ÎNTREABĂ DE BALDUR - 4

 Nu recunoscu vocea care-i vorbea, poate pentru că nu era chiar voce, nici nu o putu atribui vreunei culori. În cele din urmă, undeva peste drum de casa fratelui său, văzu pe Gurda, bătrânul, care-i vorbea.

 - Până acum ar fi trebuit să vină câte un înger să ne arate ce am greșit și ce am făcut bine și să ne ducă în purgatoriu. În cele șapte ceruri. Undeva. Dar... nimic...

 - Bătrâne, ce bine că ne întâlnim! Nu credeam că mai este ceva dincolo de moarte.

 - Se pare că și eu m-am înșelat, flăcăule.

 - Poate trebuie să mai treacă puţin timp până să ne bage și pe noi în seamă cineva. Sau poate acesta este cursul lucrurilor aici.

 - De când ne-au băgat în mormânt, băiete, au trecut multe zile în lumea celor pe care i-am lăsat în urmă. Cineva trebuia să vină să ne călăuzească. Un înger, o rudă, un diavol, dar nu nimeni. Pentru fiecare, un înger, așa scrie la carte.

 - Realitatea de aici este cu totul alta, bătrâne, după cum se vede.

 A mai trecut, după spusele lui Gurda, multă vreme, cam vreo săptămână, până un înger a venit și i-a luat pe amândoi cu el. Au urcat spre cer într-o noapte senină și i-a lăsat la o răspântie de trei drumuri. N-au pus nicio întrebare.

 - Aici va veni altcineva care vă va spune pe care drum să apucați, în funcție de faptele pe care le-ați făcut. Până atunci, rămâneți...

 - Unde este Baldur? îl întrerupse Candor. Nu voi merge altundeva, ci numai la el.

 - Ce faci, băiete? interveni Gurda. Taci și fă ce ți se spune, încercă el o severitate părintească, iar vorbele îi răsunau de un anacronism acut pe care nimeni nu-l luă în seamă, afară de el însuși.

 Îngerul nu spunea nimic. A tăcut o vreme și i s-a adresat lui Gurda, spunându-i același lucru pe care l-a spus și adineauri, doar că i se adresă numai lui.

 - Dumneata, tinere Candor, zise apoi, faci cum crezi. E drept că este trist ca un suflet atât de tânăr să-și părăsească trupul, dar nu ni se cade nouă să punem la îndoială legea pe care Domnul nostru a lăsat-o în univers. Și nimeni nu ar trebui să i se împotrivească. Dar fiindcă totuși o faci...

 - Și nici nu mă răzgândesc!

 - Din nou... Dar fiindcă totuși o faci, e dreptul dumitale să-l întâlnești pe Baldur, doar că...

 - Deci există... Povestea hangiului era adevărată! Sunt atâtea lucruri pe care nu le-am crezut. Sunt atâtea cunoștințe pe care le-am refuzat.

 - Din păcate pentru noi toți, el există. Dacă totuși insişti să ajungi la el, așteaptă aici până vor veni un înger și un demon. Ei te vor însoți la Baldur.

 - Dumneata, bătrâne, după cum văd, nu vrei să umpli rândurile lui Baldur și bine faci. O vei lua pe drumul din mijloc până vei ajunge la purgatoriu. Acolo ți se va definitiva soarta.

 - Nu acolo este și Baldur? întrebă iute Candor. Așa am auzit.

 - Viața ți-a fost o luptă continuă, flăcăule. Calea pe care apuci acum nu te duce către altceva.

 - Sunt, totuși, hotărât.

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 3

 Candor se trezi într-un întuneric total. Nu era nimic din ce mai văzuse. Încercă să se miște dar simțea o inerție ireversibilă în el. Se simțea un punct minuscul într-o mare de întuneric. Îl cuprinse panica. Unde era? Ce se întâmplase? Nu găsea răspunsuri la aceste întrebări și nu-și putea mișca nimic din corpul său. Niciun membru. Nici ochii nu și-i putea deschide. Nici nu putea să spună dacă mai respira. Auzea însă zgomote, undeva, foarte departe, zgomote pe care nu le putea identifica. Se simți deodată mișcat împreună cu această masă de întuneric și înțelese vag de tot un singur cuvânt: Baldur.

Acest nume îi spunea ceva, dar nu-i dădu importanță, pentru că preocuparea sa era să se găsească, să poată reveni de unde plecase. Dar de unde plecase, nu mai ştia. Ce căuta el în acest loc în care nu se putea mișca? În care nu știa de el? Care era ultimul lucru pe care și-l amintea? Își dădu seama că aducerea aminte este extrem de obositoare și lipsită de rezultat. Ba chiar scopul amintirii se păru de-a dreptul inutil.

 Totuşi se strădui o vreme și-și dădu seama că ultima dată fusese într-o luptă. Dar ce luptă? Și de ce

 Își mai adusese aminte de fratele său. Cum îl chema? Era ceva cu S, deşi nu mai ştia exact nici ce era „s”.

 Aşa era. Se aflau într-o pădure urmărind niște oameni. Nici asta nu i se păru că ar corespunde cu realitatea, dar nu avea nimic mai bun. O luă ca atare. În luptă, fratele păşi înainte și el rămăsese să ajute un oștean, un camarad rănit, când, deodată, își aduse aminte că ceva îl trimisese în această mare de întuneric cu o viteză uluitoare. Fusese rănit. Ba mai mult... răpus.

 Nu. Asta nu se putea. Era prea tânăr. El trebuia să trăiască. Mai avea multe, foarte multe lucruri de îndeplinit. Nu se putea să moară acum. Nu așa! Și nu la vârsta aceasta. Viața este nedreaptă dacă i s-a sustras. Ba nu! Viața este și basta. Ea ți se ia. Dumnezeu este cel care stăpânește și hotărăște totul, aşa spunea fratele lui. Deși nu prea credea în El, nu avea pe nimeni altul pe care să dea vina pentru ce i s-a întâmplat. El și-a luat toate măsurile. Dușmanul a tras săgeata, iar el s-a apărat cât a putu. Săgeata putea să-și greșească ținta, dar voința Lui a fost alta. Îl apucă furia, când, deodată, se simți ridicat și auzi aproape limpede niște voci. Se simți mai ușurat, dar tot nu putea să-și miște nimic din trup. Constată însă că, într-un fel, se poate deplasa. Acel eu care se simţea se putea mișca fără ajutorul membrelor. Se îndreptă spre vocile pe care le auzea, dar nu le distingea. Ajunsese la o barieră pe care nu o putea nicicum trece. Dar de acolo percepea limpede ceea ce se petrecea altundeva, dincolo. Erau niște voci într-o limbă pe care nu o înțelegea, deși una dintre ele îi era foarte cunoscută. Da, era a fratelui său. Acum își aminti și cum îl chema. Alsar.

 Dădu să-l strige, dar nu avea cum și nu știa de ce. Gura care nu-l asculta părea așa de departe de el. Încet, încet, desluși unele cuvinte și, la început, nu le prinsese sensul. Ulterior începu să-și amintească rostul acestor cuvinte, rost pe care-l învățase de la mama lui. Da, mama lui... Părea că-i aude și ei glasul, deși ea era moartă de foarte multă vreme, dar din multitudinea de glasuri îl desluși pe cel al lui Alsar care parcă dădea ordine în legătură cu ceva.

 Mai era însă altceva ce-i atrăsese atenția într-o măsură foarte mare. Cuvintele liniștite ale fratelui său erau însoțite de sentimente pe care aproape că le-ar fi putut atinge, dacă ar fi avut cu ce. Le simțea și începuse să le vadă în culori pe care nu le recunoscu. Erau primele semne ale unei alte lumi de când se descoperise inert în întuneric. Culorile îi vorbeau de iubire, de compasiune și regret amarnic. Regretul se apropia de negrul pe care îl știa, dar pe celelalte nu le recunoscu.

 Înțelese însă, mult mai târziu, după ce-și dădu seama definitiv de situația în care se află, că se făceau pregătiri pentru înmormântarea sa. După o vreme, putu chiar să depășească bariera care anterior era de netrecut, dar nu vedea decât oameni și toate ființele care erau cu ei la un loc. Și le vedea pe toate odată. Nu trebuia să întoarcă capul pentru a le percepe. Capul era undeva în acea cutie de lemn. Vedea peste tot și în același timp.

 Atunci și-a dat Candor seama că nu mai exista cale de întoarcere. Începuse să înțeleagă limpede ce se petrecuse. Dar, de acceptat, tot nu putea să accepte. Era tânăr. Viața îi era înainte. Avea gânduri să renunțe în curând la asemenea ocupaţie și să-și găsească o slujbă care să-i permită să se așeze și el la casa lui. Dorea o nevastă. Dorea copii. Dar acum, toate rămăseseră în urmă. Nu va mai putea nicicând să-și îndeplinească aceste dorințe. Nu va mai putea nicicând să guste din aceste daruri, să aibă asemenea plăceri. Îi erau interzise. De ce?!

 Sentimentele celor care participau acum la înhumarea sa și a lui Gurda aveau aceleași culori cu ale sale, numai că el era înfășurat în culori mult mai vii. Toți regretau moartea acestui tânăr care iubea atât de mult viața. Toți plângeau, numai fratele său, Alsar, avea o privire încremenită către coșciugul ce cobora acum în groapă. Candor coborî odată cu privirea fratelui în coșciugul din groapă pentru a-și lua rămas bun de la acel trup puternic ce-i servise drept adăpost în acest univers în care ajunsese. Îi mulțumi și ieși la suprafață, însă nu mai găsi pe nimeni acolo. Era întuneric și ploua foarte puternic.  Era dezorientat și nu simțea nimic aproape. Încercă să se orienteze spre casa în care stătea, dar renunță la gând și se duse la casa fratelui său. Acolo era întuneric și tăcere. Toți dormeau. Îi putea vedea clar. Toți în afară de fratele său care privea pe fereastră spre ploaia de afară, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât. Înțelegea acum cine era fratele lui, că era mult mai bătrân decât îl crezuse el, că era mult mai înțelept decât părea, că, de fapt, el îl găsise și-l crescuse și că acum își părăsea familia să meargă în meleaguri și mai îndepărtate. Şi această tristeţe îl măcina şi trebui să o înece în singurătate.

 Cel care a fost Candor ieși să cutreiere meleagurile.

 - Și niciun înger nu vine după noi, auzi când tocmai ieșea din casă.

ÎNTREABĂ DE BALDUR - 2

 Stăteau cu toții la pândă în apropierea cascadei. Aceasta nu era înaltă, dar pe lângă ea era singura potecă pe care putea trece un om călare pe o rază de multe mile. Terenul era muntos, cascada lungă, însă nu abruptă. Călăreții vor încetini. Sulva îi va opri din spate, iar Alsar, Candor și oamenii lor îi vor ataca de jos. Nu vor avea scăpare.

 După vreun ceas de așteptare, ploaia nu contenise, iar în vârful stâncii din care cobora cascada își făcu apariția Valdor care-și puse mâinile în cruce, semn că iscoadele erau foarte aproape. Apucă să se ascundă în văgăuna de lângă potecă. După numai câteva clipe, caii iscoadelor se văzură pe deal. Erau doi oșteni îmbrăcați ușor care s-au oprit prima dată să cerceteze zona. Păreau neîncrezători, dar oamenii lui Alsar erau foarte bine ascunși, iar caii departe. Nu aveau cum să fie văzuți. Cu toate acestea, nu înaintau. Stăteau acolo și se uitau în vale.

 - Numai de n-ar ieși Valdor să vadă ce se întâmplă, șopti ca pentru sine Candor.

 Deodată, ce doi o luară mai repede spre vale, semn că oamenii lui Sulva îi împing către cascadă. Când aceştia au ajuns la mijlocul coborâșului, aveau săbiile scoase, iar restul cetei venea de pe deal cu arcurile și săbiile gata de luptă. Însă înaintau greu.

 - Să-l ajutăm pe Sulva, zise Alsar, și se aruncă înainte cu sabia scoasă. Urcușul era destul de dificil la început. Mușchiul era umed și se aluneca foarte ușor. Trebuia să fii atent și la hăul care se căsca într-o parte și la eventualele săgeți care ți-ar fi coborât spre trup.

 Candor, și fiul lui Gurda au fost următorii care au țâșnit spre inamici, întrecându-l pe Alsar și atacând pe primii doi călăreți care nu coborâseră de pe cai. Pe primul, Candor îi doborî dintr-o lovitură, iar micul Gurda se lupta cu al doilea. Dinspre deal, săgețile au pornit-o la vale, însă haotic. Alsar i-a depășit pe Candor și Gurda care-l răpuneau pe al doilea călăreț și atacul în forță începu nu înainte de a vedea că bătrânul Gurda căzu lovit de o săgeată. Sus, se auzeau zgomote amestecate cu vânt și ploaie, dar Alsar tăia tot ce nimerea și-și făcea loc printre dușmani către Sulva. Doi arcași se plasaseră în părțile opuse ale începutului cascadei și trăgeau. Trebuia să ajungă la ei până nu era prea târziu. La unul se îndreptă Valdor care ieși din ascunzătoare cu sabia scoasă. Îi rămânea doar unul. Până ajunse el, nu apucă să tragă decât vreo două săgeți. A treia era pentru el, dar nu mai avu timp nici s-o tragă, nici să-și scoată spada. Alsar îl străpunse.

 Dinspre deal, Sulva se apropie și el. Numărul iscoadelor scădea. Când se termină, Alsar avut vreme să se uite în urmă să vadă pe Candor răpus în piept de o săgeată. Ajunse la el cât putu de repede.

 - Frățioare! Frățioare, ești bine?

 Acesta nu răspunse. Se uita la Alsar, dar privirea îi pleca deja departe. Alsar îl mai strigă, dar nu primi drept răspuns decât câteva clipiri din ochii albaștri ai fratelui său prea mic ca să moară.

 - Candor! Nu! Candor! Așteaptă! Te vom face bine!

 Candor însă, cu ultimele puteri, îl prinse de mâna dreaptă și se uită în ochii lui, dându-i parcă vestea că acestea sunt ultimele clipe împreună.

 - Nu! Nu! Tu nu trebuie să mori. Amintește-ți povestea hangiului! Amintește-ți! Întrebă de Baldur! Întreabă de Baldur...

 Dar Alsar nu mai era sigur că fratele lui auzise ultimele lui cuvinte. Acesta își dădu ultima suflare în brațele lui. Ușor, foarte ușor, îi închise ochii și, când îl așeză încet pe pământ îi șopti în ureche, ca un ecou disperat din cu totul altă lume:

  - Întreabă de Baldur...