PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 4

 Atunci, femeia, mai serioasă ca oricând, îi spuse Marei care rămase uimită de cum începu replica:

 - Să știi că de asta m-am temut toată viața și poate că este un motiv pentru care plecarea ta din țară nu a reușit să mă afecteze așa cum ar fi trebuit. Ce să fac? Sunt o cu totul altfel de mamă.

 - Nu pot să cred că aud așa ceva, spuse Mara copleșită în timp ce se căută prin geantă. Scoase telefonul și apăsă de câteva ori pe ecran.

 - Uite, mai spuse ulterior, acesta este Ilarie și întinse telefonul pe masă spre mama ei care încă nu îndrăznea să se uite la fotografia de pe ecran. După câteva secunde acesta se stinse. Femeia luă aparatul și cu o frică ce nu-i era nicidecum caracteristică, îl aprinse. Pe ecran îi apăru o față pe care nu o recunoștea, alături de fiica ei, undeva pe un pod peste o apă mică, într-un oraș și mai mic. Bărbatul îi era cu siguranță necunoscut, însă ochii aceia îi spuneau ceva și-i stârneau memorii de mult ascunse. Preț de câteva minute nu spuse nimic. Părea că face un exercițiu de memorie pe care nu ar fi vrut să-l facă.

 O trezise Mara când o strânse de mână și o strigă.

 - Nu, nu este tatăl tău...

 - M-am liniștit, veni ironic replica.

 - Nici nu are cum să fie, din câte știu eu. Ar trebui să nu mai fie printre noi.

 Asta o neliniști pe Mara, dar nu avu timp să se gândească la noua perspectivă pe care i-o deschidea informația, care veni oricum prea târziu, pentru că mama ei începu să-i vorbească:

 - Cred că aș putea să-l recunosc, deși a trecut foarte multă vreme de când ne-am mai întâlnit. Dar, ca să mă conving, trebuie să-l văd.

 - Ne pregătește prânzul, ai uitat?

 Mara părea că se uită prin mama ei. Aproape că nu o mai vedea, așa i se părea de departe această cvasiființă de care nu o legase decât un cordon ombilical, dacă și acela o făcuse vreodată.

 - Ar trebui să fiu îngrijorată de ceva? întrebă apoi Mara cu reținere.

 - Ar trebui, fata mea. Da, cred că ar trebui. Mi-e teamă de povara alegerii pe care ai făcut-o deja.

 Mai târziu, le deschise un tânăr care trecuse de mult timp de vârsta inocenței. Mara aproape că nu îi zâmbi, dar el nu se sinchisi prea mult de asta. Avea aerul celui care este convins că, în cele din urmă, totul va fi bine, că lucrurile se vor așeza, că puține îl vor tulbura.

 - Bună ziua, doamnă... Lilith! Bine ați venit la noi.

 - Ilarie, interveni Mara, pe mama nu o cheamă așa, ai uitat? Îi place să i se spună...

 - Ba nu, nu cred că mi-a plăcut vreodată, spuse femeia care era înlemnită în prag.

 Nu îndrăznea să pătrundă în acest apartament cu ferestre care se vedeau din ușă. Nu îl știa pe acest tânăr, deși i se părea cunoscut.

 Ochii aceștia... Au o forță în ei de care nu mă pot apropia. Sunt prea vii, prea din altă lume. Și totuși, cine este?

 - Nu vă fie teamă, stimată doamnă. Deși chipul meu vă reamintește ceva uitat de secole, nu aveți de ce să vă temeți. Tocmai dumneavoastră.

 - Și totuși, îmi spune și mie cineva ce se petrece? insistă Mara.

 Dar mama Marei simțea că, trecând pragul, nu va mai putea să fie ea însăși niciodată, că existența fiicei ei o va determina să-și schimbe total atitudinea față de propriul copil și față de ea. O trecere a pragului va fi o acceptare a unor condiții ale celui care o invita. Deocamdată nu știa de ce, dar începea să înțeleagă. Și începuse acest travaliu al înțelegerii din moment ce piciorul ei își contractă mușchii pentru a se ridica de pe podea. Nu exista decât un singur astfel de om, și acela nu mai era pe planeta aceasta. Alesese de ceva vreme să exploreze și alte dimensiuni. De descendenți nu avea nevoie. Ea însăși merse la toate birourile din întreaga lume pentru a transmite mai departe ordinul pe care îl auzise din gura celui în măsură să-l dea: Aceasta să fie prima și ultima greșeală. Ultima neglijență. Veghează să nu se mai repete! Și așa făcuse.