Faceți căutări pe acest blog

joi, 28 aprilie 2016

PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 5

 Piciorul încă i se ridica spre cealaltă parte a ușii când își dădu seama că una dintre ființele cu care lucra nu s-a putut împotrivi forței care l-a zămislit pe acest om. Era singura explicație pentru care acest Ilarie era de partea cealaltă a ușii, invitând-o să intre. Când piciorul începuse coborârea spre dincolo, înțelese pe deplin în ce situație se afla: fiica sa se îndrăgostise de fiul unui nemuritor, unicul de care avusese ea cunoștință până acum. Ce avea ea de gând să facă, era întrebarea pe care și-o punea când piciorul a atins podeaua.
 - Shostakovich, Al doilea vals. O piesă care mie îmi place în mod deosebit, spuse Ilarie, închizând ușa.
 - Interpretată de Andre Rieu, mi se pare. Mie nu mi-a plăcut niciodată acest diletant, afirmă cu tărie doamna.
 - Cu toate acestea, piesa este admirabilă.
 - Și ai un motiv ereditar să-ți placă, nu-i așa?
 - Mă bucură faptul că v-a revenit memoria, spuse ușurat Ilarie. Astfel, ne va fi mai ușor. Și da, eu sunt al doilea dintr-o specie foarte rară și unul dintre cei care nu se bucură de toate privilegiile tatălui.
Dar știți asta de când am apărut pe lume.
 - Te înșeli în ceea ce privește acest ultim lucru, tinere Ilarie, se grăbi mama Marei să spună. Nu eu am fost prezentă la nașterea ta. Dacă eram eu, fiica mea s-ar fi îndrăgostit de altcineva.
 Mara, care tăcuse tot timpul cât ei se priviră pentru a se recunoaște și cât vorbiră, simți nevoia să spună ceva, însă, uluită de tot ceea ce auzise, nu era nici ea sigură de ceea ce se cuvenea sau chiar trebuia să spui în asemenea situație. Nu mai trăise niciodată vreun moment în care cuvintele nu numai să nu-i iasă pe gură, dar nici să nu i se formeze conștient sau inconștient în mintea sa. Până în ziua de astăzi, nu crezuse că ar fi posibil așa ceva, tocmai pentru că o asemenea realitate pentru ea nu exista. Nu că acum ar fi fost sigură de faptul că ceea ce trăiește are vreo legătură cu dimensiunea reală, dar, într-un fel, corpul îi transmitea tot ceea ce era programat să transmită, toate semnalele pe care le primea de obicei. Mintea, însă, le refuza.
 - Mă bucur că nu ai fost tu, mamă, zise în cele din urmă, revenindu-și încet în fire. Cred că cineva veghează pentru mine.
 - Dacă tu crezi în destin, află că nu este decât o convenție, spuse mama cu convingerea cu care un măcelar tranșează o victimă.
 - Eram doar ironică, i-o reteză Mara cu supărare. Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar se străduiește cineva să mi le explice?
 Ilarie tăcea insistent. Aproape că nu exista în toată această afacere. Cele două femei păreau că-și îndreaptă atenția una spre cealaltă, ignorând orice altceva. Pentru ele începea să nu mai existe casa aceasta, orașul acesta străin în care doar păreau a se regăsi după atâția ani, țara aceasta cosmopolită în care adunătura de oameni din toate colțurile lumii obosea pe toți. Nu mai exista planeta, și universul însuși se transformă într-o dimensiune inexistentă apăsătoare. Cu toate acestea, Mara se simțea liniștită, iar mama ei, agitată. Deși pentru ea, vremea regretelor a încetat. Aproape că nici nu-și amintea de nebunia în urma căreia a apărut această ființă care era acum la mila ei. Trebuia totul regândit. Trebuia să acorde și Marei ceea ce ar fi acordat orice mamă normală.
 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. Soție nu am fost, iar dacă aș fi fost, aș fi fost la fel de bună precum am fost mamă. Tatăl tău nu mai trăiește. A murit imediat după conceperea ta. Era un arhitect de geniu, dar arhitectura lui nu avea nicio legătură cu construcțiile propriu-zise. După ce ajung în țară, îți trimit toată opera lui. Cred că s-ar fi bucurat să știe că are o fiică cu mine. Nu am mai luat legătura cu el. A ales să rămână unde este.
 Făcu o pauză pentru a se reculege. O pauză așa cum fac oamenii care suferă și au de transmis suferința și altcuiva.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.