PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 3

 - Asta este o veste grozavă și mă bucură mai mult decât pot eu exprima. Sper să-mi înțelegi stângăcia.

 - Încerc să te înțeleg și să accept, zise Mara cu o urmă de amărăciune în glas.

 După o pauză care deveni apăsătoare, mama Marei reuși să întrebe cine este bărbatul și de când se cunosc. Află cu o oarecare surprindere că este de aceeași naționalitate cu fiica ei și că are o rețea de anticariate în Europa și câteva în America. Mara pretindea că e un bărbat cum nu a mai întâlnit până atunci, dar mama ei știa cât de importantă este experiența în acest domeniu. Prea multe despre fata ei oricum nu știa. De ce să nu fi avut deja experiența de care avea nevoie? Sufletul ei plângea acum cel mai mult pentru că nu reușise să aibă o relație cum au toate celelalte mame cu fiicele lor. Dar celelalte mame nu sunt ca ea. Nu vor fi niciodată, iar ea nu va fi ca ele. Nu știa dacă să le invidieze sau nu, dar gândindu-se mai bine la sine, consideră că cea privilegiată este ea, cu toate neajunsurile vieții ei. Văzând-o atât de fericită pe această ființă care se născuse mai mult dintr-o ambiție a ei, hotărî că mai bine nu-i spulberă fericirea cu o încercare de a reconcilia o relație care era destinată unui astfel de curs de la bun început. Nu merita să-i spună tocmai acum cu ce se ocupă ea de extrem de mult timp și de ce era pur și simplu incapabilă să aibă o relație normală cu oamenii. Vroia să-i lase ei acest moment de fericire, să simtă și ea în această lungă viață că poate oferi și fericire, nu numai tristețe. Îi va spune la timpul potrivit. În plus, pentru o astfel de veste, trebuia o pregătire a Marei.

 - ...acum e acasă și ne pregătește un prânz cum numai el știe să facă.

 Femeia se trezi din reveria ei și răspunse cu un zâmbet fiicei de care nu-și amintea să o mai fi văzut atât de încântată.

 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?

 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.

 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis că el crede că te cunoaște de undeva. I-am arătat o fotografie cu noi două, de când am plecat eu din țară, de atunci de la aeroport. Mai ții minte?

 - Să mă cunoască? întrebă femeia destul de nedumerită și cu o umbră serioasă de îngrijorare în glas. Nu ar avea de unde să mă cunoască. Cine mă cunoaște pe mine nu mai are cum să mărturisească ulterior că a făcut-o.

 - Mamă, eu nu înțeleg ce tot spui acolo, dar Ilarie așa a spus. Că îi pari foarte cunoscută. Nu ai o față comună ca să te confunde lumea, dar tocmai din acest motiv el crede că v-ați mai întâlnit. Când și unde, numai voi știți.

 Atunci femeia avu o presimțire mai neagră decât îi plăcea ei înseși să se creadă. Puțini oameni o cunoșteau și și mai puțini o puteau recunoaște. Dar uite că cineva o cunoștea și acest lucru o îngrijora mai mult decât o îngrijora orice altceva de pe această lume. Bănuia cine ar fi putut să fi, dar nu întrebă decât un singur lucru:

 - Este tânăr acest Ilarie?

 - Da, este tânăr, deși la câtă lume a văzut, nu știu cum de a reușit să o facă într-o singură viață. Oricum, mamă, nu aș îndrăzni să mă îndrăgostesc de cineva cu mult mai în vârstă decât mine, nu-i așa? Oricine ar putea fi tatăl meu, nu crezi?

 Femeia nu răspunse, dar se vedea că este afectată. Mara nu știa dacă este din cauza a ceea ce aflat sau din cauza sarcasmului pe care ea nu a fost în stare să și-l înfrâneze.