Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 decembrie 2015

BABILON - 3

 Și asta pentru că îngerii ridicau foarte mult praf în drumul lor spre întâlnirea pe care Yahve o convocase, iar acest praf lăsa umbre care răzbăteau înapoi prin pelicula de praf proaspăt deranjată ce rămânea în atmosfera rarefiată a lunii foarte mult timp datorită gravitației scăzute de pe acest corp ceresc. Fără a urma vreo stradă sau autostradă, pentru că acestea lipseau cu desăvârșire, îngerii zburau la joasă înălțime cu o viteză amețitoare.
 Nimeni dintre cei prezenți nu credea că această întâlnire putea fi atât de importantă, încât să fie chemați într-un timp atât de scurt. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată de când erau în acest colț de univers unde nimic interesant nu părea a-i aștepta nici măcar în următoarele milenii, darămite în următoarele zile. Cel mai preocupat dintre toți era Michael, cel care, de obicei, ducea la îndeplinire planurile șefului, atunci când acesta nu dorea să le înceapă el însuși sau chiar să le termine. Era nerăbdător să vadă ce însărcinare îi va mai da și de data aceasta, dar nerăbdarea lui era copleșită mai degrabă de un sentiment de neliniște datorat chemării într-un timp atât de scurt de când s-au văzut ultima dată și într-un număr atât de mare de indivizi din comunitatea lor. Nu putea decât să spere că peisajul pe care-l avea în minte de data trecută avea să fie altul, deși premisele nu promiteau așa ceva.
 - A apărut o nouă și gravă problemă. Aș spune eu, cea mai gravă problemă pe care am întâlnit-o până acum pe planeta care ni s-a dat în sarcină, a spus șeful lui Michael, după ce toți membrii consiliului s-au așezat în grabă. După cum știți, a continuat el, noua specie de oameni, pe care am produs-o cu ceva timp în urmă, și-a schimbat locul și și-a așezat tabăra în Senaar.
 - Nimic neobișnuit până aici, ba chiar am putea spune că ne așteptam la așa ceva, dacă nu o speram unii dintre noi, mai mult decât o așteptam, zise o voce din peisaj.
 - Așa este, dar ceea ce foarte puțini dintre voi știți este că s-au dus acolo în proporție de 99%, lucru la care poate nimeni nu se aștepta după cum evoluau faptele. Puținii care au rămas în urmă au ales calea munților, dar, după cum vedem noi lucrurile, nu ridică niciun pericol, de vreme ce sunt sortiți pierii și, chiar dacă nu ar fi așa, sunt prea puțini ca să ne preocupe.
 - Atunci, care să fie problema? întrebă Michael.
 Michael știa de cei 1%, dar avea altă perspectivă asupra lor. Acum era curios să afle și el noutățile care aveau să fie prezentate în legătură cu cei 99%.
 - Conducătorul lor, Arfacsad, a reușit să-i convingă să se mute în acest ținut și să ridice acolo o cetate ca să le fie adăpost tuturor. Nimic suspect, până aici. Dar așteptați. Ceea ce este mai ciudat e faptul că și-au propus să facă un turn atât de lat și de înalt, încât să cuprindă toată suflarea în el și să ajungă până la cer. Bineînțeles că ar fi de domeniul absurdului să ne gândim că vor să ajungă până la noi, deși poate că unii dintre ei s-au gândit până acolo. Nimeni dintre ei nu are măcar noțiunea de atmosferă. Problema pe care o ridică această construcție este de natură umană, aș spune eu. De data aceasta, niciunul dintre ei nu s-a împotrivit. Nici măcar un singur individ. Toți au fost de acord cu propunerea lui Arfacsad, chiar dacă aceasta presupune un efort susținut de ani de zile, iar unii dintre ei s-ar putea să moară de bătrânețe lungă înainte de a vedea turnul finalizat. Incredibil este că toți participă în felul lor la ridicarea acestui edificiu. De la copii, la bătrâni. Nimeni nu vrea să fie exclus. Eu însumi am petrecut un timp între ei și i-am observat. Este uluitor cât sunt de uniți. La așa ceva nu ne așteptam.
 - O eroare de proiectare nu are cum să fie, se scuză o altă voce.
 - Și totuși, iată-ne în fața lucrului pe cale să se îndeplinească. Nu trebuie să vă reamintesc faptul că noul curs al evenimentelor este împotriva planului inițial pe care noi trebuie să-l îndeplinim pe această planetă. Acești oameni asta au început a face și acum nu vor înceta din acele toate pe care le vor apuca a face. Uniunea lor este o amenințare a planului nostru. Așa ceva nu putem îngădui. Lucrurile vor merge prea repede și vor scăpa de sub control. Am pus la cale un plan pe care Michael, aici de față, va trebui să-l coordoneze și căruia dumneavoastră toți trebuie să vă supuneți.

duminică, 20 decembrie 2015

BABILON - 2

 Totul începuse cu mult înainte de a veni în aceste locuri. Tuturor le plăcuse ideea lui Arfacsad de a construi o cetate cu un turn până la cer. Pe toți i-a întrebat dacă sunt de acord s-o construiască și tuturor le-a arătat planul pe care-l făcuse împreună cu Sim și cu ceilalți. Le-au luat foarte mult timp să meargă pe la toți, dar așa făceau ei lucrurile, iar cei care au dat din cap au ales de bună voie fie să rămână, fie să plece mai sus în munți. Dar au fost foarte puțini. Îi puteai număra pe degetele de la doi oameni.
 Drumul a fost anevoios, însă toți care s-au încumetat a-l face erau convinși că nu-l suportă în van. Garanția că vor izbândi era însăși încrederea în forțele proprii, în puterea lor de muncă și în cunoștințele lui Arfacsad, ale lui Sim și ale fiecărui individ pe care-l numiseră ei să-i reprezinte în grupul care urma să coordoneze muncile.
 Și, astfel, au venit întrebările și, odată cu întrebările, au apărut și propunerile. În primul rând, de ce le trebuie ziduri, când nimeni altcineva nu avea să-i deranjeze? Zidurile, le spunea Arfacsad, ne apără de lighioanele care, dacă nu ar fi ele, zidurile, ar intra nestingherit în cetate și pe lângă mizerie, ar face și eventuale pagube. Lămuriți fiind, au trecut mai departe. De ce trebuie un turn tocmai până la cer? Asta pentru ca fiecare să încapă în turn, fiecare să aibă o cameră, cel puțin acolo unde va dori el, mai aproape sau mai departe de pământ. Suntem foarte mulți și turnul, negreșit, va trebui să fie foarte mare. Prea larg la bază nu-l putem face, pentru că n-ar mai avea susținere, dar de înălțat îl putem înălța foarte mult. Va fi asemenea gâtului unui om: larg la bază și, cu cât se înalță, tot mai subțire, iar sus va fi o platformă de pe care fiecare poate pe rând privi împrejurimile sau poate atinge păsările cerului. În centru se vor construi schele de acces, iar pe partea exterioară vor fi ferestrele camerelor fiecărei familii. Se vor strădui ca fiecare să aibă locul lui.
 Au căzut toți de acord că o asemenea construcție i-ar avantaja și că în perioada friguroasă le-ar servi foarte bine de adăpost tuturor, pentru că zidurile nu aveau să fie ridicate din piatra care era rece și ținea frig și când nu trebuia, ci din cărămidă, care, spunea Arfacsad, are avantaje mult mai mari pentru că izolează mult mai bine și se lucrează mult mai ușor cu ea. Au început, astfel, să ridice cuptoarele pentru a arde cărămida și să aducă lutul din care se va ridica turnul lor. Au ars cărămidă și au depozitat-o într-un loc uscat timp de trei sute de zile. Cu toții știau că procesul va fi anevoios, dar parcă începuse chiar foarte încet, spuneau unii care nu vedeau nici urmă de zid ridicat. E drept că șanțul pentru temelie s-a săpat, dar temelia nu era pusă. A fost așezată la mai bine de jumătate de timp după ce au început să coacă bine cărămizile. Aveau însă încredere în Arfacsad care discuta înfocat cu apropiații lui și hălăduia prin tabără pentru a aborda pe fiecare individ pentru a-i afla opiniile și a-i spulbera neliniștile.
 Arfacsad ajungea, de regulă, foarte târziu în cortul său în care-l aștepta de fiecare dată soția lui iubitoare, cea care-l înțelegea și susținea în tot ceea ce dorea să facă. Iubindu-se foarte mult și de foarte mult timp, întâlnirea de seară era ca o adevărată sărbătoare, iar când Arfacsad ajungea mai devreme, bucuria era enormă din partea fiecărui. Arfacsad își punea, la început, des întrebări în legătură cu această bucurie pe care o simțeau amândoi când se vedeau. Nu știa dacă era normală sau dacă va dura. La prima a renunțat să-și mai răspundă pentru că a doua a primit răspunsul în timp. Ce mai conta?! Făceau dragoste din ce în ce mai mult, după care vorbeau despre viitorul lor și al semenilor până adormeau. Erau vremurile lor frumoase pe care le prețuiau ca eterne. Și chiar dacă au să se sfârșească, obișnuia Arfacsad să spună, ele tot au un sâmbure de veșnicie în ele prin faptul că există. Clipele de fericire sunt veșnice în sufletul nostru. Nimeni și nimic nu ni le poate lua și prin faptul că acolo ele rămân până ajungem să nu mai fim, au ceva de care nici Dumnezeu nu se poate atinge.
 Deseori aveau vizite și din partea celorlalți oameni, mai ales după ce au început a ridica zidurile. Veneau și se uitau din depărtare, unii înfricați, alții mai mult curioși, dar numai cei cu două limbi se apropiau într-atât încât să poată fi distinși bine cu ochiul liber. După un timp, veneau și discutatu cu Arfacsad despre construcția ce se ridica. Arfacsad era singurul care le înțelegea limba... sau limbile. Fie pentru că stătuse foarte mult timp de vorbă cu ei, fie pentru că avea un dar special pe care ceilalți nu-l pricepeau. Părerile erau împărțite. Cert este că aceștia veneau de foarte departe pentru că erau îmbrăcați cum niciun om din tabără nu mai văzuse. Aveau niște coifuri pe cap pe care rareori le dădeau jos, iar în rest, trupul le era acoperit în totalitate de o țesătură foarte fină. Interesul lor era atât pentru construcţie, cât şi pentru steaua de la gâtul lui Arfacsad de care erau fascinaţi.
 Astfel, vremea a trecut și cetatea lor începea să capete contur. A fost ridicat zidul cetății și grajdurile care aveau să adăpostească animalele. Acum, o echipă lucra la casa de oaspeți, iar alta, cea mai numeroasă, la zidurile turnului în care avea să intre toată suflarea. Ceea ce era uimitor, spuneau cei cu două limbi, era faptul că toți lucrau ca unul. Nu conteneau să se mire cât de uniți sunt și cum pot continua un lucru atât de mare, chiar dacă știu că unii dintre ei poate nici nu vor apuca să locuiască în vreo cameră. Capacitatea aceasta a stirpei lui Arfacsad era o lecție pentru ei și, spuneau, atunci când nu vor mai fi pe aceste meleaguri, vor încerca și ei să fie la fel de uniți pentru a realiza și ei lucruri mărețe, pentru ca nimic să nu le stea în cale.
 - Numai așa vom simți că mergem pe calea cea bună, i-am spus.
 - Și cu siguranță că ai dreptate, dragul meu, zise soția lui. Uite cât de mult au avansat lucrările și cât sunt oamenii de mulțumiți. Vorbele de admirație față de tine și față de ei înșiși ar unge la suflet până și un om dintre aceia păroși care nu îndrăznesc a se apropia de noi.
 După o scurtă pauză în care parcă nu-și găsea cuvintele, Cansala îi spuse:
 - Poate că a venit vremea să avem și noi un copil, dacă tot vom avea unde să-l creștem. Nu crezi?
 - Cred că mai bine exersăm înainte, râse cu putere Arfacsad și începu să o sărute cu patimă.
 Luna cea mare și cerul înstelat își îndreptară ochii spre cortul lor care acum gemea de dragoste, iar dacă cineva ar fi fost îndeajuns de odihnit sau mai puțin iubitor în acea seară, ar fi observat că luna aceasta mare are mai multe pete decât de obicei.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

BABILON - 1

 Arfacsad stătea trist în cortul pe care-l ridicase în locul în care ajunseseră cu toții în urmă cu cinci ani. Şedea pe covoarele din cort cu capul în mâini. După o clipă, își ridică privirea înlăcrimată și privi către tavanul cortului într-un gest atât de lent, încât ai fi zis că au trecut mii de ani de la începerea lui până l-a dus la bun sfârșit.
 - Și totuși, Doamne...
 Se gândea la cum trecuse vremea şi cât de mult poate schimba ea pe om, indiferent de cât de puternic se crede el la început sau de incapabil de acte de care nu se credea în stare.
 Când au descălecat în Senaar, erau foarte mulți. Cei mai mulți dintre ei au dorit să stea împreună și să realizeze în unitate orice le-ar fi adus viitorul. Foarte puțini nu au crezut în cuvântul Domnului și s-au refugiat în munți, pe piscurile cele mai de sus. Nimeni nu i-a învinuit. Nici nu aveau cum. Ei, cei care L-au crezut, au mers mai departe cu convingerea în suflet că vor reuși tot ceea ce-și vor propune. Lumea li se deschidea dintr-o cu totul altă perspectivă. Una în care omul își poate îndeplini orice-și propune prin forța voinței și a cooperării. La un loc puteau trece orice obstacol. Cine i-ar mai fi oprit, dacă Dumnezeu le făgăduise viața?!
 Și totuși! Arfacsad era acum extrem de obosit de tristețea care-l măcina de trei luni de zile încheiate. Nu mai mânca așa cum trebuie, aproape că nu mai gândea cu propria lui minte, iar în momentele de luciditate acută, nu se mai vedea în locurile acelea. Senaarul nu mai oferea nimic din ceea ce promisese la început. Nu putea găsi aici decât sentimente pe care neamul omenesc le trăise nu de mult și unele noi pe care nu le putea defini, pentru care nu avea nici cuvinte în limba care i s-a dat s-o pronunțe. Și mai mult decât atât, disperarea aceasta a lui nu era un gregară, așa cum fusese disperarea oamenilor la fiecare ploaie mai serioasă după potop. Nu! Era una individuală, trăită, parcă, numai de el pentru că nu avea cui s-o împărtășească. Nimeni nu-l înțelegea și nimeni nu-i mai aținea calea. Toți câți au mai rămas lângă ziduri se fereau de el ca de o boală de care nu ar mai fi scăpat în veci, ba chiar le-ar fi adus pieirea. Asta spunea privirea fiecăruia atunci când nu-l ocolea.

 Își șterse lacrimile și bău o cană de apă înainte de a se duce la calul său pe care încălecă și se îndepărtă cât putu de zidurile acestea blestemate. Făcea asta de vreo lună încoace. Ori de câte ori îl copleșea amarul, încăleca și pleca zile întregi. De-abia dacă se hrănea, iar apă bea din râurile pe care le întâlnea. Nimic nu se schimbase în aceste ținuturi. Locurile erau aceleași. Animalele au mai murit sau au mai născut, iarba s-a mai înmulțit, dar toate erau libere. Numai omul se schimbase și asta-l apăsa pe Arfacsad. Nu-și dădea seama cum de s-au înstrăinat unii de alții într-un timp atât de scurt. În doar câteva luni, oamenii pe care-i știa, cei în care se încredea, cei mai apropiați lui, nu numai familia, au trecut de la sentimentul de iubire pură la o stare cu totul nouă pentru el însuși, pentru Arfacsad, și, credea el, și pentru ei. Ceea ce era însă și mai dramatic, era faptul că gândirea li se schimbase într-atât, încât nu-și dădeau seama că sunt alți oameni, total diferiți, că nu mai reacționează așa cum o făceau, că nu mai sunt conduși de dragoste și respect, ci de altceva. De sentimentul apartenenței la un anumit grup din care făceau parte oameni cu care poate nici nu se văzuseră ulterior. Oameni care aveau tot timpul zâmbetul pe buze, priveau acum peste umăr de fiecare dată când treceau pe lângă cineva și puneau mâna pe ce apucau dacă se apropia de cortul lor. El nu venise în aceste locuri cu astfel de oameni. El nu își pusese speranțele într-un asemenea viitor sumbru la care nimeni nu visase și nu sperase. Dar uite că s-a întâmplat.

vineri, 4 decembrie 2015

ÎNTREABĂ DE BALDUR - Ultima

 După o lungă perioadă de așteptare, Candor văzu venind în același timp din dreapta pe Gabriel, iar din stânga pe Lucifer. Aceștia doi se salutară cu mai mult respect decât i-ar fi crezut în stare Candor și Gabriel i se adresă, spunându-i că ei doi au fost însărcinați să meargă pentru unele negocieri cu Baldur și că îl vor însoți în călătoria sa spre acesta, arătându-i calea.
 Astfel, pe tot parcursul drumului, Candor a pus întrebări și a aflat răspunsuri. Baldur fusese o căpetenie de oști extrem de puternică în ținutul său cu sute de ani în urmă, plin de viață și extrem de corect. Nu cunoștea frică și nu se supunea decât legii dreptății. Toți îi recunoșteau capacitatea de a conduce just un proces și-l apreciau pentru asta. Se mirau, în același timp, cum de un astfel de om nu are credință în Dumnezeu.
 O dată sau de două ori, unii apropiați l-au auzit spunând că singura lui credință este viața și că va refuza moartea chiar și atunci când aceasta va veni. Tuturor oștenilor săi care mureau în brațele lui le spunea că legea acestui pământ este extrem de crudă, că nimeni nu trebuie să moară și să-l aștepte dincolo, pentru că el va face dreptate. Obișnuia să spună că atunci când îi va suna ceasul, el va veni la ei și împreună vor distruge această lege a firii care spune că oamenii trebuie să moară. Va instaura o alta. Una a dreptății, spunea el, în care nimeni nu va mai fi nevoit să treacă prin acest chin, prin această umilință a pragului morții. Ființa omenească este mult prea nobilă pentru ca să fie înjosită în asemenea hal și chiar dacă toate forțele din univers i s-ar opune, el tot așa ar face, pentru că străfundurile ființei sale îi spun că judecata lui este cea corectă, și nu legea care domnește acum în lume. Lege pe care el o va schimba negreșit.
 - Și, de când mor oamenii dinainte și după moartea lui, Baldur recrutează suflete pentru armata cu care va schimba actuala lege, termină Lucifer în locul lui Gabriel. Mai așteaptă un singur ajutor, am aflat. Dar care să fie acela, nu credem că știm. Asemenea fapte nu trebuie să se întâmple, iar noi am fost trimiși de Dumnezeu să-l înduplecăm să renunțe la război. Aceste armate nu trebuie să se înfrunte, în plus, noi vom fi mult mai puternici decât armata în care vrei și tu, un umil oștean, să intri.
 - Faptul că vom fi înfrânți sau nu, nu cred să fi pe primul loc în preocupările lui Baldur, așa cum nu este nici pe primul loc între preocupările mele. Ca și mine, cei de acolo luptă contra ideii de moarte. Aceasta trebuie să dispară. Oamenii nu trebuie să sufere atât. Voi nu ați trecut prin spaimele morții. Nu ați simțit acea teamă teribilă de necunoscut în care legea voastră ne-a aruncat. Nu ați simțit nici hăul din sufletul celor pe care îi lăsăm în urmă. Voi nu ați simțit nimic. Cum ați putea vreodată să credeți că am avea dreptate?! Vă lipsește tocmai ceea nouă ne prisosește: această experiență teribilă prin care ne treceți în fiecare zi. Spaima de moarte este ceva cu care omul e obișnuit până ea apare. Și când apare, i-ați luat orice armă împotriva ei. Omul devine un nimic. Nu are cum să se apere, nu are la cine să strige. Nu are ce să facă... Doar nimic. Doar să sufere. Și ce suferință! Ce teribilă spaimă! Ce necunoscut! De neîndurat! Voi nu aveți cum să luptați de pe poziții egale cu armata noastră, fiindcă dreptatea nu e de partea voastră. Ați făcut o lege nedreaptă și poate că o știți și voi, de asta mergeți la negocieri. Dacă legea ar fi fost corectă, l-ați fi înfruntat pe Baldur cu tăria unei convingeri, dar așa, vă temeți. Simțiți și voi frica pe care o simte un om în fața unui inamic mai puternic.
 Nu și-au mai spus nimic până au ajuns în tabăra lui Baldur. Acolo au fost întâmpinați de străjerii taberei. Era un loc foarte aglomerat, dar în care domnea liniștea. Nimeni nu vorbea. Toți știau ce au de făcut. Miliarde de corturi se întindeau pe o câmpie imensă și nu erau numai oameni cu armele lor. Erau tot felul de ființe, unele nemaivăzute, ființe care refuzau această condiție și luptau în primul rând pentru semenii lor, pentru viitorii lor semeni care să nu se mai supună unei legi împotriva vieții.  Toți erau îngândurați și încruntați la cei trei care-și făceau drum printre ei către cortul lui Baldur.
 - Bun venit, Candor, ființă crescută de nemuritor!
 Cei doi însoțitori ai lui Candor se uitară foarte mirați la el, semn că până și lor anumite lucruri ale propriilor legi le rămân tăinuite.
 - Bine ai venit în armata noastră. Pe voi, ceilalți doi, vă primesc așa cum se cuvine a primi niște oaspeți. Știu de ce ați venit, dar cu acest oștean pe care l-ați adus cu voi, puterile noastre sunt gata să le înfrunte pe ale voastre.
 Gabriel și Lucifer se uitară din nou unul la celălalt. Au înțeles uluiți acum ceea ce nu putuseră pricepe mai devreme: armata lui Baldur devenise foarte puternică. Avea un ajutor pe care cei doi nu-l asimilau pe deplin, dar de care se temeau în egală măsură.

 - Dacă vreți, rămâneți și gustați din ospitalitatea noastră, iar dacă nu, mergeți la cel care v-a trimis și spuneți-i că a sosit ceasul. Baldur e pregătit. Baldur pornește la luptă.