de acomodare cu fonetica și persoana de pe ecran, pricepea aproape tot ceea ce se dorea a fi transmis.

 Majoritatea, când venea vorba despre civilizații de pe alte planete, era de părere că umanitatea nu era pregătită să fie parte integrantă din univers. Făcuse progrese, asta era cert, dar nu era de ajuns.

 Primul semnal a fost receptat de către unul dintre oamenii din Valparaiso, din fostul stat Chile. Acesta a fost cel dintâi care a recepționat semnalul, dar care a fost inițial bulversat de ceea ce vedea, crezând că este un nou canal pentru amuzamentul celor aflați la pensie și inițiat de corporația semnalului prin cablu universal. Vreo două luni de zile nu a spus nimănui despre descoperirea pe care a făcut-o, pentru că nici el nu i-a dat importanță. Era un moș de modă veche. Unul care încerca să prindă posturi, și se pare că și reușise, după o metodă foarte veche prin care cine dorea își trimitea o antenă pe orbită pe care o putea deplasa în ce loc dorea el, dar nu mai departe de Lună. Desigur el nu ținuse cont de această regulă pe care o încălcă de multe ori, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care nu spusese nimănui despre descoperirea lui.

 Dar ceea ce vedea el pe ecranul său părea din ce în ce mai interesant, până când și-a dat seama că nu avea cum să fie un nou canal al oamenilor, pentru că producția ar fi fost extrem de elaborată și, în consecință, costisitoare. Ceva era ciudat, dar nu îndrăznea decât acest gând. Când și-a permis luxul de a gândi mai departe, s-a dus personal la observatorul de lângă Santiago să reclame descoperirea. Nu credea chiar foarte tare că va fi luat în râs, dar nici nu avea convingerea că ceea ce vedea el zi de zi era o altă lume.

 La observator, toți fură uluiți de ceea ce vedeau, dar asta după ce au localizat sursa semnalului ca fiind undeva în constelația Săgetătorului, acolo unde oamenii, de altfel, mai căutaseră de foarte multe ori, dar nu găsiseră nimic. Nu se sfiise nimeni să transmită mai departe faptul că nu erau singuri în univers și că puteau chiar urmări această nouă civilizație în fiecare zi și noapte. Mulți își confecționaseră antene rudimentare pentru a prinde semnalul, dar foarte repede a fost transformat în semnal laser pentru ca fiecare televizor de pe planetă să poată vedea transmisia la o calitate superioară.

ÎN OGLINDĂ -1

 Se așternuse liniștea peste stație de data aceasta. De fapt, lui Goku doar acum i se părea că se așternuse liniștea peste stație, deși rămăsese singur de mai bine de trei luni de zile pământești numărate. Nu avusese timp să-și permită vreun moment de introspecție, vreun moment de liniște în care să stea numai el cu el însuși, cu gândurile sale. Fusese ocupat cu munca. Atât de ocupat, încât nu apuca decât să muncească și să doarmă, iar somnul era redus la câteva ore pe noapte. De mâncat, mânca extrem de puțin. Nu-l mai interesa ce conțineau pachetele cu rații, atâta timp cât îi aduceau necesarul de calorii. Important pentru el era munca la care s-a angajat și pe care o dorea realizată într-un mod cât mai bun și mai corect. De când venise pe stație avusese ajutor, dar acum volumul se redusese, iar partenerul lui de lucru s-a retras pe Terra, așa cum fusese convenția la semnarea contractului. Cel care va părăsi stația primul, în cazul în care se va reduce din volumul de muncă, va fi cel care are o familie, adică, în cazul de față, Victor, cel care ava o familie.

 Goku nu avea familie, și nici nu se gândise vreodată să aibă vreuna. Dorise de când se știa să evadeze din chingile pe care i le impunea specia în care avusese neșansa, spunea el, să se nască. El însuși era totuși un paradox chiar și pentru el, pentru că, deși oamenii îi displăceau în mod evident, literatura în care descoperea omul, drama umană în cele mai pure forme, îl atrăgea inexorabil. Desigur că se descoperea pe sine în toate aceste variante de personaje pe care le studiase la facultatea sa, dar cel mai mult, înțelesese el, îi plăcea să le dea o formă prin traducerile pe care le făcea. Avea un talent deosebit la a înțelege limbile străine, chiar și pe cele cu care nu mai venise niciodată în contact. Înțelegea ceea ce dorea să spună ființa din fața lui. De fapt, a înțelege era cam puțin spus. El simțea cealaltă ființă și, în mod natural, avea acces la sufletul ei. Nu rămânea decât să transpună în cuvinte pentru ca și alții să înțeleagă ceea ce el simțea.

 Acest talent i-a fost pus în valoare de un profesor de la Universitatea din Tokyo, cel care l-a luat sub aripa sa și l-a recomandat unui înalt oficial ONU care a înțeles, la rândul său, că un asemenea talent este inestimabil în relațiile diplomatice care urmăreau formarea unui guvern internațional.

 Dar, chiar când era în ultimul an de facultate, se produsese un eveniment crucial, care plasase lumea într-o paradigmă în care nu se mai aflase. Desigur, oamenii de știință încercaseră de secole bune să ia legătura cu ființe de pe altă planetă. Încercaseră frecvențele radio la început, apoi trecuseră la comunicarea prin laser și la subspațiul care tocmai era pus în valoare de douăzeci și cinci de ani. Descoperiseră, cu telescoapele care erau acum în afara sistemului solar, mii de planete pe care s-ar fi putut dezvolta viața. Dar totul fusese în zadar. Umanitatea era înconjurată de o tăcere asupra căreia se făceau fel de fel de speculații care mai de care mai abracadabrante. Nimeni nu înțelegea de ce universul nu răspunde la chemările care începuseră cu patru sute de ani în ură, când sondele Voyager părăsiseră sistemul solar.

CĂLĂUZA - ULTIMA

 În plus, capacitățile lor de comunicare telepatică nu se limitau numai la cel de aproape. Fiecare era conectat cu oricine ar fi dorit de oriunde de pe suprafața planetei, ba mai mult, au reușit, după un timp, să comunice și cu semenii lor de pe alte planete. Universul li s-a deschis și au aflat că sunt părtași la o minune care nu se limita numai la ei.

 Andrei nu și-a părăsit casa de la marginea Antarcticii. A mai rămas acolo foarte mult timp. Aceste transformări pe el nu l-au afectat, pentru că era de mult timp din altă materie. El fusese așa cum era de când i-a fost dată starea de nemurire. Însă, după alte câteva secole, a vrut să exploreze și alte universuri. Atunci, a revenit la el Alex.

 - Am știut de la început că ești un înger.

 - Eu, nu, râse Alex amuzat de realul situației.

 Trecuse o vreme de când nu se mai întâlniseră, pentru că Alex, cel care a rămas pe planetă a murit în cele din urmă și s-a reunit cu jumătatea sa care era în alte sfere. Cât timp mai era în viață, a reușit să se apropie de Andrei și să observe cât de mult semăna cu cel pe care îl întâlnise demult la Petralona când i s-a arătat ca înger și-i recunoscu statutul de nemuritor. Nu avea cum să semene la chip, pentru că Andrei nu-i văzuse celuilalt chipul. Dar era ceva în ființa lui care-ți spunea că spiritul său este de mult mai de departe decât al tuturor celorlalți.

 - Și ce-ați făcut cu Luna, dacă pot să întreb, fu Andrei curios.

 - Am dus-o în universul din care a venit zeitatea. Am lăsat pe Titan un spirit care ne va anunța dacă asemenea faptă se va mai produce în acest colț de univers. Vom interveni înainte ca totul reînceapă.

 - Deci nu oamenii au dat viață acestui zeu. Nu a fost o creație a puterii lor de a materializa tot ceea ce-și doresc.

 - Oamenii nu i-au dat viață, asta așa este. Însă, prin credința lor direcționată greșit, au atras-o din universul ei într-al lor și însăși credința lor contribuia destul de consistent la rămânerea zeității aici.

 După o pauză, Alex îl întrebă pe Andrei:

 - Dar, tu ce ai de gând acum? Încotro vrei să te îndrepți?

 - Până când această planetă se va apropia de finalul periplului ei prin univers, până când această stea se va afla în pragul dispariției, vreau să văd ce-mi pot oferi și alte civilizații și, apoi, alte universuri, cât mai diferite de acesta în care m-am născut.

 - Dorința ta este poruncă pentru mine, îi zâmbi Alex făcându-i cu ochiul și dispărură amândoi.

CĂLĂUZA - 10

 Așa s-a și întâmplat. Maria și Alex stăteau la jumătatea distanței dintre Pământ și Lună, așteptând întreruperea fluxului energiei negative pentru a fi capabili și ei să înainteze mai mult către Lună. Numai că exploziile nu au decurs chiar după cum s-ar fi așteptat. Mai întâi a fost cea de la Polul Sud, după care cea de la ecuator. Cea de la Polul Nord întârzia. Când cei doi s-au hotărât să acționeze oricum ar fi fost, au văzut lumina de la Polul Nord care-i anunța că nimic nu le mai stătea în cale. Atunci, Alex a scos din buzunarul său o sferă pe care a trimis-o către Tycho. Pe măsură ce aceasta se apropia de suprafața Lunii, se făcea tot mai mare și din sferă s-a transformat într-un disc ce a acoperit întreg craterul. Cei doi s-au plasat fiecare la câte un pol al Lunii și s-au transformat în câte o lumină care a început să se dezvolte în formă de calotă. De pe suprafața Pământului se putea vedea limpede cum cele două calote înaintează una spre cealaltă înconjurând Luna într-o lumină mult mai puternică decât cea a Soarelui care era în partea opusă Lunii, după Pământ. În acest fel, planeta a fost luminată în întregime. Singura dată din istoria acesteia când avea să se întâmple un asemenea fenomen.

 În acel moment, fiecare element al planetei și-a amintit de unde a venit. Fiecare și-a amintit pentru un singur moment cine este de fapt și că scopul lor aici este de a se bucura de fiecare clipă. După acest moment de luciditate, din inima planetei au început să iasă miliarde de lumini portocalii care, la rându lor, au înconjurat planeta ca pentru o ultimă contemplare. Cerul a fost luminat câteva minute doar de ele, iar ființele vii, toate, fără excepție, au privit spre cer sau și-au întors frunzele către el. Atunci au înțeles. Cu toții. Până și slujitorii altarelor care, din disperare, recurseseră la sacrificii și înghețaseră cu mâna pe mânerul pumnalelor sau cu degetele pe trăgaci. Planeta avu o clipă de luciditate. Nici nu-i trebuia mai mult. În sfârșit erau liberi și singurul care a înțeles și mai multe a fost Andrei. Cei care s-au sacrificat pentru ei nu s-au sacrificat prin sânge. Un zeu, măcar atâta ar fi trebuit să știe: sângele cere tot sânge, iar pacea cere pace.

 Apoi, sufletele au început să plece care încotro și Pământul a fost din nou luminat numai de soare. Au așteptat ca Luna să iasă din momentul ei de întuneric, dar Luna nu mai era la locul ei. Dispăruse cu desăvârșire. Cei care depindeau de maree, au fost nevoiți să-și caute alt loc care să-i satisfacă. A fost singurul compromis pe care cei doi au trebuit să-l facă științei. În fond, fără Lună nu avea ce să atragă apa. Nu că nu ar fi putut s-o facă și pe asta, dar oamenii trebuiau să-și vadă de noua lor viață nestingheriți și generațiile viitoare să vadă dispariția Lunii ca pe o eliberare, nu ca pe o minune.

 Și, pentru ca jocul să continue să fie interesant, religia nu a dispărut, însă ea s-a transformat. Din obiect, omul a devenit subiect. El era în centrul tuturor religiilor planetei, fiecare înțelegând că sunt, de fapt, frați cu toții. Că sunt părtași la frumusețea vieții.

 Așa și-au recăpătat și o seamă de valori pe care le pierduseră de prea mult timp. Limbajul le era inutil, îl foloseau doar ca amuzament. Fiecare se înțelegea cu fiecare de la minte la minte, de la suflet la suflet și nimeni nu mai avea niciun secret. Secretele țineau de domeniul trecutului. Orele de istorie au devenit interesante, pentru că, de acum în colo, istoria nu se îndrepta numai spre trecut, spre un trecut înecat în sânge. Istoria nu avea să mai fie nicicând o materie care să vorbească despre violență și frică. Aceste concepte nu mai puteau fi gândite de către pământeni.

CĂLĂUZA - 9

Toți trei luară loc, iar situația se mai detensionă. Nimeni nu spusese nimic vreme de câteva minute bune. Reflectau la ceea ce urma să facă, deși Alex și Maria comunicau telepatic în legătură cu noua situație.

 În fond, nu era tocmai nouă. Știuseră de la început că existau două variante și uite că se confruntau cu cea la care speraseră. Andrei era implicat într-un efort de a reduce influența acestei zeități care-și sporea autoritatea și înrobea lumea din ce în ce mai mult.

 - Dacă distrugem toate cele șase stații de emitere a câmpului energetic, vom putea captura zeitatea? întrebă într-un final Maria.

 - Este de ajuns să distrugem trei dintre ele. Cele de la poli sunt în contact permanent cu Luna. Trebuie să mai distrugem una de la ecuator, dar, în funcție de momentul în care vreți să acționați, trebuie aleasă cea care va întrerupe rețeaua. Trebuie să fie cea mai apropiată de Lună în acel moment. Zeitatea va pierde legătura cu lumea pe care o subjugă și va intra în panică. Frica o va face vulnerabilă și o veți putea captura. Andrei făcu o pauză care adăugă o notă de tristețe celor spuse.

 Toți trei știau că mai există slujitori ai acestei zeități a fricii pe tot globul pământesc, dar nu puteau da înapoi. Acești slujitori vor încerca din răsputeri să o susțină.

 - Nu vor reuși, spuse Andrei după o pauză. Vor fi energii izolate la fiecare lăcaș de cult, întocmai așa cum a fost în Evul Mediu. Aceste energii nu au puterea pe care o au stațiile. Vor afecta foarte puțini oameni. Tocmai de aceea nu trebuie să eșuați. Mulți vor muri, le va fi frică, negreșit, dar, odată înlăturată energia, vor fi liberi așa cum ar fi trebuit să fi fost de la început.

 - Rămân două lucruri de stabilit, zise Alex. Primul: convingem pe colegul care are dubii.

- E la stația din Bairiki.

 - Al doilea: trebuie să aflăm unde ajunge fluxul de energie de la stațiile terestre. Acolo trebuie să fie și zeitatea.

 - Asta este cel mai simplu... pentru că știu. Fluxul intră prim Tycho și merge către centrul Lunii. Acolo se află zeul pe care-l doriți. Curiozitatea mea este cum veți reuși să-l scoateți de acolo. Am înțeles că este extrem de violent și nu prea există mijloace în acest univers care să-l constrângă.

 - Partea bună este, îi spuse Alex, că noi avem mijloace care nu sunt din acest univers.

- Fiindcă nici noi nu suntem de pe aici, adăugă Maria.

 După trei luni au reușit să-l convingă pe Vanglar din Bairiki. Lui Andrei i-a luat mult pentru a-l convinge că întâlnirea pe care a avut-o cu cei doi nu a fost una care să țină de vreo boală de-a lui, nici de vreo influență malefică din partea necuratului. Vanglar era extrem de religios, dar ținea la toate lucrurile vii. Nu ar fi vrut să moară nimeni.

 Maria și Alex au amplasat explozibilul în fiecare dintre cele trei stații. Erau singurii care puteau intra nestingheriți în ele. Problema era că orice element material nou era detectat de către senzorii sofisticați ai stației și alarma s-ar fi declanșat instantaneu, dacă nu ar fi fost dezactivați de către Andrei, Vanglar și Vladimir, singurii care aveau codurile de acces pentru senzori. Stațiile de la poli erau imense, niște construcții care se puteau observa lesne de pe Lună. Celelalte de la ecuator, erau mai mici, iar cea din Bairiki era subacvatică. Astfel, accesul era restricționat prin mijloace naturale și angajații erau, în consecință, mai puțini. Cu toate acestea, stația din Bairiki trebuia să cadă ultima. După ce celelalte două provocau zeității confuzie, dispariția ei trebuia să provoace panică. Confuzi a și panica vor fi ingredientele care o vor ține captivă în centrul Lunii.

CĂLĂUZA - 8

 Andrei locuia singur în vila lui de la marginea Antarcticii. O făcea de câțiva ani, de când se hotărâse să intre în acest proiect de supraveghere mondială. Reușise să devină omul de încredere al celui de-al doilea președinte de culoare al Statelor Unite ale Americii. După primul, dezamăgirea fu atât de profundă, gândea Andrei, încât cea mai mare putere de pe planetă nu a mai vrut experimente de acest gen vreme de foarte multe secole. Înțelesese de la început în ce consta tot acest efort al multor națiuni de a supraveghea alte națiuni. Invocata luptă împotriva răului nu era decât una pentru menținerea lui. Astfel de antene, ca cea de aici, din Antarctica, de la Polul Sud, nu erau altceva decât mijloace de a crea un câmp care să mențină trează...

 - Nu ai să miști niciun mușchi, domnule Andrei, îi vorbi din spatele său cineva care ține o sabie de foc în dreptul gâtului său.

 Maria se făcu văzută în fața nemuritorului și-i spuse:

 - Nu-ți face griji, și-i făcu sem lui Alex să nu fie atât de convingător. Venim în numele celui fără nume. Știm că niciun rău nu ți se poate face, iar noi nu suntem de asta aici. Am venit să-ți facem un bine... sau să-l facem împreună.

 Andrei deschise gura să articuleze niște cuvinte, dar Maria i-o luă înainte:

 - De ceea ce vei spune depinde viitorul lor.

 - Vladimir, de la Polul Nord, a fost recrutat de către mine, spuse Andrei. Dintre ceilalți patru, numai unul are dubii, restul nu-s pământeni.

 - Și de ce voi trei sunteți? întrebă Alex, lăsând în jos sabia de foc.

 - Pentru mine a insistat președintele Statelor Unite. Nu mai contează de ce. A fost un serviciu făcut tocmai pentru a intra aici. Pentru ceilalți cinci Vaticanul nu a știut ce face, cel puțin nu în privința lui Vladimir.

CĂLĂUZA - 7

 Trecu o pauză în care cei doi ascultau liniștea adâncă a încăperii, Maria i-a spus că urmează a veni părinții lui să vadă ce e cu ea. După episodul din bucătăria lor, nu aveau cum să nu o facă. Ba chiar se porniseră. Nu dura mult să ajungă aici, Alex o știa prea bine, dar timpul acum curgea altfel pentru ei.

 - Am murit și eu, Maria? întrebă cu îngrijorare Alex.

 - Într-un fel. În urma ta a rămas o parte din tine care dorea să-și continue existența în dimensiunea oamenilor. Uneori e bine să fii dintr-un univers mai elevat. Posezi capacitatea aceasta extraordinară de a te dubla, ba chiar tripla, astfel încât să fii în mai multe locuri deodată. După câtva timp, vei vedea că vei putea locui și în dublul tău, fără ca el să știe. Te vei locui pe tine fără să-ți dai seama că acest lucru e întâmplă. Dar uite-i c-au ajuns.

 Matilda fu cea care intră prima în cameră. Își duse mâna la gură a uimire când o văzu pe Maria întinsă pe pat, aranjată în costumul ei preferat și cu părul pieptănat. Camera era plină de o mireasmă necunoscută ei, o aromă cu care nu era familiară, dar care o umplu, în mod misterios, de o compasiune și o înțelegere fără margini pentru mama ei. Fusese bătrână și o mare parte din viață singură. Avea însă o alinare, pe Alex, cel care se uita mirat și cu ochii în lacrimi din spatele tatălui său care era în pragul ușii. Bunica lui, cea care aproape că l-a crescut, care i-a spus povești și care l-a învățat mai multe decât propriii lui părinți nu mai era acum. Simți un gol în suflet, o disperare atroce, o spaimă de neantul care se căsca din ființa care zăcea pe pat. Izbucni în lacrimi și plecă în noapte.

Alex, cel de lângă Maria cea vie, nu putea să vadă asemenea spectacol. Nu era pregătit pentru asta. Nu încă. Dar se hotărî să facă față oricărei încercări.

 - Observi? îl întrebă Maria pe Alex. Este tocmai ce-ți spuneam.

 - Ba nu, Maria. Aceasta este doar o opțiune. Am ales să fiu om mai mult decât s-ar fi cuvenit poate, dar, fiind și aici, poate că este mai bine așa și nu altfel. Mai ales că situația aceasta nu va mai dura mult. Astfel de sentiment umilitor, nu mi-a mai fost dat să experimentez. Asemenea lucru trebuie să dispară, iar cel răspunzător să plătească. Moartea nu ar trebui să existe.

 - De fapt, nu e numai unul singur. Sunt mai mulți, printre ei, și un nemuritor care a uitat a doua oară cine este. Va trebui să-l trezim pe el primul, pentru ca să nu dăm greș. Cât timp sunt ai tăi aici, mergem acasă la tine să luăm vehiculul tatălui tău.

 - De ce ne trebuie? Acum ne putem deplasa oriunde vrem fără vreun mijloc de transport.

 - Nu e pentru noi, ci pentru nemuritorul Andrei. Un suflet extraordinar de bun, dar care, cred eu, a uitat calea cea dreaptă. Nu uita, Alex, Andrei acesta este protejatul celei mai puternice forțe care poate exista în toate universurile. Cel de la care am plecat și noi.

 - Atunci, nu cred c-o să ne fie necesar. Mergem fără el.

CĂLĂUZA - 6

 Și totuși... în care dintre realități se afla de fapt? În cea în care era un adolescent care-și aștepta menirea pe acest pământ uitat de zei într-un colț și mai uitat din univers? Sau în cea în care era un spirit capabil să perceapă și alte culori decât cele pe care le putea vedea ochiul uman, în care putea percepe și alte ființe decât cele pe care era obișnuit să le vadă? Nici el nu știa ce e cu el, dar simțea că totul se va lămuri cât de curând.

 - Realitate în care te afli acum începe să devină cea naturală în care ai fost creat, o auzi ca prin vis pe bunica lui vorbind. Cine ai fost nu mai este important. Cine ești de acum în colo este esențial. A trebuit ca să te naști pentru a-ți da singur seama de realitatea cu care se confruntă aceste suflete care au ales să se încarneze pe această planetă.

 - Vorbeai de o robie. Care să fie aceea?

 - Este robia fricii. Nu de puține ori ai experimentat-o și tu, iar eu, la rândul meu, în tinerețe. Este un sentiment care nu avea ce să caute în acest univers. Dar uite că este. Toate ființele de pe această planetă suferă la un moment dat de aceasta. Unele trec peste ea. Își înving frica. Este cazul meu și cazul bunicului tău. Din câte văd eu, și tu ai început să uiți că există. Cei care suferă de frică suferă de moarte, și cine suferă de moarte este pierdut.

 - Încep să-mi aduc aminte. Sentimentul acesta a fost implantat aici de către o zeitate răzbunătoare care nu a reușit să treacă peste propriile neajunsuri. Nu a putut evolua, deși pământenii toți cred că a făcut-o. Este inadmisibil!

 - Suntem aici să schimbăm situația. Cei care nu se tem de moarte, rămân ceea ce sunt: ființe libere, spirite pure capabile de lucruri minunate, de a se deplasa dintr-un colț în altul al universului în mod instantaneu, de a trece dintr-un univers în altul. Și totul pentru a experimenta, pentru a învăța, pentru a evolua.

 - Oriunde, dar nu aici.

 - Dar nu aici, așa este. Acum vezi?...

 - A trebuit să ne naștem, ca să ne putem intra în acest loc.

 - Trebuie acționat din interior. Dacă părăsim orbita Lunii, nu mai este cale de întoarcere.

 - Câte suflete sunt captive?

 - Câte suflete se tem de moarte? Gândește. Tot atâtea sunt captive.

 - E vreunul pierdut?

 - Niciunul. A fost inventat iadul pentru ca frica celor vii să fie alimentată la nesfârșit. Toate sufletele care sunt captive, acolo se află. Suferind. Plângând. Implorând.

 - Cum de i-a copleșit frica? Sunt semeni de-ai noștri. Puternici, nu?

 - Sunt semeni de-ai noștri, dar mai slabi. Cei care intră în materie sunt fie la început, fie destul de avansați. Dar cei avansați sunt puțini și au plecat cu toții. Aproape...

 - Îmi amintesc, bunică. Regula este ca fiecare să uite de unde a plecat, pentru ca jocul să fie verosimil, iar experiența de folos, purificatoare cu adevărat. Trăirile trebuie să fie autentice. Cum altfel ar putea evolua un spirit, știind că totul nu este decât o iluzie?!

 - Să mai lămurim un lucru. Eu nu sunt bunica ta. Mă cheamă însă Maria. În fine, nu mai sunt bunica ta. De fapt, tu ești cu mult mai bătrân decât mine, iar locul de unde vii este cu mult mai elevat decât al meu. Tu te-ai coborât la nivelul meu din care am plecat apoi amândoi. Eu nu m-am ridicat. Nu încă.

CĂLĂUZA - 5

 Continua să țină furculița pe masă când o văzu pe Maria intrând pe ușa bucătăriei. Becurile puternice din bucătăria lor luminau o parte din camera de zi din casa Mariei care se vedea dincolo de pragul ușii. Totuși, așa ceva nu avea cum să se întâmple, și asta știau cu toții, mai ales Victor, despre care Alex aflase de la bunică faptul că lucra la dezvoltarea unei tehnologii care are legătură cu trecerea prin două uși în același timp și la distanțe mai mari decât câțiva metri. Ei înșiși aveau astfel de uși și Maria, singurii din oraș, din câte știa Alex, dacă nu cumva și singurii din țară. Prin relațiile pe care le avea tatăl său, montase două astfel de uși în casa Mariei, și asta la insistențele Matildei care dorea să elimine efortul Mariei de a mai urca scările. Maria rareori le folosea. Dar nu puteai să treci decât dintr-o cameră de la un etaj, într-o cameră de la alt etaj, dar în aceeași locuință, nicidecum dintr-o casă în alta și la distanță de nouă kilometri. Practic, era imposibil, dar uite că Maria îi uimea pe toți cu luarea în derizoriu a imposibilului. Pentru ea, așa ceva nu existase niciodată, iar Alex știa de ce.

 Toți rămaseră nemișcați, în timp ce Maria înaintă spre Alex, spunându-i:

 - E vremea să-i scoatem din robie.

 Se întoarse și ieși pe unde intrase. Alex și ceilalți văzură clar, din bucătăria lor, camera de zi a Mariei, cea de la nouă kilometri distanță. Aceeași cameră simplu mobilată: o măsuță lângă care erau două fotolii, peretele dinspre nord acoperit cu o bibliotecă ce găzduia câteva sute de volume de hârtie și plantele ei de care se atașase de când începuse Alex a-i spune bunică.

 - Vii?

 Băiatul o urmă și, când trecu pragul, bucătăria lor dispăru. Parcursese distanța dintre bucătărie și livingul Mariei instantaneu.

 Intrând în camera bunicii, observă că acesta era întinsă pe pat și nu mișca.

 - Ceea ce vezi nu este decât o umbră care a rămas în urma mea, spuse Maria intrând pe ușa dinspre hol. Trebuia să vină și momentul acesta.

 Alex era atât de mirat, încât nu a reușit să articuleze niciun cuvânt vreme de mai multe minute, timp în care se uită la bunica lui cum se apropie de corpul neînsuflețit de pe pat și cum îi mângâie părul celei care zăcea întinsă în fața ei. Era propriul ei păr de care avea acum o grijă deosebită. Totul părea ireal, iar culorile realității înconjurătoare deveneau din ce în ce mai intense și altele noi își făceau apariția în universul lui Alex. Aceste noi culori parcă îi erau cunoscute, parcă nu. Îi păreau niște culori de mult uitate, dintr-o realitate pe jumătate amintită, pe jumătate uitată. O realitate care fusese a lui, dar la care renunțase sau care îi fusese luată. Nici el nu știa cărui gând să-i acorde mai mult credit. Cel mai sigur lucru era faptul că realitatea în care se afla el acum nu avea decât o slabă legătură cu cea pe care o părăsise atunci când trecu pragul ușii imposibile. 

CĂLĂUZA - 4

 Atunci i-a mărturisit Maria care era de fapt scopul lor pe acest pământ. La început, lui Alex nu i-a venit să creadă. Era totuși numai un copil, dar nu unul oarecare, măcar asta își dădea și el seama. La urma urmelor, își spunea el, cine-și mai amintește ceva de la propria naștere? Dar uite că el își amintea, iar Maria veni să-i întărească această convingere că ei doi s-au întâlnit mult mai devreme de propria lui naștere. I-a spus că știa că încă este mic pentru o astfel de discuție, dar timpul era scurt și, oricum, ceea ce avea ea să-i spună urma să-i trezească acea conștiință pe care a avut-o înainte de naștere. Astfel a aflat Alex ceea ce știa deja, dar uitase într-o oarecare măsură prin intrarea în această ființă care era acum.

 Ei doi nu făceau parte din acest univers. Erau ființe mai vechi decât el. Făceau parte dintr-un univers care le includea pe toate celelalte care mai existau. Și erau multe. Toate formau un singur organism, o ființă ludică, ingenuă și capabilă de puteri extraordinare.

 - Închipuiește-ți că celulele tale ar fi conștiente de propria lor viață. De fapt, ele chiar sunt, dar exercițiul meu urmărește conștientizarea propriei tale ființe. Amintește-ți de la biologie că tu însuți ești format din miliarde și miliarde de ființe vii. Ele sunt conștiente. Tot ceea ce există este conștient. Atomii din tine sunt ei înșiși niște universuri. Noi am fost creați în cel mai mare dintre ele, dar am fost trimiși în acesta care este extrem de mic față de cel din care venim noi, pentru a avea grijă ca ceea ce se întâmplă aici să fie în ordine. Va veni și momentul în care îți voi spune ce este în dezordine, dar până atunci, trebuie să înțelegi cine ești. Eu am venit înaintea ta ca să pot avea grijă de tine. Am ales să-ți fiu bunică, pentru ca apropierea dintre noi să fie destul de mare. Părinții tăi sunt suflete care au ales acest joc în acest univers. Tu i-ai ales, așa cum și Iisus și-a ales mama. Așa că, atunci când nu ești de acord cu ei, adu-ți aminte că, în fond, nu ești de acord cu propria ta alegere, și asta nu prea mai are sens, nu-i așa?

 Alex își aducea aminte cu bucurie de astfel de momente din copilăria lui nu prea îndepărtată. Aceste schimburi de idei cu bunica lui, energie mai tânără decât el, după spusele ei, îi reamintiseră că scopul lui era altul decât s-o iubească pe Iolanda, să se uite prin telescop sau să aibă discuții contradictorii cu tatăl său mai ales. Deși, în jocul în care a intrat, prima era o experiență dulce cu care se va duce dincolo, când își va fi încheiat misiunea, a doua devenea, în această nouă lumină, interesantă din punctul de vedere al construcției acestui univers, iar ultima, amuzantă ca experiență personală. Un lucru e cert: era mult mai bătrân decât propriul tată care obișnuia să-l pună la punct.

- De acum, îi spuse Alex bunicii la vreo săptămână, îmi voi privi altfel părinții. Sunt niște copii care joacă un joc al educației.

CĂLĂUZA - 3

 Alex o întrebase de multe ori de ce era așa de rece cu Matilda, iar răspunsul veni ca unul pe care îl știa deja. Preocupările lor erau extrem de diferite, iar mai târziu, pe când avea zece ani de existență în această lume, Maria insistă să-i spună mamei sale că îi este extrem de recunoscătoare că l-a adus pe el pe lume.

 - Noi doi nu am venit doar pentru a trăi experiența vieții în acest univers. Avem alte lucruri de îndeplinit. Robia pentru noi nu a fost printre opțiuni. Dar toate la timpul lor, îngerașule.

 „Bunica asta are un mod ciudat de a descrie relațiile. Iar viața pentru ea nu e doar viață, așa cum o vede mama.” Asta gândea Alex odată, în timp ce se plimbau prin pădurea din spatele casei bunicii. Aceasta nici măcar nu se uită la ceas și-i spuse că va ploua și că trebuie să intre în casă. Cum intraseră, cum începuse o ploaie de vară cu strop imenși. Cu siguranță bunica asta știe mai multe poate chiar și de cât Doamne Doamne.

 Adolescența lui începuse cu interesul pentru universul exterior atmosferei planetei. Fetele erau o distragere pasageră, o satisfacere a unor nevoi ale trupului care-l bulversau la început, dar pe care a învățat să le satisfacă pentru a-și vedea mai departe de ale sale. Nu o singură dată își întrebase tatăl dacă vehiculul său de serviciu nu putea ajunge pe Lună sau pe Marte, dacă nu cumva pe Titan.

 - Mașina mea chiar este una specială, Alex. Sunt doar cinci de acest fel în toată lumea, îi spuse el într-un acces de sinceritate pe care-l regretă pe măsură ce cuvintele îi ieșeau pe gură. Dar nu poate ajunge acolo unde vrei tu. Telescopul este singura ta variantă.

 Îl întrebase despre programul spațial al Națiunilor Unite, despre abandonul stației selenare de la sfârșitul secolului al XXI-lea, dar nu primi niciun răspuns concret.

 Și la ce să se aștepte?! Tatăl său nu fusese niciodată prea comunicativ cu el. De ce ar fi început acum să fie altfel? Matilda tot îi spunea că de vină era meseria pe care acesta o avea și care-i impunea secretomania de care îl acuza, dar Alex știa: era posibil ca nici să nu fie copilul lor, deși chiar și Maria insistase în a-i spulbera asemenea gânduri care nu-i făceau bine. Dar nu, ceva îi spunea că are dreptate.

 - Dacă doar m-au făcut, bunico, asta nu-i face în mod automat și părinții mei, îi spuse Alex Mariei într-o zi de vară, pe când luau masa împreună sub nucul cel vechi.

 Era o masă delicioasă, cum numai Maria știa să prepare. Ea nu avea sintetizator de proteine și nici vreun Bucătar de generația a treia care să-i facă mâncarea.

- Poate că ai dreptate. Dar, cu toată distanța, o umbră de decență e bine că păstrezi. Altfel nici nu se poate. Pe acest aspect să nu-l schimbi.

CĂLĂUZA - 2

 - Oamenii au potențial, tată, dar ceva îi ține pe loc, spunea Alex la cinele la care participa și Victor uneori. Nu ar fi rău ca noi, tinerii, să schimbăm modul de abordare a lumii și să încercăm să devenim ceea ce ar trebui să fim.

 - Și ce anume ar trebui să fim?

 - Ființe libere, dintre acelea care să nu aibă nevoie de vehicule să se miște dintr-un loc în altul. Dintre acelea care ar putea lua legătura cu alte ființe din celălalt colț al galaxiei. Ființe de lumină.

 - Trebuie să am o convorbire cu mentorul în legătură cu programa pe care o urmează la filozofie? întrebă Victor cu o urmă de umor în glas.

 - Voi, adulții ăștia, luați totul așa în derâdere?

 - Voi, adolescenții ăștia, luați totul așa în serios? Mai bine ai merge mâine la Maria. Este foarte bolnavă și nu știm cât o mai duce.

 Alex lăsă furculița jos și se uită la mama sa care încuviință. Știa că suferă și ea, chiar dacă Maria avea 110 ani. În fond, era mama ei. Niciun om nu e făcut să trăiască veșnic. Cel puțin atâta lucru știa și Alex.

 Totuși, cu toată vârsta ei și cu toată suferința prin care trecea, Maria nu-și pierduse un moment veselia care o dominase de când se născuse. Dovadă era că Alex nu știa mare lucru despre această suferință. Maria fusese un copil vesel, o mamă veselă și o bunică și mai veselă. Parcă nimic nu-i putea șterge zâmbetul de pe buze. Nici la moartea soțului ei nu reușise să stoarcă măcar o lacrimă. Alex simțise întotdeauna că bunica lui știe mai multe decât s-ar cuveni sau, în orice caz, mai multe decât știe toată lumea. Iar el era slăbiciunea ei de când se născuse. Fusese prezentă la nașterea lui, lucru pe care Alex și-l amintea perfect. Era ciudat, da, știa și el asta, dar n-avea ce face. Era prima lui amintire: o față blândă care spunea ceva de neînțeles, într-o limbă pe care nu o vorbea încă. Dar pentru el era limpede că acele cuvinte erau de alinare și de asigurare că totul va fi bine, că lui nu i se poate întâmpla nimic rău atâta timp cât ea era prin preajmă. Și era mai tot timpul prin preajmă. În primul rând, Maria nu stătea departe. Șușara era la numai nouă kilometri de orașul lor. Se ajungea extrem de ușor. Automobilul nici nu apucă să se ridice, că imediat trebuia să se așeze în curtea Mariei. O vizita des, aproape săptămânal, mai ales de când cu moartea bunicului.

 Deși Matilda suferea autentic pentru viața mamei sale, pentru Alex fusese clar de când își cunoscuse mama că nu aprobă felul de a fi al Mariei. Nu că acesta ar fi fost prea bine definit în mintea lui de copil, dar distanța dintre ele era evidentă chiar și pentru străini. Mai târziu, la adolescență, înțelese Alex că, de fapt, lumile celor două erau din dimensiuni diferite. Maria parcă trăia într-un basm, pe când Matilda, în lumea reală. Uimirea și mai mare fusese atunci când își dădu seama că centrul universului ei era el însuși, nu mama sa, nu copilul ei, ci nepotul. Și că, de fapt, basmul era cel real.

CĂLĂUZA - 1

 Era un decembrie fără zăpadă. De mult nu mai văzuse Alex așa ceva. Nu că era prea bătrân pentru a fi avut ocazia să asiste la numeroase ierni pline de zăpadă sau zgârcite cu precipitațiile. Nicidecum. Era un adolescent cam ca toți adolescenții perioadei sale. Ei bine, poate nu chiar ca oricare alt adolescent. Era mai visător decât restul colegilor din tot liceul și veșnic îndrăgostit. Problema lui, și nu numai a lui, dacă tot veni vorba, era că era prea cu capul în nori. Nu iubea de fiecare dată aceeași fată din liceu, nici din oraș, nici nu se încurcase, cum cu siguranță ați auzit că se mai întâmplă, cu vreo văduvă bine conservată care-l storcea de tinerețe. Nu. Era cu capul în nori la propriu. Îi plăceau stelele la nebunie și toți știau că va deveni astronom. Asta era dragostea lui.

 Dacă vă închipuiți că un astfel de adolescent este așa cum ați fost dumneavoastră, fidel până la lacrimi primei iubiri, da... vă înșelați. Vega fusese prima lui dragoste și asta până la Beetleguese. Apoi trecu la planete. Pe Jupiter o descoperise la șase ani, atunci când a avut primul telescop mai înalt decât el. Apoi a fost Saturn. Asta mai târziu, atunci când telescopul pe care îl deținea și acum îi oferea imaginea inelelor în toată splendoarea lor și când putea vedea cu el norii de pe Titan. Însă, de ceva timp, se stabilise la Marte pe care nu o mai scăpa din ocular când avea ocazia. Ea este actuala lui iubită și nici Iolanda nu-i putea rivaliza decât în serile înnorate și când Marte se afla sub linia orizontului. Dar atunci Alex stătea tot în observatorul pe care i l-a construit tatăl său, pretinzând că are de calibrat ceva. Calibra mai mult de curiozitate și pentru a ucide timpul care lui i se părea a fi mort.

 Îndrăgostirea aceasta de stele a îngrijorat-o mai ales pe Matilda, mama lui Alex, care ar fi vrut ca să fie un adolescent normal, dar de când se închidea în observator și Iolanda îi ținea companie din când în când, știa că nu are de ce să-și facă probleme.

 - Radicali cu siguranță nu rezolvă ei acolo, spunea tatăl lui Alex în rarele momente când era acasă și nu plecat în vreo misiune de-a lui despre care nu spunea nici Matildei. Și avea dreptate.

 În rest, Alex era un copil normal. Avea note mari, mai ales la științele exacte, dar și la cele inexacte, cum ar fi filozofiea. Mentorul în grupa căruia era, împreună cu Iolanda și alți doi indivizi obscuri, spunea că este un elev de care poate fi mândru. O prietenă avea, mânca haotic și foarte mult și mai mult în cantina școlii unde meniul roboților concura cu mult sintetizatorul lor de proteine din bucătăria lor care nu a mai avut rețetele upgradate de câțiva ani. Sport făcea în orele de la școală și mergea la o sală de baschet ridicată de curând lângă casa lor, reminiscență a vechilor apucături electorale, pe cale de dispariție acum.

 Avea dispute cu tatăl său mai ales, dar erau dintre cele constructive, pe teme filozofice și religioase. Alex considera rasa umană capabilă de mari realizări pe care încă nu le-a atins. Victor, dimpotrivă, credea că omenirea a pierdut startul. Era dezamăgit că toate planurile de colonizare a spațiului eșuaseră și că Biserica încă ocupa un rol important în viața pământenilor.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - Ultima

 Mara plecă cu umbră de regret în suflet de la spital. Umbra aceea era ca una din miez de primăvară, o umbră a unui soare care caută zenitul printre ramurile cu flori și care știe că insistând cu căldura lui, nu va face decât să le coacă la timp.

 Se urcă în mașină, convinsă ca mama ei își va urma drumul pe care ea însăși și-l alese. Mara era și mai convinsă că aceasta era alegerea cea mai bună. În fond, obținuse de la această vizită a mamei ei mai mult decât sperase. O recuperase, și asta era cel mai important, pe lângă celelalte câștiguri pe care le avuse în urma vizitei. Unul era noua ei misiune despre care încă nu știa prea bine ce să creadă, dar care-i răsturnase toată filozofia despre viață și mai ales despre moarte. Niciodată nu s-ar fi gândit că moartea poate avea o asemenea față.

 Știa că mama ei nu va accepta ca vreo fostă subalternă să o asiste pentru lumea cealaltă și nici ca fata ei să facă acest lucru. Nu putea alege decât sinuciderea, pentru că la sinucigași moartea nu vine.

 Mara porni motorul și se îndreptă spre casa unde o aștepta Ilarie. Simțea că vor mai trece secole, dacă nu milenii până când se va reîntâlni cu mama ei, undeva, într-un loc la care nici nu se putea gândi acum.

 O găsiseră după o săptămână de la dispariția de la spital. Plecase fără să spună nimănui unde se duce. Își luase numai hainele de care avea nevoie. Se descotorosise de un pardesiu, poate din neglijența celui pentru care nu mai are de ce să mai conteze ceva care înainte era indispensabil. Nimeni de la spital nu o văzuse când ieșise și nici camerele de supraveghere nu înregistraseră ieșirea ei nici din salon, dar nici din spital. Se pare că închiriase o mașină, un Mercedes S Classe cu care mersese până la ocean. Intrase cu tot cu mașină în apă, dar aceasta nu înaintă foarte mult, așa că poliția presupuse că se dăduse jos și-ți continuase drumul. Fu zărită de un vas peste vreo cinci zile, plutind înspre țărmul Angliei și fără nicio urmă de animal marin care să fi rupt din ea ceva. Multe lucruri erau nesigure.

 Cert este că Mara nu i-a făcut funeralii religioase mamei sale. Era convinsă că nu și-ar fi dorit așa ceva. Ea nu ar fi putut fi afiliată niciunei religii. Nu avea cum, mai ales că o respinsese toată viața ei, din câte își dădu seama Mara. Împreună cu Ilarie o incineră și adunase cenușa într-o urnă pe care o ținu până la revelion deasupra șemineului noii ei case din Brugge. După întâi ianuarie, călători pe toate cele cinci continente unde îi aruncase câte o parte din cenușă. Pe o parte o trimise în spațiu prin mijlocirea unor astronauți ruși, iar cea a mai rămas a fost îngropat în pământul orașului în care s-a născut acum sute de ani în urmă. Despre această ultimă acțiune, Mara nu știa dacă i-ar fi plăcut mamei sale. În fond, după numele ei, nici nu știa dacă povestea pe care i-a spus-o a fost adevărată. Ilarie tindea să creadă că nu este așa. În definitiv, ce mai conta? Important era că Mara se simțea încă legată de acest orășel uitat de lume din Moldova și, dacă o parte din mama ei era acolo, se simțea parcă în siguranță. Se simțea acasă, iar așteptarea de secole care preceda reîntâlnirea cu mama ei avea să fie suportată mai ușor. O parte din cenușă însă era cu ea. Păstrase câteva fire pe care le inserase într-un colier pe care și-l atârnă la gât și la care își duse mână în timp ce sorbea din cafeaua cea mai bună din capitala Europei, așa cum îi plăcea ei să creadă. Acordurile celui de-Al doilea vals se auzeau undeva într-o depărtare pe care nu o putea identifica.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 8

 Lilith adusese moarte atâtor oameni, însă ea însăși nu știa cum este să treci dincolo decât din auzite. Nu se așteptase ca să fie asistată de către cineva. Ea putea muri și singură. Ea nu avea o moarte a sa. Dar nu se gândise că primele impresii vor fi ale unui întuneric total și ale unor zgomote pe care nu le putea identifica. Așteptă să vadă cine o va întâmpina acolo unde trimisese atâtea suflete.

 Dar nu veni nimeni. În toate aceste sute de ani, aproape milenii, oare nu-și apropiase pe nimeni care să-i fie alături acum? Toți păreau a înțelege ceea ce li se întâmplă și acceptau, în cele din urmă, fericiți să se întoarcă la casa lor adevărată, la locul din care au plecat inițial. Nu aveau de ce să-i poarte pică. Suflete nemângâiate nu există pe lumea cealaltă decât în literatură și în unele filme.

 Fiindcă tot ceea ce experimenta nu-i era cunoscut, fiindcă nicio secvență din ceea ce percepea acum nu-i spunea că ar fi altceva, ajunsese la concluzia că asta însemna că nu se afla încă dincolo, că încă mai avea o legătură cu lumea pe care credea că o lăsase în urmă. Era posibil ca una dintre subalternele sale să nu-și fi făcut treaba din nou? Și dacă fiica ei intervenise și nu o lăsase să plece așa cum ar fi dorit ea? În fond, ea fusese pe scaunul din stânga. Ea conducea sufletele muritorilor acum. În plus, nu știa că ar vrea să părăsească acest loc în care nu se mai simțea ea, în care nu se mai regăsea, cu care nu mai avea nimic în comun. Cu siguranță ea a fost cea care a împiedicat-o să se odihnească. După atâta zbucium în acest univers, dorea o clipă de liniște autentică. Liniște aproape de tatăl Marei, dacă și el va fi de aceeași părere.

 - Îmi pare rău că ți-am dat planurile peste cap, îi spuse Mara când își reveni, într-una dintre vizitele ei la spital. Nu puteam să te las să pleci atât de devreme.

 - Te înțeleg... Dar pentru mine nu este devreme. De fapt, chiar asta vreau să se întâmple după atâta timp.

 - Dar... încercă Mara să-și exprime ceea ce simțea, însă nu-și găsea cuvintele.

 - Relația cu tine, spuse Lilith, acum mi se pare câștigată. Nu mai avem cum să ne urâm una pe cealaltă nici chiar dacă ne-am dori-o.

 - De fapt, spuse Mara cu un zâmbet care ascundea și un regret la faptul că mama ei gândea în acești termeni relația lor, eu nu am simțit decât singurătate în tot acest timp. Un gol imens care s-a umplut cu altceva. Cu toate acestea, te-aș mai vrea lângă mine.

 Lilith reflectă un moment, după care spuse:

 - Acum știi foarte bine ce reprezintă această viață în acest univers. Ceea ce dorești tu este condus de un egoism al unei fiice care, redescoperindu-și mama, crede că s-a redescoperit pe ea însăși și nu vrea să se abandoneze. Dar, uită-te bine în tine și recunoaște că nu este așa. În plus, îmi place să cred că tatăl tău mă așteaptă. Ba chiar sunt sigură de asta.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 7

 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?

 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.

 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis... și apoi făcu o pauză ca pentru a-și aminti ceva, ceva de mult uitat, o cvasiamintire care era și nu era a ei. Era o amintire foarte îndepărtată. Atât de îndepărtată, încât nici nu-și dădea seama dacă era una dintre amintirile sale. Lucrul de care parcă își dădea seama era că parcă mai trăise asemenea momente, ba poate chiar pe aceleași. Dar când și unde, nici ea nu putea ști. Și totuși acel ceva pe care nici nu-l putea defini se instalase în conștiința sa, o rupse de ea însăși, dar în același timp o reîntregise cu o parte a ei pe care o simțea mereu latentă. O latență lipsită de substanță, de prezență.

 - S-a întâmplat ceva, spuse femeia, iar Mara nu sesiză dacă era vreo intonație interogativă sau nu în tonul ei, și asta pentru că intonația nu era acolo.

 - Da, mi se pare și mie, afirmă destul de confuză. Dar... mi se va lămuri...

 - Ți se va lămuri, spuse mama ei în timpul în care și ea afirmase același lucru.

 Mara o privi nedumerită, dar cu certitudinea faptului că universul acesta, sau mai degrabă mama ei, nu va păstra pentru mult timp misterul cu care o înconjură.

 Coborâră ca să ia mașina, pentru a ajunge în Brugges, acolo unde Ilarie pregătea prânzul.

 - Nu este mult. E o călătorie de cel mult o oră jumătate spre apus, se simți Mara nevoită să spună când se urcă la volan.

 Își privi mama. Era mai obosită ca oricând. Nu o mai văzuse așa niciodată, pentru că nu mai fusese niciodată atât de obosită de viață.

 După ce ieșiră din oraș, când intrară pe autostradă, femeia se simți foarte în vârstă și dornică mai mult decât oricând să nu lase lucrurile nespuse, nelămurite. Ea avea să joace rolul acelui univers care să-i dezvăluie fiicei ei misterul pe care i l-a ascuns de atâta timp. Trebuia să vorbească, deși, după ce-și dădu seama că fata este îndrăgostită de Ilarie și-i transferase ei rolul acesta pe care-l juca de secole, vorba părea inutilă. Dar știa că nu mai are mult de trăit, că peste câtva timp, aproape de intrarea în acel orășel în care ea nu va păși niciodată în această formă, un fermier neglijent a lăsat o poartă deschisă pentru ca un cal să poată ieși în voie și să intre pe stradă exact când planificase ea.

 Când începuse să vorbească, Mara își dădu seama la rândul ei că vorbele mamei sale erau inutile, dar că se cereau rostite. Vorbele din ea care urmau să fie spuse aproape că urlau și, deși nu căpătaseră formă materială încă, Mara le auzea. Nu avea sentimentul că știe ce urmează să articuleze femeia. Chiar știa, dar nu făcu nimic pentru ca să o oprească. Nu avea rost. Trebuiau să fie, chiar și în acest ultim ceas, mamă și fiică. Chiar dacă pentru prea puțin timp.

 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. N-am fost niciodată. Dar în ultimele treizeci de minute voi fi. Dintotdeauna mi-am dorit un copil pe care să-l fac fericit și uite ca a venit momentul pentru ca dorința mea să se îndeplinească. Ți-am transferat ție toate atribuțiile mele. E o muncă pe care o vei putea duce. E o muncă pe care trebuie s-o facem, pentru că așa am ales noi oamenii. Cu mici excepții, nu alegem noi momentul în care ne întoarcem la adevărata noastră casă, dar toți alegem să o facem. Este parte din jocul acestui univers. Și apoi, tuturor ne este dor de casă, la un moment dat, nu-i așa? Mie nu mi s-a făcut încă dor, dar tu trebuie să ai parte de ceea ce iubești. Pe locul pe care stau eu, trebuia să fii tu, dar îmi stă în putere să fac acest schimb. Simt o urmă de tristețe în tine. Să nu fii tristă. Moartea nu este o suferință decât pentru cei care rămân în urmă, și nu din vina lor. Când se nasc, regula este să uite de unde pleacă, pentru ca tot ceea ce trăiesc să fie autentic. Este firesc. Vei constata asta în timp. Nu ai multe de făcut. Prin poziția mea, am avut posibilitatea să călăuzesc înapoi spre casă doar pe cei care s-au desăvârșit în acest univers. Tatăl tău a fost unul dintre cele mai pure spirite, deși a ales să fie anonim în această lume. Altele s-au opus anonimatului. El... nu. Să nu fii tristă. De fiecare dată găsim dincolo mai multe persoane dragi decât lăsăm în urmă. Tu vei trăi atâta timp cât vei considera că-ți este necesar. Dar, ține minte: moartea poate fi veșnică, dragostea, nu. Toate dinaintea mea au respectat regula duratei șederii pe acest pământ. Nimeni nu vrea să trăiască veșnic, dar toți vor să mai stea puțin. Și tatăl tău ar mai fi vrut. Nu s-a putut. Și nu se poate, pentru că toți își au stabilit momentul plecării, de care nu știu, dinaintea venirii. Eu știu însă că tu vei schimba această regulă de mii de ani. Am să fac tot posibilul ca deciziile să nu-ți fie contestate. Să știi că iubirea dintre mamă și copilul ei poate fi veșnică, spuse Lilith în timp ce Mara se uita tot mai mult la ea, lăsând strada să-i aducă orice avea să-i ofere. În cazul meu, chiar este, spuse femeia zâmbind când copitele calului trecură prin parbriz.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 6

 - M-am născut de foarte mult timp. În același oraș minuscul în care te-ai născut și tu. Am avut o viață foarte fericită, dar am fost răsfățată. Toată viața nu am făcut niciun lucru bun. Eram mai rece decât universul nepopulat de facere. Asta a atras după sine și o răceală în fața propriei morți. Am avut un accident și mi s-a spus că nu voi mai trăi. A făcut-o o doamnă care a apărut lângă patul meu. Eu nu am spus nimic, dar ea a simțit golul și răceala din mine. S-a înspăimântat pe loc și apoi s-a bucurat mai mult decât mă așteptam. Mi-a pus mâna pe frunte și am știut instantaneu ce am de făcut. Nu mi-a plăcut, nici nu mi-a displăcut. Era ceva ce trebuia făcut. Simțisem că mi s-a oferit rațiunea de a fi. În fine, ce s-o mai lungesc? Lumea în care eu funcționez se ghidează cam după aceleași reguli ca și lumea în care te-am adus. Avem și noi subalterni care nu-și fac treaba așa cum trebuie, iar Ilarie este consecința acestei superficialități. În singurul meu moment de... hai să nu-i spun slăbiciune, ai apărut tu. A fost un moment de senzualitate. Încep să nu-l mai regret. Ilarie acesta pare un om potrivit pentru tine, iar tu cred că alegi bine. Nu am motive să mă îndoiesc de acest lucru. Ești o femeie în toată regula și sper din tot sufletul să fii fericită. Dacă seamănă cu tatăl său, și știu că așa este, nu am decât același motiv de îngrijorare decât pe cel despre care ți-am spus când ne-am întâlnit în Atomium. De aceea am luat o hotărâre, dar trebuie să fii și tu de acord...

 Femeia așteptă destul de mult timp pentru ca tânăra să se hotărască:

 - Cred că deja știi ce vreau, mamă, spuse Mara, întinzând mâna ei să o prindă pe a mamei și privind-o în ochii aceia de ai căror adâncime nu mai fusese conștientă până acum. Era același negru care-i înconjura și pe care Mara acum îl observa. Pe măsură ce mâna mamei ei înainta spre ea, începea să înțeleagă faptul că nu se aflau nicăieri. Erau într-o dimensiune în care nu exista nici timp, nici spațiu, nici Dumnezeu, nici diavol. Nimic din toate acestea nu mai existau. De parcă nici n-ar fi fost vreodată. Era în punctul când nimicul nici nu începuse încă.

 Îi atinse capul cu mâna și o lacrimă îi căzu Marei pe obraz. Femeia o prinse și i-o dărui:

 - Atâta timp cât vei dori, ea nu se va usca. Ține-o unde vrei. Nu vei avea niciun dușman în acel univers, decât pe tine însăți. Cel care te va însoți va fi nemuritor până va decide altceva. Tu vei fi în aceeași situație. Misterele din viața ta vor fi, de acum, de cu totul altă natură.

 Lumea în jurul lor începuse să capete contururi cunoscute, dar în alte culori decât avusese până atunci.  

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 5

 Piciorul încă i se ridica spre cealaltă parte a ușii când își dădu seama că una dintre ființele cu care lucra nu s-a putut împotrivi forței care l-a zămislit pe acest om. Era singura explicație pentru care acest Ilarie era de partea cealaltă a ușii, invitând-o să intre. Când piciorul începuse coborârea spre dincolo, înțelese pe deplin în ce situație se afla: fiica sa se îndrăgostise de fiul unui nemuritor, unicul de care avusese ea cunoștință până acum. Ce avea ea de gând să facă, era întrebarea pe care și-o punea când piciorul a atins podeaua.

 - Shostakovich, Al doilea vals. O piesă care mie îmi place în mod deosebit, spuse Ilarie, închizând ușa.

 - Interpretată de Andre Rieu, mi se pare. Mie nu mi-a plăcut niciodată acest diletant, afirmă cu tărie doamna.

 - Cu toate acestea, piesa este admirabilă.

 - Și ai un motiv ereditar să-ți placă, nu-i așa?

 - Mă bucură faptul că v-a revenit memoria, spuse ușurat Ilarie. Astfel, ne va fi mai ușor. Și da, eu sunt al doilea dintr-o specie foarte rară și unul dintre cei care nu se bucură de toate privilegiile tatălui.

Dar știți asta de când am apărut pe lume.

 - Te înșeli în ceea ce privește acest ultim lucru, tinere Ilarie, se grăbi mama Marei să spună. Nu eu am fost prezentă la nașterea ta. Dacă eram eu, fiica mea s-ar fi îndrăgostit de altcineva.

 Mara, care tăcuse tot timpul cât ei se priviră pentru a se recunoaște și cât vorbiră, simți nevoia să spună ceva, însă, uluită de tot ceea ce auzise, nu era nici ea sigură de ceea ce se cuvenea sau chiar trebuia să spui în asemenea situație. Nu mai trăise niciodată vreun moment în care cuvintele nu numai să nu-i iasă pe gură, dar nici să nu i se formeze conștient sau inconștient în mintea sa. Până în ziua de astăzi, nu crezuse că ar fi posibil așa ceva, tocmai pentru că o asemenea realitate pentru ea nu exista. Nu că acum ar fi fost sigură de faptul că ceea ce trăiește are vreo legătură cu dimensiunea reală, dar, într-un fel, corpul îi transmitea tot ceea ce era programat să transmită, toate semnalele pe care le primea de obicei. Mintea, însă, le refuza.

 - Mă bucur că nu ai fost tu, mamă, zise în cele din urmă, revenindu-și încet în fire. Cred că cineva veghează pentru mine.

 - Dacă tu crezi în destin, află că nu este decât o convenție, spuse mama cu convingerea cu care un măcelar tranșează o victimă.

 - Eram doar ironică, i-o reteză Mara cu supărare. Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar se străduiește cineva să mi le explice?

 Ilarie tăcea insistent. Aproape că nu exista în toată această afacere. Cele două femei păreau că-și îndreaptă atenția una spre cealaltă, ignorând orice altceva. Pentru ele începea să nu mai existe casa aceasta, orașul acesta străin în care doar păreau a se regăsi după atâția ani, țara aceasta cosmopolită în care adunătura de oameni din toate colțurile lumii obosea pe toți. Nu mai exista planeta, și universul însuși se transformă într-o dimensiune inexistentă apăsătoare. Cu toate acestea, Mara se simțea liniștită, iar mama ei, agitată. Deși pentru ea, vremea regretelor a încetat. Aproape că nici nu-și amintea de nebunia în urma căreia a apărut această ființă care era acum la mila ei. Trebuia totul regândit. Trebuia să acorde și Marei ceea ce ar fi acordat orice mamă normală.

 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. Soție nu am fost, iar dacă aș fi fost, aș fi fost la fel de bună precum am fost mamă. Tatăl tău nu mai trăiește. A murit imediat după conceperea ta. Era un arhitect de geniu, dar arhitectura lui nu avea nicio legătură cu construcțiile propriu-zise. După ce ajung în țară, îți trimit toată opera lui. Cred că s-ar fi bucurat să știe că are o fiică cu mine. Nu am mai luat legătura cu el. A ales să rămână unde este.

 Făcu o pauză pentru a se reculege. O pauză așa cum fac oamenii care suferă și au de transmis suferința și altcuiva.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 4

 Atunci, femeia, mai serioasă ca oricând, îi spuse Marei care rămase uimită de cum începu replica:

 - Să știi că de asta m-am temut toată viața și poate că este un motiv pentru care plecarea ta din țară nu a reușit să mă afecteze așa cum ar fi trebuit. Ce să fac? Sunt o cu totul altfel de mamă.

 - Nu pot să cred că aud așa ceva, spuse Mara copleșită în timp ce se căută prin geantă. Scoase telefonul și apăsă de câteva ori pe ecran.

 - Uite, mai spuse ulterior, acesta este Ilarie și întinse telefonul pe masă spre mama ei care încă nu îndrăznea să se uite la fotografia de pe ecran. După câteva secunde acesta se stinse. Femeia luă aparatul și cu o frică ce nu-i era nicidecum caracteristică, îl aprinse. Pe ecran îi apăru o față pe care nu o recunoștea, alături de fiica ei, undeva pe un pod peste o apă mică, într-un oraș și mai mic. Bărbatul îi era cu siguranță necunoscut, însă ochii aceia îi spuneau ceva și-i stârneau memorii de mult ascunse. Preț de câteva minute nu spuse nimic. Părea că face un exercițiu de memorie pe care nu ar fi vrut să-l facă.

 O trezise Mara când o strânse de mână și o strigă.

 - Nu, nu este tatăl tău...

 - M-am liniștit, veni ironic replica.

 - Nici nu are cum să fie, din câte știu eu. Ar trebui să nu mai fie printre noi.

 Asta o neliniști pe Mara, dar nu avu timp să se gândească la noua perspectivă pe care i-o deschidea informația, care veni oricum prea târziu, pentru că mama ei începu să-i vorbească:

 - Cred că aș putea să-l recunosc, deși a trecut foarte multă vreme de când ne-am mai întâlnit. Dar, ca să mă conving, trebuie să-l văd.

 - Ne pregătește prânzul, ai uitat?

 Mara părea că se uită prin mama ei. Aproape că nu o mai vedea, așa i se părea de departe această cvasiființă de care nu o legase decât un cordon ombilical, dacă și acela o făcuse vreodată.

 - Ar trebui să fiu îngrijorată de ceva? întrebă apoi Mara cu reținere.

 - Ar trebui, fata mea. Da, cred că ar trebui. Mi-e teamă de povara alegerii pe care ai făcut-o deja.

 Mai târziu, le deschise un tânăr care trecuse de mult timp de vârsta inocenței. Mara aproape că nu îi zâmbi, dar el nu se sinchisi prea mult de asta. Avea aerul celui care este convins că, în cele din urmă, totul va fi bine, că lucrurile se vor așeza, că puține îl vor tulbura.

 - Bună ziua, doamnă... Lilith! Bine ați venit la noi.

 - Ilarie, interveni Mara, pe mama nu o cheamă așa, ai uitat? Îi place să i se spună...

 - Ba nu, nu cred că mi-a plăcut vreodată, spuse femeia care era înlemnită în prag.

 Nu îndrăznea să pătrundă în acest apartament cu ferestre care se vedeau din ușă. Nu îl știa pe acest tânăr, deși i se părea cunoscut.

 Ochii aceștia... Au o forță în ei de care nu mă pot apropia. Sunt prea vii, prea din altă lume. Și totuși, cine este?

 - Nu vă fie teamă, stimată doamnă. Deși chipul meu vă reamintește ceva uitat de secole, nu aveți de ce să vă temeți. Tocmai dumneavoastră.

 - Și totuși, îmi spune și mie cineva ce se petrece? insistă Mara.

 Dar mama Marei simțea că, trecând pragul, nu va mai putea să fie ea însăși niciodată, că existența fiicei ei o va determina să-și schimbe total atitudinea față de propriul copil și față de ea. O trecere a pragului va fi o acceptare a unor condiții ale celui care o invita. Deocamdată nu știa de ce, dar începea să înțeleagă. Și începuse acest travaliu al înțelegerii din moment ce piciorul ei își contractă mușchii pentru a se ridica de pe podea. Nu exista decât un singur astfel de om, și acela nu mai era pe planeta aceasta. Alesese de ceva vreme să exploreze și alte dimensiuni. De descendenți nu avea nevoie. Ea însăși merse la toate birourile din întreaga lume pentru a transmite mai departe ordinul pe care îl auzise din gura celui în măsură să-l dea: Aceasta să fie prima și ultima greșeală. Ultima neglijență. Veghează să nu se mai repete! Și așa făcuse.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 3

 - Asta este o veste grozavă și mă bucură mai mult decât pot eu exprima. Sper să-mi înțelegi stângăcia.

 - Încerc să te înțeleg și să accept, zise Mara cu o urmă de amărăciune în glas.

 După o pauză care deveni apăsătoare, mama Marei reuși să întrebe cine este bărbatul și de când se cunosc. Află cu o oarecare surprindere că este de aceeași naționalitate cu fiica ei și că are o rețea de anticariate în Europa și câteva în America. Mara pretindea că e un bărbat cum nu a mai întâlnit până atunci, dar mama ei știa cât de importantă este experiența în acest domeniu. Prea multe despre fata ei oricum nu știa. De ce să nu fi avut deja experiența de care avea nevoie? Sufletul ei plângea acum cel mai mult pentru că nu reușise să aibă o relație cum au toate celelalte mame cu fiicele lor. Dar celelalte mame nu sunt ca ea. Nu vor fi niciodată, iar ea nu va fi ca ele. Nu știa dacă să le invidieze sau nu, dar gândindu-se mai bine la sine, consideră că cea privilegiată este ea, cu toate neajunsurile vieții ei. Văzând-o atât de fericită pe această ființă care se născuse mai mult dintr-o ambiție a ei, hotărî că mai bine nu-i spulberă fericirea cu o încercare de a reconcilia o relație care era destinată unui astfel de curs de la bun început. Nu merita să-i spună tocmai acum cu ce se ocupă ea de extrem de mult timp și de ce era pur și simplu incapabilă să aibă o relație normală cu oamenii. Vroia să-i lase ei acest moment de fericire, să simtă și ea în această lungă viață că poate oferi și fericire, nu numai tristețe. Îi va spune la timpul potrivit. În plus, pentru o astfel de veste, trebuia o pregătire a Marei.

 - ...acum e acasă și ne pregătește un prânz cum numai el știe să facă.

 Femeia se trezi din reveria ei și răspunse cu un zâmbet fiicei de care nu-și amintea să o mai fi văzut atât de încântată.

 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?

 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.

 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis că el crede că te cunoaște de undeva. I-am arătat o fotografie cu noi două, de când am plecat eu din țară, de atunci de la aeroport. Mai ții minte?

 - Să mă cunoască? întrebă femeia destul de nedumerită și cu o umbră serioasă de îngrijorare în glas. Nu ar avea de unde să mă cunoască. Cine mă cunoaște pe mine nu mai are cum să mărturisească ulterior că a făcut-o.

 - Mamă, eu nu înțeleg ce tot spui acolo, dar Ilarie așa a spus. Că îi pari foarte cunoscută. Nu ai o față comună ca să te confunde lumea, dar tocmai din acest motiv el crede că v-ați mai întâlnit. Când și unde, numai voi știți.

 Atunci femeia avu o presimțire mai neagră decât îi plăcea ei înseși să se creadă. Puțini oameni o cunoșteau și și mai puțini o puteau recunoaște. Dar uite că cineva o cunoștea și acest lucru o îngrijora mai mult decât o îngrijora orice altceva de pe această lume. Bănuia cine ar fi putut să fi, dar nu întrebă decât un singur lucru:

 - Este tânăr acest Ilarie?

 - Da, este tânăr, deși la câtă lume a văzut, nu știu cum de a reușit să o facă într-o singură viață. Oricum, mamă, nu aș îndrăzni să mă îndrăgostesc de cineva cu mult mai în vârstă decât mine, nu-i așa? Oricine ar putea fi tatăl meu, nu crezi?

 Femeia nu răspunse, dar se vedea că este afectată. Mara nu știa dacă este din cauza a ceea ce aflat sau din cauza sarcasmului pe care ea nu a fost în stare să și-l înfrâneze.

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 2

 Ea o privi ca și cum ar fi așteptat de mult o astfel de discuție. O discuție eliberatoare pentru ambele femei. Una pe care o aștepta ca pe o întâmplare amânată de secole și a cărei tensiune se acumulase în timp, dar cu care putea trăi destul de mult. Venise momentul eliberării și asta era în același timp și rău, și bine.

 - Cu siguranță că așa a și fost. Nu mai are rost să ne amăgim una pe cealaltă. Când conștientizezi că, într-un final, până și propriul tău copil va muri, multe dintre lucrurile de pe lumea aceasta brusc nu mai au sens. Și această idee ți se întipărește adânc în ființă. Nu te mai părăsește orice ai face.

 - Dar, mamă, lumea trăiește. Uită-te în jur. Viața nu are cum să se reducă doar la moarte. Sau, în fine, nu are cum să-ți domine relația cu propriul copil.

 Ar fi vrut să-i spună în acel moment ce știe ea. Dar s-a abținut și Mara a observat acest efort.

 - Uite că pentru mine nu avea cum să fie altfel. Acesta era lucrul la care mă gândeam ori de câte ori te vedeam. Îmi era extrem de greu să nu mă gândesc la faptul că... până și tu, într-o zi, vei muri.

 Și de data aceasta Mara înțelese mai mult decât putea sau dorea mama ei să articuleze. Știa că ar mai fi vrut să spună că din dragoste avusese o astfel de atitudine. Dar cuvintele mari nu erau în vocabularul mamei sale. Niciodată n-au fost.

 - Înțeleg cum putea să te afecteze un astfel de gând. Nu pot însă să accept că nu ai reușit să treci peste asta pentru mine...

 - Dar pentru tine am făcut-o, Mara, o întrerupse mama ei, trăgând un fum lung din țigară. Eu te înțeleg foarte bine și-mi asum reproșurile tale în totalitate, dar atât am putut eu să fac, și, crede-mă, te rog, că nici nu se putea în alt fel. Nu în situația...

 Mara așteptă, dar mama ei nu mai spuse nimic. Glasul i se stinse în gălăgia copiilor. Se uita pierdută în zarea care acum era străbătută de un avion care zbura la joasă înălțime. Părea să decoleze.

 - Nu, în care situație, mamă? întrebă Mara cu speranță. Dar nu primi niciun răspuns. Mamă, insistă ea, despre care situație vorbești?

 Mama o privi și ochii ei spuneau Marei că este gata să-i destăinuie ceva ce nu putuse mulți ani de zile, dar că aceiași ani o împiedicau să o facă într-o manieră care să nu implice stângăcie. Cu eleganța-i caracteristică, mai aprinsese o țigară, ignorând, astfel, privirile dezaprobatoare ale celor care însoțeau copiii.

 - Este vorba de meseria mea. De toate călătoriile acestea pe care trebuie le fac pentru ca lucrurile să meargă bine. Despre faptul că am fost singură.

 - Eu nu am știut decât că birourile tale se află răspândite în toată lumea. Cu ce te ocupi efectiv, nu am aflat niciodată, și bănuiesc faptul că și acum vei evita să-mi spui. Dar nu-i nimic, o luă Mara înaintea mamei care tocmai deschise gura ca să spună.

 Nu mai apucase.

 - De fapt, zise Mara repede, nu de asta am vrut eu atât de mult să ne întâlnim. Nici pentru a avea o discuție despre tatăl meu pe care nu l-am cunoscut niciodată și despre care nu mi-ai vorbit nimic. M-am gândit să-ți spun că am întâlnit pe cineva. Este destul de serios și durează de ceva vreme.

 Se făcuse o pauză aproape stânjenitoare în care se părea că fiecare așteaptă ca cealaltă să spună prima ceva.

 Mama Marei era mulțumită de vestea pe care o primise. Mult mai mulțumită decât s-ar fi așteptat Mara să fie. Dar uite că era. Fata ei crescuse și era capabilă să aibă o relație cu cineva. Poate că nu greșise chiar atât de mult precum se învinuia. Avea un viitor pe care ea nu a putut să-l aibă vreodată. Va avea și ea copii și va simți poate altfel decât simte ea de când o are. Trebuia să aibă altă soartă decât a ei, iar ea nu avea decât să o vadă cum crește și cum se împlinește ca ființă. Un lucru minunat.