SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ ultima

 Băștinașii au fost condamnați creștinării prin foc, așa cum se aștepta fiecare participant în sală. Ei nu spuneau nimic. Păreau a înțelege ce li se întâmplă și a accepta soarta pe care acești oameni care le cotropesc pământurile le-au pregătit-o. Ce puteai face în fața unei molime? Cum să lupți cu ceva ce nu puteai învinge? Lasă-i să-și vadă de treburile lor, pe noi ne așteaptă atele mai importante.

 - Înainte de a purcede la purificare, mai avem o problemă importantă de discutat și căreia trebuie să-i găsim o rezolvare.

 În timp ce Benedict vorbea, Alzóloras se uita la Pedro cum pregătește focul cu lemnele sfințite, foc din care se va aprinde o torță pentru rugul pregătit pentru...

 - Fratele Alzóloras, aici de față, a comis un act incredibil într-o mănăstire a Domnului și de neconceput nu numai pentru un călugăr, dar și pentru un om, creație a Lui Dumnezeu.

 Alzóloras nu-și dădu seama că pe el îl vizau aceste vorbe spuse de către stareț. Când i se înfățișă ceea ce se întâmplă, era foarte mirat, atât de mirat, încât a ridicat puțin brațele în semn de întrebare în locul cuvintelor care nu puteau să-i iasă pe gură.

 - Ni s-a adus la cunoștință despre comunicarea ta cu diavolul, părinte Alzóloras. Lucru acesta cumplit și de neiertat s-a petrecut în chilia părintelui, chiar aici, în sfânta noastră mănăstire, fraților! Cine știe de când durează această legătură cu cel necurat, legătură cu care părintele Alzóloras ne-a pângărit lucrarea pe care încercăm să o construim noi aici în numele Domnului nostru. O astfel de legătură nu poate duce decât la o soartă care li se pregătește acum celor care tocmai au fost condamnați în unanimitate. Părinte Alzóloras, ai ceva de spus în apărarea ta?

 Alzóloras își venise în fire, dar nu atât de repede, încât Benedict să nu mai repete întrebarea. În primul rând nu-i venea a crede ceea ce i se întâmplă. Nu-i venea a crede că a fost urmărit în celula sa și că cei care l-au urmărit știu despre ce este vorba.

 - Nu se cade să tăgăduiești vorbele mele. Pedro poate depune mărturie că te-a auzit vorbind cu diavolul căruia i-ai scris o scrisoare pe care i-ai trimis-o prin foc. Ce ai de spus, părinte Alzóloras?

 - De fapt, vorbeam cu Dumnezeu, a spus Alzóloras. Dar când Benedict a vrut să spună ceva, a adăugat: Dar pe scrisoare, da, diavolului i-am trimis-o.

 Un murmur se auzi în toată sala slab luminată.

 - În scrisoare însă, i-am cerut diavolului să înceteze cu răul pe care-l face în lume. Să renunțe la această distrugere a creației lui Dumnezeu. Să nu ne distrugem între...

 - Noi nu distrugem oameni aici, părinte Alzóloras! tună vocea lui Benedict. Noi îi trimitem la Domnul.

 - Dar cum o faceți? Printr-o suferință de nedescris. Prin aceleași mijloace pe care le folosește și stăpânul întunericului căruia i-am scris. Cu creația lui Dumnezeu nu se cade să ne purtăm așa. Nu ardem o operă de artă pentru a o face mai bună. Nu e datoria noastră să o facem și, de aceea, consider că diavolul se face răspunzător de tot răul din lume și din noi și i-am scris să înceteze.

 - Deci nu negi că ai avut o legătură cu diavolul?

 - Nu neg faptul că i-am scris, poate într-un moment de disperare, dar o legătură cu el, așa cum o vede sfinția ta, nu am.

 - Însuși faptul că i-ai scris acea scrisoare dovedește altceva, părinte Alzóloras. Si o asemenea faptă nu poate avea decât o singură consecință, nu credeți? se adresă Benedict celorlalți călugări care făceau parte din completul de judecată al păgânilor.

 Cu toții au dat din cap în semn de aprobare, dar nu a scos nimeni niciun cuvânt.

 În acel moment, s-a auzit strigătul groaznic al lui Pedro care era lângă foc:

 - Părinte Benedict! Părinte Benedict! Și arăta cu degetul spre focul pe care îl pregătise cu câteva clipe în urmă și care începuse să ardă bine.

 Din foc ieșea o mână închisă la culoare care avea pe inelar un obiect greu de recunoscut a fi un inel, cu unghii destul de lungi, dar, în ciuda culorii, îngrijite, iar în capătul ei era o scrisoare care avea o pecete pusă pe ea.

 Toată lumea era înmărmurită. Parcă nimeni nu respira. Mâna era nemișcată ținând în continuare scrisoarea care conținea răspunsul dat lui Alzóloras. Focul nu o deranja. Scrisoarea nu ardea. Nimeni nu îndrăznea să se apropie de foc să ia scrisoarea. În cele din urmă, părintele Alzóloras, se apropie cu foarte mare teamă și luă scrisoare. Mâna mai zăbovi o clipă după care se retrăsese încet acolo de unde a venit.

 Benedict se apropie încet de Alzóloras să urmărească împreună cu el rândurile care erau scrie pe hârtia ieșită din foc. Observă pecetea de un roșu închis în care era o stea în cinci colțuri, fiecare colț prelungindu-se cu câte o cruce mică.

 Părintele Alzóloras începu să citească:

Stimate sigñor Alzóloras,

În primul rând, îmi pare nespus de rău că v-ați format o astfel de opinie despre mine. De fapt, îmi pare rău că întreaga comunitate al cărui membru sunteți suferă de același cusur. Eu nu mai am legături cu lumea dumneavoastră, sigñor, de extrem de mult timp. Mi-am pierdut interesul în ea de când cu dualismul acesta.

În al doilea rând, țin să vă amintesc faptul că însăși credința căreia îi slujiți postulează faptul că Dumnezeu v-a dat liberul arbitru, astfel încât ar fi total nedrept să mă acuzați de fapte care-mi sunt, negreșit, străine. Răul în lumea în care ați ales să existați nu vine de la mine. Cel mai bun exemplu pentru a înțelege și accepta ceea ce vă scriu eu acum este să vă uitați atent în jur. Nu dați vina pe mine pentru toate fărădelegile din lume. Uitați-vă la semenii dumneavoastră, sigñor, și întrebați-vă Biserica despre ceea ce vă face chiar în acest moment în numele credinței.

Eu de-abia îmi țin regatul la un loc, pentru că sufletele dezertează atât din regatul meu, cât și din al lui Dumnezeu. Nu am timp pentru păcatele pe care mi le atribuiți.

Lucifer.

 - Nu scrie așa ceva! strigă Benedict, încercând să-i ia foaia din mâna lui Alzóloras.

 Foaia opunea o rezistență de neimaginat și, la un moment dat, s-a transformat în cenușă. Părintele Benedict, trăgând tare de ea și fiind cu spatele spre șemineul în care focul se întețise, își pierduse echilibrul și căzu direct în focul care-i cuprinse hainele și-l învălui într-o mantie de lumină. Părintele Alzóloras rămase în mână cu pecetea diavolului care nu se mistuise asemenea scrisorii.

 Mai mulți frați se înghesuiră să-l scoată din flăcări pe Benedict, dar căzuseră și ei victime ale pârjolului, hainele aprinzându-li-se foarte repede. Din camera consiliului, focul se răspândi în camerele alăturate și spre dimineață muri înăbușit de zidurile de piatră din care nu putea mușca.

 Mai bine de jumătate dintre frații din mănăstire pieriseră în incendiu. Alzóloras se afla încă pe malul insulei când soarele începu să alunge întunericul. Luă o barcă spre insula care se vedea în depărtare și care nu putea fi la mai mult de o jumătate de zi. Indigenii care l-au salvat de la pârjol îl însoțeau. În fond, nu știa nimeni cine pe cine a salvat. Pe de o parte, Alzóloras avea sentimentul, ba mai mult, convingerea că nimic nu i se poate întâmpla, că nu are cum să moară pârjolit de proprii semeni. Dar acest lucru era necunoscut indigenilor cu care fusese în barcă. Pe de altă parte, indigenii aveau de ce să fie îndatorați părintelui, pentru că datorită răspunsului pe care l-a primit prin acea minune de care se spăimântaseră chiar și ei trăiau acum cu toții și aveau posibilitatea oricând să se întoarcă la cei dragi pe care îi lăsaseră în calderă.

  Când a ajuns pe mal, i-a sărutat pe fiecare pe ambii obraji, s-a înclinat în fața lor în semn de mulțumire, a mai privit încă o dată spre insula de la nord-vest unde încă se mai vedea fumul înălțându-se spre cerul care dea acum era luminat de un soare care parcă refuza să se urce la fel de repede pe cer ca de obicei dinspre continentul african spre care avea el de gând să plece. Și a plecat îngândurat spre partea răsăriteană a insulei pe care trona acel vârf enorm pe care-l văzuse prima dată când pusese piciorul pe La Palma și care acum începea a arunca o umbră și mai mare peste oceanul de un albastru incredibil.