SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 4

 Până spre seară, Alzóloras bătu țărmul din dreptul mănăstirii în lung și-n lat. Era un țărm însă nici prea lung, pentru că înspre nord era o stâncă imensă care-ți impunea să te întorci, nici prea lat, pentru că același lucru se întâmpla și cu partea vestică, în care nu puteai să te avânți prea mult fără să fii nevoit să-ți folosești toate cele patru membre pentru a urca. Se opri la un moment dat și se așeză fără să mai cerceteze prea mult locul în fața apei care venea liniștită spre el și tot așa se retrăgea într-o mișcare fără de sfârșit.

 Lui i-a plăcut întotdeauna marea. De fiecare dată știai la ce să te aștepți de la ea. Îți trimitea valuri și era întotdeauna udă, dar, în același timp, prin adâncime, misterioasă. E o imensitate de mister care îl calma însă. Oamenii, pe de altă parte, nu făceau același lucru. Deși nu prezentau urme de prea mult mister, știai la ce să te aștepți și de la ei, nu aveau același efect de calm asupra lui. Dimpotrivă.

Îl nelinișteau. Trebuia să fie mereu în alertă în preajma majorității lor. Unii aveau un efect mângâietor, dar erau puțini. Și totuși îl aveau. Însemna că firea umană nu e chiar rea, în esență. Ceva însă o face să fie așa. Numai diavolul face toate aceste nelegiuiri cu lucrarea lui Dumnezeu. El este sămânța răului. Pe el trebuie să-l învinuiască. Dar parcă nu era de ajuns. Ar fi trebuit să poată să facă ceva în această privință. Simțea că e de datoria lui să o facă. Dar ce să facă? Era un simplu om la margine de lume. Un om cu forțe limitate și cu semenii potrivnici. Ce putea face el în fața vicleniei și uneltirilor diavolului?

 Nefericiții de băștinași vor fi sigur arși pe rug. Altă soartă nu aveau. Altă soartă nu le-a pregătit acest diavol pe care începuse să-l compătimească în loc să-l urască. De ce nu avea și el atâta conștiință, încât să-și dea seama că ceea ce face este în afara firii? Este distrugător și nu-i folosește la nimic dacă anihilează întreaga omenire. Ducându-i la rug pe cei care urmau să fie judecați, îi ducea, de fapt, la Dumnezeu. Nu se putea ca diavolul să nu știe că focul purifică. Rămânea însă pentru Alzóloras chinul dinaintea purificării. Erau necesare toate acestea pentru a ajunge în împărăția lui Dumnezeu? Compasiunea lui nu se regăsea și în diavol. Și cum să nu fie așa?! De când era mic aflase, ca oricare altul, că diavolul însuși este sămânța tuturor relelor în această lume și că lucra prin oameni, mai ales prin femei și necredincioși. Mama lui îi spunea asta tot timpul și-l trimitea zi și noapte să-și plece genunchii și capul la icoanele care se găseau din abundență în casa lor.

 Se născuse la Madrid, într-o familie cu un puternic apetit religios, iar mama sa era o femeie ambițioasă care dorea să facă din cel mai mare fiu al ei un prelat de seamă. Poate nu visa chiar să ajungă Papă, deși și-ar fi dorit enorm asta, dar cu o funcție înaltă în Biserica spaniolă trebuia să se aleagă fiul ei. De aceea insista zi de zi, noapte de noapte, asupra unui ritual din care micul Alzóloras nu mai avea cum ieși decât atunci când ar fi fost matur. Familia lui era una înstărită și, la insistențele mamei, tatăl băiatului unsese pe cine trebuia, cam mulți, spunea el, pentru ca mama să-și vadă visul împlinit înainte de a închide ochii. Dar Alzóloras nu fusese convins că acesta era drumul pe care trebuia să-l aleagă. În străfundul lui știa că are o misiune, dar nu credea că este cea pe care Inchiziția i-o impunea. Oamenii erau frumoși în imperfecțiunea lor. Dumnezeu i-a făcut așa pe toți, indiferent de rasă și de limba vorbită. Erau totuși creația Domnului care trebuia tratată cu respect. Iar dacă oamenii erau frumoși așa cum erau, Alzóloras ajunsese la concluzia că Inchiziția însăși era formată din astfel de creaturi frumoase, care începuseră să rătăcească. Și cine îi putea ameți atât de mult, dacă nu diavolul? Dumnezeu nu avea cum să întoarcă pe om împotriva altui om. El era cel care aducea pacea pe Pământ, iar diavolul, cel care sădea sămânța războiului. Se simțea dator ca să-L ajute pe Dumnezeu în lupta Sa împotriva diavolului, dar simțea că dacă mai mulți oameni s-ar alia lui, gândirii lui, atunci binele, așa cum îl vedea el, ar învinge.

 Dar oamenii nu o făceau. Trebuia să ducă el o luptă surdă și subtilă pentru a elibera atâta lume cât putea de lanțurile diavolului. Alesese să plece cât mai departe în locuri în care nu putea fi controlat foarte puternic de ochii iscoditori ai superiorilor de la Madrid. Reușea să aducă mulțumiri coroanei, dar prin mijloace proprii. Aici însă, în Canare, se pare că drumul se cam înfunda. Se lovea de o forță puternică: Benedict. Benedict trebuia să-și recapete omenia din el, dar nu se putea realiza acest lucru decât dacă cel care-l asuprea înțelegea să-l lase în pace. Să mai desfacă lanțurile cu care i-a închis mintea.

 Hotărât, ajunsese în chilia sa spre seară, nu cu mult timp înainte de procesul pentru care se pregătea întreaga comunitate monahală.

 Luă o bucată de hârtie din rezerva sa, scoase pana și-și pregătise cerneala. Se închină și, după aceea, spuse cu voce care de-abia îi ajunse și lui la urechi:

 - Doamne, iartă-mă! Acum nu-ți scriu Ție!

 Și se apucă de scris. Îi era însă greu să găsească o formulă de început. Prea multă politețe parcă nu era cuvenită pentru un astfel de destinatar, așa că începu direct:

Stau aici în chilia mea și mă întreb de ce este atâta rău pe lume?

Alt răspuns nu am, decât că în neobosita ta existență nu mai contenești să încurci mințile oamenilor, să-i asmuți unul împotriva altui, să-i îndemni la jaf, la crimă și la nesupunere. Să poarte războaie care să le macine viața, să ajungă atât de lipsiți de morală, să nu mai vadă ce este frumos în ei și ce este urât.

M-am săturat de atâta rău în această lume. Și nu sunt singurul. Am văzut mai multă violență decât poate ar fi fost cuvenit să văd. Tu, stăpâne al întunericului, nu te-ai săturat să ne faci atâta rău? Nu te-ai săturat să fii atât de hulit? Nu te-ai săturat să fii chemat numai atunci când este de îndeplinit ceva ce ne duce la umilirea sufletului? Să duci oamenii la pierzanie? Să ne omori? Să te lupți cu Dumnezeu? Mai este loc în împărăția ta?

Eu știu că păcătuiesc chiar acum prin ceea ce fac, dar, în disperarea mea, încerc să găsesc în tine o urmă de compasiune, de bunătate chiar, deși poate că este în zadar.

 A încheiat scrisoare doar cu numele său. A pus pecetea și a ars scrisoarea în focul din sobă pe care l-a aprins special pentru asta. A ezitat puțin înainte de a băga foaia în flăcări. Înțelegea acum cât este de dornic ca ceva să se schimbe în această lume. Apoi a trimis scrisoarea diavolului și s-a dus la proces.