UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - ultima

 Nu-și văzuse bunicul niciodată, iar acum avea ocazia de a sta de vorbă cu el. Mama sa nu-i facilitase nicio întâlnire cu el. De fapt, Mara, la rândul ei, nu-l cunoscuse, pentru că alesese să plece de pe Terra și apoi din univers.

 Îl treceau emoțiile. Auzise atâtea și atâtea despre el. Lui i se datora starea în care se afla și tot lui i se datorau toate cunoștințele pe care le-a acumulat în decursul a miliarde de ani pe care i-a petrecut în viață. Nici măcar nu știa cum arată, fiindcă în casa lor nu fuseseră pătrate fotografii sau înregistrări cu el. De fapt, nu fuseseră păstrate decât extrem de puține amintiri despre trecut în familia lui. Când te gândeai la capacitatea lor de a transcende timpul, ți se părea inutilă o astfel de îndeletnicire, dar el nu avea această capacitate, iar legăturile familiale erau importante. Nici el nu știa de ce. Poate pentru că nu dorea să facă această trecere singur. Poate că se temea ca starea lui de nemurire dobândită ereditar să nu conteze în fața celui care îl făcuse pe Andrei nemuritor. După atâtea miliarde de ani petrecute în lume, gândul că i-ar fi refuzat răspunsul final nu-l înspăimânta atât de mult pe cât îl înspăimânta posibilitatea de a o lua de la capăt. Într-un fel, avea nevoie de Andrei mai mult decât își dădea el însuși seama.

 Ateriză nava la mică distanță de a lui Andrei care venea deja în întâmpinarea sa.

 - Ai trecut prin destul de multe necazuri ca să mă aduci aici, îi spuse Andrei cu un zâmbet admirativ și rece în același timp.

 - Și cred, totuși, că dacă nu ai fi vrut, nu ai fi venit, spuse Nemi sugrumat de emoții.

 După o pauză în care niciunul nu mai spuse nimic, Nemi se hotărî să rupă tăcerea care-i apăsa mai mult decât soarele roșu gigantic ce amenința să-i înghită.

 - Mă gândeam că poate vrei să vezi cum dispare Pământul în care te-ai născut.

 - Știi bine că pot să văd acest spectacol ori de câte ori doresc... Dar nu cu tine aici... adăugă Andrei privindu-l direct.

 - Îți mulțumesc pentru că mi-ai ascultat chemarea. Am avea atâtea să ne spunem, dar tăcerea a fost mijlocul nostru de comunicare cel mai eficient, nu-i așa?

 - În situația noastră, nici nu poate fi altfel, spuse Andrei privind acum spre Soare.

 Nemi îndrăzni apoi să-l întrebe ceea ce dorea de foarte mult timp:

 - De ce nu ai ținut legătura cu noi, bunicule?

 La auzul apelativului, lui Nemi i se păru că Andrei și-a mișcat puțin capul în direcția lui, dar fusese o mișcare atât de discretă încât nu putea spune cu adevărat dacă a fost o mișcare sau doar o impresie.

 - La momentul în care ai apărut tu, începu Andrei, aflasem deja că în universul nostru există două tipuri de specii de ființe: cele care au pătruns misterul morții și cele care încearcă să-l dezlege. Nu am avut niciodată afinități față de specia noastră, de aceea speciile din această categorie au început să-mi stârnească... nu repulsie, dar un oarecare disconfort pe care am început să-l evit. Secolele mă răciseră destul ca să mă pot aprinde din nou când am cunoscut-o pe bunica ta. Mi-am dat seama apoi că nu aceasta este calea mea și am plecat înainte de a se naște Mara. Am plecat, după cum singur ai văzut, chiar și din universul nostru. Cât mai departe. Dar vești despre voi am avut tot timpul, pentru că, îmi place sau nu, legăturile dintre noi s-au făcut pe vecie și se manifestă peste oricare bariere care s-ar ridica... chiar și în viitor.

 Pe Nemi începu să-l invadeze puțin câte puțin o spaimă care se materializă în cuvinte de deznădejde:

 - Deci... nu ai să vii cu mine? Vei rămâne în urmă.

 - Nu trebuie să-ți faci niciun fel de griji. Cât am fost plecat, am aflat că moartea este unul dintre cele mai simple mistere de rezolvat. Cei care au trecut de acest stadiu se confruntă cu mistere la care specia noastră nici nu a gândit vreodată.

 După o pauză destul de lungă în care ambii priveau Pământul, Andrei îi propuse lui Nemi să mai rămână cu el. Se vor stabili la capătul sistemului solar și vor lua parte, de acolo, la moartea totală a soarelui lor. După aceea, universurile le erau deschise.

 - Dar eu nu vreau să merg în alte universuri. M-am hotărât să-l părăsesc pe acesta fiindcă mi-a ajuns. Nu cred că m-a prins acest statut de muritor. N-am avut niciodată valențe de explorator. Au fost momente când chiar am vrut să plec de tot. Doar dorința de a te întâlni m-a împiedicat. Și, recunosc, spuse Nemi cu o oarecare reținere a unui nepot în fața unui bunic văzut extrem de rar, doream să trecem împreună dincolo. Deja am amânat prea mult. Corpul mi-a obosit, iar sufletul dorește odihnă. Nu știu dacă o voi găsi, dar sunt sigur că nici aici nu mai vreau să stau.

 Andrei îl privi cu delicatețea de care el însuși nu se credea capabil. Avea în față o ființă de care îl legau amintiri de mult pierdute, o ființă inocentă chiar și după miliarde de ani de viață. Nemi i se părea un copil care a obosit de atâta copilărie, care nu se mai vrea pe sine, nici copil, nici matur. O ființă prinsă între două vârste, refuzându-le pe ambele, refuzându-se pe sine.

 - Este rău că nu ai reușit să faci pace cu tine în tot acest timp.

 - Pacea nu mi-a lipsit, dar incapacitatea semenilor noștri de a deveni altceva m-a stors de așteptare.

 - Și, totuși, unii dintre noi am evoluat.

 - Dar extrem de puțini, spuse Nemi privindu-l în ochi.

 - Mai dă-ne timp. Sunt sigur că lucrurile se vor schimba. Noi oamenii avem o capacitate enormă de a fi împreună și de a face lucruri de care nu ne simțim în stare.

 - Poate că tu știi mai multe. Cu siguranță că așa și este, dar eu nu mai pot aștepta. Tot ceea ce sunt refuză această lungă așteptare. Acest dar pe care-l am a fost irosit pe o ființă care nu-l dorea.

 Andrei îi puse mâna pe umăr și-i mărturisi:

 - Nici pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau, dar am acceptat cu brațele deschise. Tu nu ai avut cum să refuzi. Când ai fi putut protesta, nu mai era nimic de făcut. Mergi împăcat și fără regrete. Nu dispera, pentru că sunt sigur că ne vom mai întâlni. Mergi cu ceilalți. Sunt frați de-ai tăi și nepoți ai mei. Da, spuse el văzând cât de mira era Nemi. Există mistere și mai apropiate de noi decât ne-am fi închipuit, nu-i așa? Se întâlnesc toți la Polul Nord, la fostul pol adică. Eu voi rămâne martor până la dispariția acestui univers. Nu mai plec nicăieri. Când ne vom întâlni, am să-ți spun despre oameni.

 Nemi îi zâmbi, se urcă în nava lui și, uitându-se pentru ultima dată în această viață spre trecutul său, o întoarse și dispăru în nord.

 Andrei făcu același lucru, numai că el zbură către Sedna pentru a asista la ultime momente ale unei stele din care s-a născut.

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 14

 Coborî apoi în holul hotelului pentru a achita camera și a-și lua cardul pentru nava spre Terra.

 În hol erau mulți oameni care făceau același lucru. Recunoscu printre ei mulți nemuritori. De fapt, majoritatea nemuritorilor alegeau tocmai acest moment pentru a se despărți de această lume materială și a se duce la cel care i-a făcut nemuritori. Așa se întâmpla cu fiecare specie. Toți nu-și mai găseau rostul în univers după dispariția soarelui lor. Foarte puțini alegeau să rămână. Aceia erau aici, în acest hotel, pe această planetă care urma să fie înghițită în întuneric într-un timp foarte scurt.

 Salută pe cei cunoscuți, dar mai multe nu-și spuneau. Era un moment în care nimeni nu dorea să-și deschidă sufletul. Urmau să treacă dincolo și asta îi liniștea și neliniștea în același timp. Aveau aerul celor care urmau să afle adevărul. Nemi nu știa care erau doar turiști în toată această afacere a dispariției Soarelui, dar simțea că erau extrem de puțini.

 Urcă în lift împreună cu alți cinci oameni, trei femei și doi bărbați. La ieșirea din lift, în parcare, fiecare îi strânse mâna celuilalt și se despărțiră cu un zâmbet trist pe buze.

 Nemi intră în nava lui special făcută pentru astfel de evenimente. Nemuritorii puteau supraviețui pe o planetă înghițită de propriul soare, navele obișnuite, mai puțin. Se așeză în scaunul pilotului și o manevră cu grijă afară din parcare. Un șir de nave se întindea ușor din parcarea hotelului spre bolta cerească. Nimeni nu se grăbea. Computerul de bord numără douăsprezece. Mai rămăseseră puțini muritori pe Terra.

 Trecuse pe lângă Pluto care fusese populată la un moment dat și abandonată între timp de teama suflului pe care urma să-l producă Soarele. Planetele gazoase, giganții de odinioară ai sistemului, se dovediseră a nu fi chiar atât de gazoase, pentru că acum nu mai rămăsese decât câte un miez de rocă extrem de dură de dimensiuni mai mari decât Pământul. Saturn nu mai avea inelele pe care le știa Nemi. Jupiter atrăsese spre el toți sateliții săi, chiar și pe cei mari și locuiți cândva. Coloniile de pe Marte erau abandonate de milenii și transformate în praf care se amesteca acum cu lava unor vulcani uriași.

 Pământul era roșu și el. Era de nerecunoscut. Nu mai avea apă, nu mai avea atmosferă, munții cei mai mari erau bătuți de vânturile cosmice. Erau cu totul alții și se distingeau unele vârfuri, palide umbre ale celor de odinioară. De când se născuse el, continentele migraseră care și cum vruseră, dar acum nu mai conta, pentru că oricum nu se distingea decât unul singur, mare și extrem de fierbinte. Ceruse computerului să aterizeze la coordonatele unde fusese cândva Petralona. Era uimitor că de acolo se putea zări cândva marea albastră și misterioasă.

 De sus văzuse încă o navă care era acolo. Nu trebuia să se întrebe a cui este, pentru că știa deja. Din fericire pentru muritorii făcuți, iar nu născuți, aceștia aveau capacitatea de a se plimba nu numai în spațiu, ci și în timp. Andrei alesese să vină cu puțin timp înaintea lui.