Faceți căutări pe acest blog

joi, 28 aprilie 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 5

 Piciorul încă i se ridica spre cealaltă parte a ușii când își dădu seama că una dintre ființele cu care lucra nu s-a putut împotrivi forței care l-a zămislit pe acest om. Era singura explicație pentru care acest Ilarie era de partea cealaltă a ușii, invitând-o să intre. Când piciorul începuse coborârea spre dincolo, înțelese pe deplin în ce situație se afla: fiica sa se îndrăgostise de fiul unui nemuritor, unicul de care avusese ea cunoștință până acum. Ce avea ea de gând să facă, era întrebarea pe care și-o punea când piciorul a atins podeaua.
 - Shostakovich, Al doilea vals. O piesă care mie îmi place în mod deosebit, spuse Ilarie, închizând ușa.
 - Interpretată de Andre Rieu, mi se pare. Mie nu mi-a plăcut niciodată acest diletant, afirmă cu tărie doamna.
 - Cu toate acestea, piesa este admirabilă.
 - Și ai un motiv ereditar să-ți placă, nu-i așa?
 - Mă bucură faptul că v-a revenit memoria, spuse ușurat Ilarie. Astfel, ne va fi mai ușor. Și da, eu sunt al doilea dintr-o specie foarte rară și unul dintre cei care nu se bucură de toate privilegiile tatălui.
Dar știți asta de când am apărut pe lume.
 - Te înșeli în ceea ce privește acest ultim lucru, tinere Ilarie, se grăbi mama Marei să spună. Nu eu am fost prezentă la nașterea ta. Dacă eram eu, fiica mea s-ar fi îndrăgostit de altcineva.
 Mara, care tăcuse tot timpul cât ei se priviră pentru a se recunoaște și cât vorbiră, simți nevoia să spună ceva, însă, uluită de tot ceea ce auzise, nu era nici ea sigură de ceea ce se cuvenea sau chiar trebuia să spui în asemenea situație. Nu mai trăise niciodată vreun moment în care cuvintele nu numai să nu-i iasă pe gură, dar nici să nu i se formeze conștient sau inconștient în mintea sa. Până în ziua de astăzi, nu crezuse că ar fi posibil așa ceva, tocmai pentru că o asemenea realitate pentru ea nu exista. Nu că acum ar fi fost sigură de faptul că ceea ce trăiește are vreo legătură cu dimensiunea reală, dar, într-un fel, corpul îi transmitea tot ceea ce era programat să transmită, toate semnalele pe care le primea de obicei. Mintea, însă, le refuza.
 - Mă bucur că nu ai fost tu, mamă, zise în cele din urmă, revenindu-și încet în fire. Cred că cineva veghează pentru mine.
 - Dacă tu crezi în destin, află că nu este decât o convenție, spuse mama cu convingerea cu care un măcelar tranșează o victimă.
 - Eram doar ironică, i-o reteză Mara cu supărare. Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar se străduiește cineva să mi le explice?
 Ilarie tăcea insistent. Aproape că nu exista în toată această afacere. Cele două femei păreau că-și îndreaptă atenția una spre cealaltă, ignorând orice altceva. Pentru ele începea să nu mai existe casa aceasta, orașul acesta străin în care doar păreau a se regăsi după atâția ani, țara aceasta cosmopolită în care adunătura de oameni din toate colțurile lumii obosea pe toți. Nu mai exista planeta, și universul însuși se transformă într-o dimensiune inexistentă apăsătoare. Cu toate acestea, Mara se simțea liniștită, iar mama ei, agitată. Deși pentru ea, vremea regretelor a încetat. Aproape că nici nu-și amintea de nebunia în urma căreia a apărut această ființă care era acum la mila ei. Trebuia totul regândit. Trebuia să acorde și Marei ceea ce ar fi acordat orice mamă normală.
 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. Soție nu am fost, iar dacă aș fi fost, aș fi fost la fel de bună precum am fost mamă. Tatăl tău nu mai trăiește. A murit imediat după conceperea ta. Era un arhitect de geniu, dar arhitectura lui nu avea nicio legătură cu construcțiile propriu-zise. După ce ajung în țară, îți trimit toată opera lui. Cred că s-ar fi bucurat să știe că are o fiică cu mine. Nu am mai luat legătura cu el. A ales să rămână unde este.
 Făcu o pauză pentru a se reculege. O pauză așa cum fac oamenii care suferă și au de transmis suferința și altcuiva.

vineri, 15 aprilie 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 4

 Atunci, femeia, mai serioasă ca oricând, îi spuse Marei care rămase uimită de cum începu replica:
 - Să știi că de asta m-am temut toată viața și poate că este un motiv pentru care plecarea ta din țară nu a reușit să mă afecteze așa cum ar fi trebuit. Ce să fac? Sunt o cu totul altfel de mamă.
 - Nu pot să cred că aud așa ceva, spuse Mara copleșită în timp ce se căută prin geantă. Scoase telefonul și apăsă de câteva ori pe ecran.
 - Uite, mai spuse ulterior, acesta este Ilarie și întinse telefonul pe masă spre mama ei care încă nu îndrăznea să se uite la fotografia de pe ecran. După câteva secunde acesta se stinse. Femeia luă aparatul și cu o frică ce nu-i era nicidecum caracteristică, îl aprinse. Pe ecran îi apăru o față pe care nu o recunoștea, alături de fiica ei, undeva pe un pod peste o apă mică, într-un oraș și mai mic. Bărbatul îi era cu siguranță necunoscut, însă ochii aceia îi spuneau ceva și-i stârneau memorii de mult ascunse. Preț de câteva minute nu spuse nimic. Părea că face un exercițiu de memorie pe care nu ar fi vrut să-l facă.
 O trezise Mara când o strânse de mână și o strigă.
 - Nu, nu este tatăl tău...
 - M-am liniștit, veni ironic replica.
 - Nici nu are cum să fie, din câte știu eu. Ar trebui să nu mai fie printre noi.
 Asta o neliniști pe Mara, dar nu avu timp să se gândească la noua perspectivă pe care i-o deschidea informația, care veni oricum prea târziu, pentru că mama ei începu să-i vorbească:
 - Cred că aș putea să-l recunosc, deși a trecut foarte multă vreme de când ne-am mai întâlnit. Dar, ca să mă conving, trebuie să-l văd.
 - Ne pregătește prânzul, ai uitat?
 Mara părea că se uită prin mama ei. Aproape că nu o mai vedea, așa i se părea de departe această cvasiființă de care nu o legase decât un cordon ombilical, dacă și acela o făcuse vreodată.
 - Ar trebui să fiu îngrijorată de ceva? întrebă apoi Mara cu reținere.
 - Ar trebui, fata mea. Da, cred că ar trebui. Mi-e teamă de povara alegerii pe care ai făcut-o deja.
 Mai târziu, le deschise un tânăr care trecuse de mult timp de vârsta inocenței. Mara aproape că nu îi zâmbi, dar el nu se sinchisi prea mult de asta. Avea aerul celui care este convins că, în cele din urmă, totul va fi bine, că lucrurile se vor așeza, că puține îl vor tulbura.
 - Bună ziua, doamnă... Lilith! Bine ați venit la noi.
 - Ilarie, interveni Mara, pe mama nu o cheamă așa, ai uitat? Îi place să i se spună...
 - Ba nu, nu cred că mi-a plăcut vreodată, spuse femeia care era înlemnită în prag.
 Nu îndrăznea să pătrundă în acest apartament cu ferestre care se vedeau din ușă. Nu îl știa pe acest tânăr, deși i se părea cunoscut.
 Ochii aceștia... Au o forță în ei de care nu mă pot apropia. Sunt prea vii, prea din altă lume. Și totuși, cine este?
 - Nu vă fie teamă, stimată doamnă. Deși chipul meu vă reamintește ceva uitat de secole, nu aveți de ce să vă temeți. Tocmai dumneavoastră.
 - Și totuși, îmi spune și mie cineva ce se petrece? insistă Mara.
 Dar mama Marei simțea că, trecând pragul, nu va mai putea să fie ea însăși niciodată, că existența fiicei ei o va determina să-și schimbe total atitudinea față de propriul copil și față de ea. O trecere a pragului va fi o acceptare a unor condiții ale celui care o invita. Deocamdată nu știa de ce, dar începea să înțeleagă. Și începuse acest travaliu al înțelegerii din moment ce piciorul ei își contractă mușchii pentru a se ridica de pe podea. Nu exista decât un singur astfel de om, și acela nu mai era pe planeta aceasta. Alesese de ceva vreme să exploreze și alte dimensiuni. De descendenți nu avea nevoie. Ea însăși merse la toate birourile din întreaga lume pentru a transmite mai departe ordinul pe care îl auzise din gura celui în măsură să-l dea: Aceasta să fie prima și ultima greșeală. Ultima neglijență. Veghează să nu se mai repete! Și așa făcuse.

marți, 5 aprilie 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 3

 - Asta este o veste grozavă și mă bucură mai mult decât pot eu exprima. Sper să-mi înțelegi stângăcia.
 - Încerc să te înțeleg și să accept, zise Mara cu o urmă de amărăciune în glas.
 După o pauză care deveni apăsătoare, mama Marei reuși să întrebe cine este bărbatul și de când se cunosc. Află cu o oarecare surprindere că este de aceeași naționalitate cu fiica ei și că are o rețea de anticariate în Europa și câteva în America. Mara pretindea că e un bărbat cum nu a mai întâlnit până atunci, dar mama ei știa cât de importantă este experiența în acest domeniu. Prea multe despre fata ei oricum nu știa. De ce să nu fi avut deja experiența de care avea nevoie? Sufletul ei plângea acum cel mai mult pentru că nu reușise să aibă o relație cum au toate celelalte mame cu fiicele lor. Dar celelalte mame nu sunt ca ea. Nu vor fi niciodată, iar ea nu va fi ca ele. Nu știa dacă să le invidieze sau nu, dar gândindu-se mai bine la sine, consideră că cea privilegiată este ea, cu toate neajunsurile vieții ei. Văzând-o atât de fericită pe această ființă care se născuse mai mult dintr-o ambiție a ei, hotărî că mai bine nu-i spulberă fericirea cu o încercare de a reconcilia o relație care era destinată unui astfel de curs de la bun început. Nu merita să-i spună tocmai acum cu ce se ocupă ea de extrem de mult timp și de ce era pur și simplu incapabilă să aibă o relație normală cu oamenii. Vroia să-i lase ei acest moment de fericire, să simtă și ea în această lungă viață că poate oferi și fericire, nu numai tristețe. Îi va spune la timpul potrivit. În plus, pentru o astfel de veste, trebuia o pregătire a Marei.
 - ...acum e acasă și ne pregătește un prânz cum numai el știe să facă.
 Femeia se trezi din reveria ei și răspunse cu un zâmbet fiicei de care nu-și amintea să o mai fi văzut atât de încântată.
 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?
 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.
 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis că el crede că te cunoaște de undeva. I-am arătat o fotografie cu noi două, de când am plecat eu din țară, de atunci de la aeroport. Mai ții minte?
 - Să mă cunoască? întrebă femeia destul de nedumerită și cu o umbră serioasă de îngrijorare în glas. Nu ar avea de unde să mă cunoască. Cine mă cunoaște pe mine nu mai are cum să mărturisească ulterior că a făcut-o.
 - Mamă, eu nu înțeleg ce tot spui acolo, dar Ilarie așa a spus. Că îi pari foarte cunoscută. Nu ai o față comună ca să te confunde lumea, dar tocmai din acest motiv el crede că v-ați mai întâlnit. Când și unde, numai voi știți.
 Atunci femeia avu o presimțire mai neagră decât îi plăcea ei înseși să se creadă. Puțini oameni o cunoșteau și și mai puțini o puteau recunoaște. Dar uite că cineva o cunoștea și acest lucru o îngrijora mai mult decât o îngrijora orice altceva de pe această lume. Bănuia cine ar fi putut să fi, dar nu întrebă decât un singur lucru:
 - Este tânăr acest Ilarie?
 - Da, este tânăr, deși la câtă lume a văzut, nu știu cum de a reușit să o facă într-o singură viață. Oricum, mamă, nu aș îndrăzni să mă îndrăgostesc de cineva cu mult mai în vârstă decât mine, nu-i așa? Oricine ar putea fi tatăl meu, nu crezi?
 Femeia nu răspunse, dar se vedea că este afectată. Mara nu știa dacă este din cauza a ceea ce aflat sau din cauza sarcasmului pe care ea nu a fost în stare să și-l înfrâneze.